Nu demult, într-un context oarecare, am făcut o afirmație ce mi-a căzut cu tronc și trebuie să recunosc că îmi face plăcere să mă autocitez: ,,E plină ţara asta de personaje de carte şi e păcat să le ratezi!”
Mi-am amintit de ea mai deunăzi când am văzut expresia șefilor din PNL anunțându-l de candidat pe demult celebrul Marian Munteanu. E ceva straniu să vezi cum se transformă oamenii pe măsură ce devin politicieni… Simpatici și naturali, entuziaști și proaspeți, noii politicieni ieșiți la lumină, pe meritul lor sau împinși de la spate de vreun grangure cocoțat sus de tot în ierarhie, năvălesc în politică plini de gânduri bune și grabnici vestitori al unor proiecte generoase. Apoi, pe măsură ce trece timpul, iar treptele scării ce duc spre vârf sunt urcate lumea se transformă iar ei, cuprinși parcă de-o vrajă, se pietrifică pe zi ce trece.
Varujan Vosganian avea o nuvelă în care o statuie prinde viață și pleacă din curtea castelului lăsându-și postamentul gol și azvârlindu-și cununa în praf, la îndemâna oricui. Se pare că în viața de politician e taman invers! Cum a dat unul de o cunună și s-a trezit cu ea pe frunte degrabă suferă un proces de pietrificare care îl transformă încet, dar sigur, într-un bloc de piatră duhnind a solemnitate.
Pieptul se umflă iar privirea devină fixă țintind undeva sus, deasupra capetelor interlocutorilor. Colțurile gurii se lasă în jos mărturisind dejunuri de sticlă pisată și dispreț față de ceilalți. Gesticulația e căutată și e manevrată parcă de niște funii nevăzute. Glasul începe să se caute vibrant dar sfârșește pițigăiat și căznit. Apar glumițe în portofoliu și dezvăluiri, aparent scăpate, în care adversari politici sau cei din propria-i tabără sunt expuși oprobiului. Orice referire critică, oricât de discretă, este tratată pe principiul ,,Dai în mine, dai în fabrici și uzine”!
Dar, pentru că există un Dumnezeu pe lumea asta care le pune pe toate în balanță, solemnitatea neacoperită de responsabilitate, idei, instrucție sau inimă devine extrem de periculoasă și capătă inflexiuni de comedie bufă. Practicanții ei ajung întotdeauna, pe cărări numai de ei știute, să devină captivii unei imagini ușor grotești, ancorați în gafe celebre și devenind translucizi mult prea devreme până și pentru contemporanii lor.
Îi mai ține cineva minte pe N.S. Dumitru, Antonie Iorgovan, Ion Solcanu, Radu Câmpeanu, Paul Everac sau Mircea Geoană. Dar pe Emil Constantinescu, cel care nu mai este amintit drept președinte de 80% din contemporanii săi? În speță, cazul lui este de manual. Deși cu contribuții certe în progresul economic, privatizare și practicând o politică externă ce ne-a permis să devenim, poate nemeritat, membrii ai NATO și UE, domnul Constantinescu s-a radiat singur din istorie! Că o fi fost de vină solemnitatea de operetă, insistența de a poza într-un lider regional care se bate pe burtă și se tutuie cu cei mai puternici oameni din lume sau dorința de un martiriu ce va să fie pomenit peste veacuri, cine știe? În istorie va rămâne doar cu anecdotica-I ambiție de a-și conserva cei patru ani de președinție în câteva mii de pagini de memorii în care a ajuns să-și publice și fotocopiile registrelor de vizitatori zilnici ai Palatului din Cotroceni.
Există un proverb care spune că atunci când Dumnezeu vrea să te piardă mai întâi îți ia mințile și martor îmi este el când văd câte prostii sunt capabili a face în politică oamenii ce par a fi cu toți boii pe acasă. Este adevărat că solemnitatea și prostia galopantă ce derivă dintr-un ego găunos le sunt tovarășii dar, parcă, nu ar reuși să aibă atâtea performanțe fără lingăii din dotare…
Ca om care a trăit în viața lui destule și a văzut un actual șef de serviciu secret făcând pe ordonanța unui filfizon pentru care ținutul paltonului la îmbrăcare și potrivitul scaunului sub cur la crâșmă erau literă de lege, nu pot să nu prețuiesc și aportul oamenilor de casă în sculptarea unei statui. Ca niște adevărați artiști, ei reacționează prompt și năvălesc în întâmpinarea boierului cu entuziasmul slugii care dă buzna cu papucii în mână, încălziți la sobă, la auzul pasului bocănit al stăpânului de pe verandă. Ei pot fi foarte ușor de recunoscut… Ei sunt aceia care atunci când șeful pune o bășină pe Facebook, nu ai timp de s-o cântărești pentru că vei fi copleșit de like-uri! 15-20 pentru un șef de birou politic, 25-40 pentru o senatoare sau un deputat, oleacă sub 100 dacă ești în Consiliul de la București, ceva mai multe dacă ești ministru și câteva sute dacă ești șef de partid! Și asta în primele cinci minute! Prilejuri să fie… că motive sunt gârlă iar ochii umezi cât încape!
Iar în încheiere, imparțial ca tot românul și împăciuitor ca tot ieșeanul, am o întrebare pentru colegii mei liberali, întrebare la care îmi pot lăsa comentariile oleacă mai jos că-i știu curajoși și verticali: Care din liderii partidului liberali par a fi luat culoarea de praf de piatră pe obraji?