Undeva, pe bulevardul Metalurgiei, în spatele firmei de instalații Kazan este un atelier unde se confecționează uși de lemn. Fostă hală de depozitare a Lactis-ului, clădirea este părăginită și cu tencuiala mușcată de timp și intemperii așa că, dacă nu observi geamurile și ușa din termopan alb, ieftin, s-ar putea să crezi că locația este părăsită. Dar, din păcate, nu este. Nu există riscul ca cineva să poată intra din greșeală în acest atelier deoarece ușa și geamurile sunt strașnic ferecate. Aici este atelierul lui Liviu Spânu.
Dar cine este Liviu Spânu? Un meseriaș care face uși, mi s-a spus cândva, acum trei ani, pe când îmi construiam casa. Omul nu are pagină de prezentare a firmei, nu își face reclamă iar Imperial Wood, există zvonuri cum că acesta ar fi numele sereleului lui, are un mic colț pe internet unde pune fotografii minuscule cu niște uși și geamuri. Numele acestui link este amuzant și chiar sardonic pentru cunoscători:Garanții oferite de Imperial Wood.
Dar nu l-am cunoscut pe internet așa că întreaga răspundere a poveștii îmi aparține numai mie.
Se construia pe atunci complexul rezidențial Exclusiv Residence al fraților Negurici iar domnul Liviu, așa se prezenta dumnealui, prinsese contractul ușilor de interior pentru ditamai complexul. Dezvoltatorul, investitor cu experiență, trăgea șapte piei de pe spatele lui domnul Liviu care bântuia pe coridoarele blocurilor cu geanta de scule ca o fantomă neostoită atrasă de scârțâitul sutelor de uși montate în apartamentele pretențiosului complex. Strâns de fudulii, domnul Liviu și mica lui echipă avea imaginea plății pentru munca prestată mereu în față dar niciodată atinsă. Ceva în genul momelii agățate în fața ogarilor ce aleargă la cursele de câini. Așa că atunci când l-am abordat pentru o lucrare la o casă în construcție fața mereu taciturnă, de Oblio, a lui domnu’ Liviu s-a înseninat și brusc, am devenit obiectul marcajului, om la om pe tot terenul, din parte noului meu prieten intim.
Sfătos, mereu disponibil, râzând cu gura până la urechi la orice poantă voluntară sau involuntară a clientului, domnul Liviu a intra în viața mea cu paletarul de materiale sub braț și o grijă aproape părintească pentru calitatea ușilor, a geamurilor, a scărilor interioare precum și a tuturor componentelor din lemn aflate într-o casă de om.
-Domnu’Adi, pune-ți bre, uși de tek că astea e cele mai bune. Calitate totală, rezistă 50 de ani și sunt fierte special. Nici metalul nu se comporta mai bine în timp ca ele și uite și matale cât îs de frumoase…
N-am pus tek decât la intrare iar în restul casei am folosit frasin și brad, asta după ce am stors portofelul de ultima lețcaie. Domnul Liviu a dat din cap gânditor și mi-a zis oarecum înțelegător:
-Deh, puteai să faci o treabă bună dar de’… calitatea costă!
Cum punea domnul Liviu o ușă, cum plătea domnul Adi, adică eu, paralele. Domnul Liviu, cu Sprinterul lui de meseriaș, apărea către seară răpus de muncă și se scuza de micile întârzieri dar frații Negurici îl exploatau până peste poate. Și mai cerea omul și un mic avans pentru lucrările ce urmau să mi se facă la domiciliu pentru că dincolo, nenorociții îl plăteau cu țârâita. Și uite așa… azi mai punea o ușă și un geam, eu o plăteam. Apoi, după rugăminți, mai adăgam și oleacă în plus așa că atunci când banii s-au isprăvit, lucrarea nu era gata.
Am trăit cu emoții dar se părea că totul s-a sfârșit cu bine când, triumfător, domnul Liviu mi-a pus și ultima ușă cea de la intrare. E adevărat că a durat mult peste înțelegere dar ce să-i faci…
– Asta e România, zicea domnul Liviu, toți trag de tine, nimeni nu te plătește și muncești ca robul pentru mofturile tuturor. Dar după aia râdea și mă bătea pe spate. Glumeț și vesel era domnul Liviu. Și așa a și rămas de-a lungul anilor deși nu l-am mai văzut de atunci.
După două săptămâni, ușa de tek, aia de rezista 50 de ani, s-a crăpat exact pe mijloc. Domnul Liviu m-a asigurat că vine mâine, sau poimâine în funcție de programul său, -ai dracului Neguricii ăștia- să o schimbe cu totul. Au trecut însă anotimpuri iar domnul Liviu nu a mai apărut. L-am sunat și pentru că ușile nu se mai deschideau sau nu se mai închideau, după caz, iar el mereu îndatoritor, vesel și înțelegător se programa invariabil pe săptămâna viitoare. Au trecut săptămânile, lunile și parcă nici ușile nu mai sunt atât de rele de când domnul Liviu nu mai răspunde nici la telefon.
L-am amenințat cu judecata dar nu aveam dovezi că ,,uitase”să-mi dea factura așa că am sperat ca trimițându-i din timp în timp câte un mesaj poate conștiința lui de meseriaș să-l facă mai înțelegător. Nu l-a făcut. Am trecut și pe la atelier dar din păcate era închis mereu. Se mai aude zgomot dinăuntru dar cine are timp să pândească momentul când se deschide ușa?
Îl mai văd din când în când pe stradă și de la volanul Sprinterului său îmi face vesel semn cu mâna. Zici că ieri ne-am despărțit după o băută… M-am dus după fentă și l-am sunat dar degeaba. Cred că de-aia era vesel pentru că știa ce-o să se întâmple. De un Crăciun i-am trimis un mesaj și i-am urat toate cele rele și, minune mare, mi-a răspuns.
-N-am mai primit mesaje de-astea domnu’Adi! Sunteți simpatic și atunci când am să vin să vă repar ușile!!!, o să râdem de toate astea…
Au trecut ani de atunci dar nu s-a mai întâmplat nimic. Dar parcă totuși s-a mai schimbat ceva. Țara asta s-a dat după chipul și asemănarea lui domnu’ Liviu. Muncă puțină și pe genunchi, promisiuni din belșug și rezultate ioc!
Așa că, dragi ieșeni, dacă vreți să vă faceți ceva la casă după modelul vremurilor în care trăim apelați cu încredere la domnul Liviu! Nu trebuie decât să sunați la 0745 838 815! Și dacă îl vedeți pe domnul Liviu râzând fericit și strecurându-se ca o nălucă prin aglomerație la volanul Sprinterului său albastru să știți că nu râde degeaba. Tocmai l-a sunat un client!