Iată că toate exhibițiile televizate ale ,,marelui masturbator” al politicii dâmbovițene, cel care dă tema discuțiilor din politichia românească, nu au reușit să acopere mizeria de sub preș. Plecarea lui Frunzăverde nu este decât semnalul vizual pentru ivirea unui adevărat tsunami al plecărilor din partidul de guvernământ, plecări care vor face ravagii mai ales în economia alegerilor care se prefigurează.

Faptul că în partidul lui Băsescu viitorul sună bine doar pentru personaje profund incompetente și impopulare, dar care se bucură de girul lui Zeus, vezi cazurile Udrea, Anastase sau Boc, a transformat acest partid cu un nucleu de politicieni duri și determinați, altădată cu chef de alegeri și tupeu agresiv, într-o corabie a nebunilor care pârâie din toate încheieturile. Nici nu poți ajunge altfel când la conducerea partidului în București a ajuns șef un politician cu popularitate de 1%, fără vreun istoric de realizări de orice fel dar cu o solidă reputație de metresă și sifonatoare a banului public.

Zilele următoare, hemoragia odată pornită nu va mai putea fi stăvilită prin nici o temă lansată de președinte sau de vreun dosar aruncat pe piață de manipulatorii rămași loiali Cotrocenului. Singura scăpare a păpușarului ar mai fi, poate, să lanseze câte un MRU pe lună, dar din păcate oameni de calibrul acestuia se găsesc rar și cei care ar mai fi disponibili nu sunt dipuși să joace rol de vapor lansat la apă de mitocanul mărilor.

Ar fi de prisos și poate chiar caraghios să atrag atenția Partidului Național Liberal, cel care va fi prin prisma așa zisei doctrine a pedeliștilor destinația majoritară a dezertărilor, să nu pună botu’ cu bucurie la trădătorii ce sar pârleazu’ în ograda liberală. Domnul Rușanu, oracolul de la centru, l-a și uns deja pe Frunzăverde vicepreședinte în PNL deși acesta încă nu și-a zvărlit carnetul de pedelist la coș. Asta așa, ostentativ și cu mesaj către membri vechi ai partidului! Ca să înțeleagă tot liberalu’ cum se avansează în partid… Evident, prin muncă și loialitate!

În ritmul ăsta mâine, poimâine, o să ne trezim cu Mihaela Popa că o să ne dea lecții de liberalism și cu domnii Spânu sau Bulgaru la ședințele din Calis, că de… în PDL-ul de unde au fugit ca niște victime, nu se mai putea trăi. Și asta pentru că dom’ profesor Oprea a făcut deficit de democrație uitând deschis robinetul de ambâț!

În concluzie, ne așteaptă distracție garantată! Ca de fiecare dată când se schimbă regimul, opoziția trebuie să se pregătească să-și primească rudele de la putere care vor da cu ușa de perete. Ne vor pupa, vor vărsa lacrimi, vor mărturisi suspinând înnăbușit cât de tare au fost chinuiți de X sau Y, dar ei, în sinea lor și pe ascuns, seara, înainte de culcare, s-au rugat întotdeauna pentru sănătatea noastră. Și dacă ne aducem aminte, acu trei ani, într-o vineri pe după amiază când au trecut pe lângă noi prin Mall, ne-au făcut și un semn discret cu mâna. Ne-ar fi și salutat dar, știți cum e… Tiranul era cu ochii pe ei!

Așa încât, pentru amatorii de delicatețuri sociologice e momentul să-și caște ochii și să-și desfunde urechile, pentru că în patria noastră, anul acesta se vor da în direct două episoade din telenovela electorală mioritică ,, Puțini am fost, mulți am rămas”!

Vineri seara la Romexpo, în locul unde oamenii cu capul pe umeri se țin de expoziții de piese de tractoare sau drujbe, oamenii care folosesc capul doar ca agățătoare pentru batic sau căciulă de miel s-au strâns ca să-și celebreze preotul. Căci ce le poate fi altceva Mircea Geoană unor săraci cu duhul care se înghesuie la căscat gura ca la Maglavit la această glumă bipedă a politichiei românești.

În prezența a câtorva sute de participanți…!, Mircea Geoană și-a lansat partidul cu aromă de ONG numit România Noastră. Adică a lui, a lui Ovidiu Lipan Țăndărică, a lui Andreea Marin și bineînțeles a soacrei lui din dotare, celebra Margareta Costea, deținătoarea secretului dispariției a peste un milion de euro din casieria PSD-ului pe când Mirciulică se pregătea de președinție în spa-ul lui Vântu.

Privind la Geoană cum perora despre dezgustul și disprețul cetățenilor la adresa politicienilor, o mierlă egipteană rătăcită prin Romexpo în căutarea primăverii, mi-a mărturisit că în spatele lui Mirciulică se bălăbănea o funie cu un laț în capăt iar România- Casa lor, aducea mai mult cu o casă a Spânzuratului.

În frumoasa tradiție a comunicărilor politice din toaleta proprie, marca Geoană, și de această dată mesajul lui Mirciulică a fost criptic, transmis parcă într-un registru accesibil numai unor inițiați deprinși cu o logică absconsă și posesori de clarviziune prin ceață:

,,Nu am pornit eu această mișcare 100%, ea nu trăiește prin mine și va trăi dincolo de mine, este expresia faptului că oamenii au înțeles că nu mai merge așa. 80% dintre români se uită la politică și nu înțeleg nimic din acest dans al umbrelor din politica româneasca. Sunt dezgustați, scârbiți, dar dezamăgirea lipsită de acțiune, de revolta constructivă, nu conduce decât la pasivitate. Dezamăgirea românilor trebuie transformată într-un element catalizator, ferment pentru altceva. <<Casa România>> este un loc simbolic de întalnire al nostru.”

După cum se vede, mesajul este clar ca lumina nopții! Astfel, fostul președinte a României preț de-o beție așezată în noapte, își continuă drumul neabătut vizând comandamentul său de la care nu se abate nici mort, acela de a se face de râs la modul profesionist și de a tinde asimptotic către ridicolul absolut.

Singura întrebare pe care și-o poate pune o făptură cu judecată, cum este și mierla-martor la această grozăvie, este cum de-l mai suportă Mihaela Dragostea Lui? Că de doamna soacră nu ne facem griji, ori de câte ori Mirciulică a picat în cap, ea s-a umplut de bani! Și asta cu o regularitate demnă parcă de o strategie. Prost să fii… că banii vin la tine!

Când domnul primar Nichita joacă fotbal sau tenis cu piciorul pe stadionul municipal pe nocturna plătită de ieșeni, privitorii ce doresc să fie martorii acestui fenomen de virtuozitate trebuie să aibă un stomac tare și un obraz gros ca tovalul.

Un stomac tare este absolut necesar pentru a digera limbajul de periferia Dorohoiului, pe care îl utilizează edilul Iașului atunci când, cică, face sport. Iar un obraz gros este indispensabil pentru a putea rezista rușinii care te năpădește când vezi cum întreg universul participant la acest moment de simulare fotbalistică concură nerușinat și grețos pentru ca El, marele fotbaliator Nechita, să poată finaliza ca un vârf de atac feroce, așa cum îi place lui însuși să se considere.

Și uneori, cu sprijinul portarului care se aruncă entuziast în colțul opus traiectoriei șutului sau al fundașilor adverși, mai preocupați de a nu-l deranja pe vivacele atacant, se mai întâmplă ca primarul să și finalizeze. Adică să dea un gol! După care, mergând apăsat și relaxat, crăcănat și plin de suficiența unui Mutu care tocmai a băgat-o în ațe, primul fotbalist al urbei se retrage către propria jumătate a terenului, fiind întâmpinat de slugile care-l felicită bălind respectuos.

Are și de ce să fie felicitat deoarece el, atacantul minune, tocmai a înscris, a băgat-o în ațe, a înfipt-o, a marcat, a pus-o cu mâna, a punctat sau ca să înțeleagă bine toată lumea, a finalizat o acțiune de atac înscriind în poarta adversă. Adică și-a dat maximul test de masculinitate și și-a atins menirea sa.

Despre primarele nostru, crai șturlubatec cum îl știm, tăuraș dospind de testosteron cum îi place să pozeze, s-a dus vorba prin cuconetul din târg că finalizează la greu. Pixul împărțitor din bugetul local, aroma de putere ce emană de la funcție, alura sa de fante ochios, precum și tupeul său formează un mix de afrodisiac în fața căruia e de înțeles că o voință feminină nu poate decât să cedeze. Și dacă voința cedează, finalizarea este inevitabilă!

Dar, din păcate pentru noi cetățenii locuitori ai acestei urbe, finalizările domnului primar par a fi prezente doar în evenimente ce privesc propria sa existență și lipsesc cu desăvârșire din activitatea sa managerială de edil al orașului.

Acum patru ani, în campania sa electorală, consilierii săi au dat ca mesaj de realegere o frază inspirată, de genul ,, Proiectele Iașului au nevoie de timp”, frază care împreună cu impotența electorală a eternului looser Oprea au dus la realegerea sa. Astăzi, după încă patru ani de zile, observăm că nici un proiect început în mandatul 2004-2008 nu a fost finalizat până acum.

,,Marea asfaltare” a lăsat în urmă-i un credit enorm și un ogor de gropi, pasajul de la Hală e nefinalizat și în ziua de astăzi, Tătărașiul e o stradă hidoasă cu diferențe de nivel de aproape un metru între două puncte relativ apropiate ce aparțin aceleași șosele, Copou-ul e pe chituci, Anastasie Panu e blocat iar Sărăria e necirculabilă pe termen nedeterminat. Luat în ansamblul său, orașul Iași îți dă impresia unui domeniu public prost administrat, în care lucrul de mântuială scump și prost executat a devenit o carte de vizită. Până și echipa de fotbal, cea cu care se mândrea domnul primar și care a constituit dintotdeauna principala sa preocupare, s-a dus dracului în anonimatul diviziei secunde, de unde nu dă vreun semn că o să iasă prea curând.

Dar, ia stați oleacă! Acuși, că veni vorba, vă aduceți aminte de vreun lucru finalizat de domnul primar în ultimii zece ani? În afară de deszăpezirea străzii pe care cu onor domiciliază, în timp ce tot orașul era blocat de nămeți.

În final, se poate trage o singură concluzie. Și anume că domnul Gigi finalizează întotdeauna când este în interesul său și niciodată atunci când este în interesul obștii pe care ar trebui să o reprezinte.

Iar acesta este un comportament pe care numai distinșii cercetători din cartierele Alexandru și Dacia, fieful domniei sale, ar putea să îl diagnostizeze. Acești ,,lăzăroi” ar putea să-i explice pe înțelesul domniei sale cum li se spune pe sub podul din Alexandru celor care finalizează numai singuri și niciodată în prezența partenerilor.

Stimabila doamnă Andreea Maria Paul Vass a scris o carte denumită ,, Forța Politică a Femeii” și a lansat-o anul trecut printr-un tur național ce a implicat câte o librărie de târg, organizația locală a femeilor pedeliste și, evident, cum se întâmplă la împărțeala de sandvișuri moca, atârnători apolitici.

De ce a ales consiliera primului ministru Boc această temă și nu a studiat forța politică a bărbaților, a caracalenilor, a urșilor panda sau a homosexualilor, nu știu. Însă pot să bănuiesc că această carte răspunde cu siguranță unei întrebări:

Dacă Germania, Franța, America și Ungaria are feministele sale, noi rrromâncele, noi urmașele cuplului Traian & Decebal, noi de ce nu le-am avea pe ale noastre?

Cu siguranță, chiar în acest moment, undeva în această țară, zace chinuită o femeie care vrea să facă politică și nu este lăsată să o facă pentru că, vai, este femeie!

Insă această tragedie trebuie să înceteze! Acum și aici! Iar această situație ar putea fi îndreptată dacă toate româncele, e drept că preferabil ar fi cele din PDL-eu, ar urma-o în luptă pe amazoana cu locul de muncă în Palatul Victoria.

Doamna Paul-Vass crede cu tărie în destinul feminin al politichiei și sprijină femeile ce fac parte din acest fenomen. Nu ar fi păcat ca nume de politiciene cum sânt Rodica Stănoiu, Monica Ritzi, Elena Udrea, Elena Băsescu, Mitzura Arghezi, Oana Zăvoranu sau Irina Loghin care s-au afirmat prin muncă, inteligență, studiu aprofundat și dăruire, să nu aibă o Jeană de Arc care să le conducă în istorie?

Și cine ar fi mai potrivită să strângă prin slova ei realizările colegelor, decât doamna fost consilier și aproape ministru, secunda blondă a PDL-ului, ce și-a făcut mâna în Politici Speciale în cadrul Administrației Prezidențiale între 2005 și 2007?

Spirit renascentist prin forța ei de muncă, doamna Vass are un singur inamic, iar acela este timpul. Zilnic câte două postări pe propriul blog a câte 3-10 pagini scrise mărunt, apariții la televizor, articole în ziare, delegații, prezentări și lansări de cărți, interviuri și evident consiliere prin metoda om la om pe tot terenul a primului ministru, doamna consilier trage țara după ea.

Însă ceea ce este absolut impresionant la doamna consilier este capacitatea dânsei de a cădea în admirația propriei munci și a realizărilor guvernului din care face parte. Titluri precum ,, Taxele reprezintă 54% din prețul benzinei cea mai mică pondere din UE”, ,, Ministerul Muncii vrea să asigure locuri de muncă pentru bătrâni”, ,, Creativitatea, asul din mâneca românilor” și evident mirobolantul ,,Uau, ce primire din partea aiudenilor…” îl fac pe cititor să se felicite de norocul de a fi concetățean cu actuala guvernare, în general și cu frenetica politiciană, în particular.

Ce s-ar face România fără astfel de politicieni și cărturari? Cine ar mai face distincția între volt și watt dacă acești oameni nu ne vor mai pune la dispoziție, începând cu luna noiembrie, competența și knowledge-ul lor de excepție.

Și dacă prin plecarea lor de la putere țara va pierde negreșit, câștigul pentru știința și cercetarea academică din România cred că ar compensa pierderile de mai sus. Că, la cât timp liber o să aibă marea preoteasă a lui Narcis din templul pedelist, nu o să avem noi puterea de a citi cât va putea ea să scrie!

Multă lume trăiește cu impresia că România ultimilor 23 de ani a avut o politică externă. Indiferent de partidele care s-au perindat la putere, dacă acestea sunt întrebate despre politica externă, ele reacționează identic. Și anume, ele consideră că în portofoliul lor de realizări, politica externă este pilonul cel mai reprezentativ, punctul lor forte, miezul realizărilor, etc.

În clasicul stil românesc al disipării responsabilităților în caz de eșec și de asumare entuziastă a meritelor la un succes, stil care a dat celebrul banc despre revoluția din ’89, acela cu ,, puțini am fost, mulți am rămas…”, toți politicienii vor ugui ca niște porumbei pe-o cracă despre NATO și UE, despre orientarea României spre vest, ș.a.md.

Nimeni nu dorește să conștientizeze că de fapt, în 1989 s-a sfârșit un război rece prin înfrângerea fostei Uniuni Sovietice iar țările est-europene au fost prada de război corespunzătoare aliaților din NATO, ceea ce a fost chiar foarte bine pentru locuitorii din aceste țări și pentru civilizație în general. Dar să nu-și imagineze nimeni că intrarea în NATO și UE pentru țările est-europene nu a fost hotărâtă de către invingători.

Evident, există nuanțe în aplicarea acestei măsuri. Unii au intrat mai repede iar alții mai târziu, iar aceasta în funcție de capacitatea de interconectare cu UE, depinzând de gradul de civilizație și dezvoltare tehnologică în care i-a prins ,,capitularea”. Dar, fără excepție, toate statele au trebuit să plătească ,,despăgubirile de război” aferente! Acestea s-au materializat prin subordonarea economiei proprii economiilor statelor aliate, prin atingerea unui nivel prognozat de dependență economică realizat printr-un program de importuri masive, precum și prin vânzarea activelor strategice și lichidarea obiectivelor ce concurau capacitățile de producție occidentale.

Până aici nimic nou sub soare! Dintotdeauna învinșii plătesc iar învingătorii își recuperează ,,investiția”, indiferent sub ce formă este vândută această tranzacție. În cazul de față împachetajul a fost realizat sub denumirea de ,, aderare la valorile occidentale, creșterea nivelului de trai prin consumerism, precum și implementarea valorilor democrației”.

De aici încolo însă, toate paralelismele între țările est europene se sfârșesc. Unele, cum ar fi Polonia, Slovenia sau Cehia, țări cu o societate civică funcțională și o biserică activă și fidelă propriei națiuni, au reușit în scurt timp să plătească ceea ce era de plătit, pentru ca apoi printr-un efort politico-social susținut, să se plaseze pe același nivel strategic cu vechii componenți ai UE.

De semnalat că Ungaria, deși pornită pe același drum cu acest lot de state, și-a deturnat singură drumul și a ajuns o adevărată paria a UE, datorită intoleranței politice interne precum și a lipsei de diplomație cu care guvernul maghiar, deși a luat cam aceleași măsuri cu cei mai sus semnalați, a dat greș prin aroganță și lipsă de dialog, metehne istorice ale clasei politice ungurești.

Semnificativ este și faptul că statele mai sus pomenite au trecut prin recenta criză ce a clătinat întreaga societate occidentală fără măcar ,,să-și ude ciorapii”, ba chiar având creșteri economice, pe când economia germană, franceză sau britanică, vechile locomotive ale creșterilor economice europene, aveau scăderi ,, de doi digiți”.

Din păcate pentru noi, România ocupă ultimul loc al plutonului codaș al țărilor est-europene luate ,,în gestiune” de Uniunea Europeană. Ba mai mult, acum suntem în ipostaza caraghioasă în care Croația, ce a trecut printr-un război devastator acum un deceniu și jumătate și care va intra oficial în UE anul viitor, este în poll position-ul interesului investitorilor, prin politica economică și performanțele economice realizate.

De ce am ajuns aici?

Iată o întrebare la care au încercat să răspundă sociologii sau istoricii, niciodată însă politicienii!, care au admis că România se află într-o ipostază extrem de periculoasă a existenței sale statale, poate niciodată atinsă în istorie.

Părerea unora, printre care îl putem menționa pe Neagu Djuvara, care deși a fost și este liberal nu poate fi acuzat de activism politicianesc, ar fi că România de astăzi plătește tribut lipsei de aderență la comunism și masivei asimilări a valorilor liberale existente în România anilor ’46-’49.

Paradoxal și poate greu de crezut pentru cineva din afară, realitatea este aceea că România de astăzi, care poartă în sine caracteristici tipice unei republici sovietice asiatice, nevoite să treacă la capitalism, a ajuns aici pentru că acum șase decenii ea a fost cea mai tare ,,nucă” de digerat pentru regimul comunist instalat de sovietici cu acordul puterilor occidentale.

Nu este folclor ci realitate faptul că la intrarea trupelor sovietice în țară, Partidul Comunist Român avea în jur de 2000 de aderenți, cifră absolut nesemnificativă în comparație cu filoanele masive de comuniști existente în Bulgaria, Cehoslovacia, Ungaria sau chiar Polonia. Din interior cunosc faptul că în anii ’75, Institutul de Istorie al Comunismului ce avea ca sarcină de partid să ,, caute și să descopere” urme ale socialismului încă din paleolitic, nu reușea, cu toată inventivitatea și permisivitatea interpretărilor, să pună pe masă o listă cu mai mult de cinci mii de comuniști, care au luat parte la ,, Marea Revoluție Antihitleristă și Antiimperialistă din 23 August 1944”.

În nici o țară din Europa, rezistența anticomunistă nu a fost atât de greu de îngenuncheat cum a fost în Romania. Alegerile generale, deși au fost influențate din răsputeri cu bâta și cu revolverul, au sfârșit prin a fi rezolvate transferând pur și simplu procentele din dreptul partidelor istorice în favoarea comuniștilor. Lichidarea masivă a intelectualilor și a întreprinzătorilor de sorginte liberală în pușcării și lagăre de concentrare a mers în paralel cu zdrobirea rezistenței militare disperate a reprezentanților vechii orânduiri democratice ce a durat în munți până în 1962.

Lichidarea aproape completă a straturilor sociale ce nu aveau în ADN-ul lor permisivitate pentru comunism, a dus la schimbări majore în societatea românească. Astfel, contrar oricăror posibilități existente într-o societate normală în care meritocrația joacă un rol major în reîmprospătarea categoriilor sociale conducătoare, la putere în România a ajuns pegra societății.

Categoria socială conducătoare a României ce a acaparat puterea și s-a menținut la ,,butoane” printr-o metodă dinastică, caracteristică țărilor de adâncă penetrare comunistă, a fost creeată dintr-un amestec de lumpen-proletariat de mahala, în care mitocănimea mustea din belșug, și o selecționată de analfabeți puturoși extrași din zona celor ce reprezentau ,, rușinea satului”, amestec împănat cu oportuniștii lipsiți de scupule ce există în orice societate.

Iar noi, astăzi, am ajuns să trăim rezultatul politicii făcute pe modelul sovietic, model ce are ca unică destinație posibilă implozia. Acest model al liderului politic sovietic s-a replicat de-a lungul deceniilor prin apucăturile unor politicieni formați la apelul bocancilor și puși în fruntea bucatelor. Și astăzi, imensa majoritate a liderilor politici locali sau naționali ai partidelor parlamentare, așa zișii baroni locali sau naționali, îndeplinesc caracteristicile următorului portret robot:

Lider ajuns prin foame și devenit bogat, înconjurat de yes men și copii de suflet aleși pe criteriul de mai modestă mobilare intelectuală, ce sunt promovați în funcție de prestația pupincuristă. Invariabil, vechiul lider este înjunghiat pe la spate de un copil de suflet mai prost, dar mai șmecher, astfel că liderul devine din ce în ce mai imbecil dar și din ce în ce mai șmecher, vezi Vanghelie, Morega și alții, această involuție ducând la o evidentă gripare a partidului și a imaginii politicienilor.

În țările est-europene numai Polonia a mai suferit un asemenea masacru al elitelor, știut fiind faptul că în anii ’40, în urma ocupării sale, sovieticii și naziștii au executat peste 90% din bărbații ce absolviseră liceul, precum și peste 50% din femeile cu același statut.

Dar Polonia, spre deosebire de România, care mai suferise două desființări ale statului național în secolele XVII-XVIII împreună cu agresiuni majore ce aveau ca obiectiv asimilarea și deznaționalizarea, a avut un aliat extrem de puternic în Biserica Catolică. Aceasta, fidelă propriilor enoriași și ființei naționale a statului polonez, a funcționat mereu ca un creuzet în care arzând rapid etapele a reușit să scoată pe bandă rulantă, fără nici un ajutor din partea statului, generații noi de intelectuali patrioți, formați în seminariile și școlile sale confesionale, investiție care astăzi a dat roade dacă privim locul ocupat de Polonia în concertul statelor europene.

În România însă, din păcate, Biserica Ortodoxă având dintotdeauna aplecarea spre ,,tămâiere” a puterii, a jucat un rol extrem de dăunător și funest în evoluția societății românești. Aceasta ,,a închinat” steagul fără prea multă vorbărie, primind ca premiu capul Bisericii Unite cu Roma, rivala sa din Ardeal, precum și multe alte avantaje personale, din care conducerea bisericii s-a grăbit să se înfrupte. Masiv penetrată de securiști și oportuniști ariviști, BOR a reprezentat în ultimele decenii ale dictaturii o adevărată coloană a 5-a, infiltrată în sânul poporului român, de unde a vegheat la liniștea regimului ateu.

Ce este înspăimântător însă acum, la peste două decenii de la schimbarea de regim din 1989, este că BOR nu numai că nu s-a reformat deloc, ba dimpotrivă, cu sprijinul politicienilor inconștienți și incapabili de o gândire pe termen lung, s-a închistat și mai mult într-o organizație opacă, milităroasă și cu aer de serviciu secret. Transparența, voluntariatul, caritatea precum și grija față de greutățile vieții enoriașilor proprii au fost amputate sau înăbușite sub masca unei organizații corporatiste, obsedate de acumulări materiale și de totala independență față de legile statului.

Trust de presă, radiouri, televiziuni, site-uri de propagandă, un singur purtător de cuvânt ce are permisiunea să prezinte poziția Bisericii, ținte de încasări pentru preoții parohi, hoteluri, restaurante, firme de imobiliare, joagăre sau fabrici dau imaginea unui trust axat pe profit, un adevărat stat în stat, cu obiective personale departe de cele care s-ar cuveni să fie ale unei biserici naționale.

Astăzi, mai mult ca niciodată, putem observa cum că în timp ce această nație trece prin greutăți, crize, catastrofe naturale sau de orice fel, Biserica păstrează distanța și tace. Dacă este cumva deranjată de cineva, ea recționează dur și agresiv prin vocea purtătorului său de cuvânt, celebrul de acum Stoica, văzându-și în continuare de obiectivele ei: Catedrala Mântuirii, sponsorizări de orice fel pentru noi construcții, precum și permanentele presiuni pentru imunitate fiscală și menținerea statutului său de religie inamovibilă, adică atingerea unor obiective private prin finanțare din bani publici.

Faptul că mai toate tarele și apucăturile de care, de bine de rău, societatea românească a reușit să scape în ultimele două decenii stau, bine mersi, conservate într-o instituție care și-a pierdut de mult rolul de ghid spiritual și factor de educare și civilizare al propriei națiuni, este o realitate pentru a cărei existență trebuie să dea socoteală și actuala clasă politică.

Șantajul electoral reciproc începe acum, după douăzeci de ani, să-și piardă din eficiență în procesul de menținere la putere a celor două categorii sociale atât de pervertite și din păcate atât de prezente în luarea deciziilor referitoare la viitorul acestei națiuni.

Reîntorcându-ne la locul ocupat de România în strategia europeană, mai bine zis la totala ei lipsă de importanță, nu putem să nu remarcăm că însăși clasa politică românească prin existența ei pune la dispoziția străinilor un set de avertizoare, semnale ce trebuiesc receptate de cei din exterior, care lămuresc rapid despre cum merg lucrurile pe plaiurile mioritice.

Faptul că orice lucrare de infrastructură are un preț dublu sau triplu față de orice altă țară europeană și că durează un timp de minim cinci-șase ori mai mult decât aiurea, dă un semnal foarte clar cu privire la corupția endemică și lipsa de productivitate a economiei românești.

Calitatea precară a formării profesionale a conducătorilor ei dă o imagine semnificativă în legătură cu sistemul de recrutare și selecție practicat în statul român, sistem care și-a atins apogeul trimițând în Parlamentul European specialiști de talia unui C.V. Tudor, Gigi Becali sau Elena Băsescu.

Entuziasmul imbecil de a te împrumuta în patru ani ca să ai ce să plătești în următorii o sută, precum și cinismul de a strânge cureaua la cei săraci în timp ce profiturile firmelor căpușă și a celor racordate la conducta șpăgilor politice ating valori exorbitante, vezi Petrom, sunt niște semnale extrem de sugestive pentru un posibil investitor care va ști cum să intre pe această piață.

Să nu ne mirăm atunci că unii dintre cei mai de succes investitori străini care au performat de-a lungul anilor în România, cei care în țările lor de baștină sau prin alte părți au un comportament exemplar și moral, fiind stâlpi ai comunităților respective, în România s-au făcut cunoscuți printr-un comportament de tâlhari la drumul mare. De ce s-au întâmplat toate acestea?

Pentru că li s-a permis și pentru că asta era modalitatea recomandată!

Care este soluția ieșirii din acest marasm social și instituțional?

Nimeni nu cred că poate să dea un răpuns precis la această întrebare! Dar forțând puțin logica, putem să afirmăm că dacă asupra modalităților de regenerare căile sunt multiple, asupra termenului de revenire la normal cu toții suntem de acord!

Va dura o eternitate pentru noi cei de astăzi. Nu văd mai devreme de două-trei generații o revenire la consistența valorilor împărtășite de România la jumătatea secolului trecut.

Este evident că actuala clasa de politicieni și biserica, prin ceea ce dau ei în acest moment societății, adică nimic pozitiv, vor pierde din importanța lor și vor deveni niște instituții arhaice, ce nu își vor mai găsi locul în societatea românească în plină transformare. Adică se vor pierde pe drum!

O națiune matură cum este cea română, deși este considerată proastă de conducătorii ei, asta-i culmea paradoxului, ne-a demonstrat de-a lungul istoriei sale că a avut mereu mecanismele sale de autoreglare.

Lipsa mai sus menționată de încredere în proprii săi conducători poate duce la sindromul ,, prințului străin”, vezi creșterea în sondaje a monarhiei, și la un ateism declarat sau orientarea spre alte biserici mai aplecate spre ostoirea sufletului și nu ale pungii.

Toate acestea, în condițiile unei societăți deschise și lipsite de granițe, în care marotele politicienilor cum ar fi statul unitar, suveranitatea și neatârnarea nu fac doi bani pentru un tânăr ce vrea să-și construiască viitorul său și al familiei sale, vor duce la modificări profunde și poate chiar periculoase pentru statul român.

Dar, în definitiv, nu trebuie să ne facem griji, un vechi proverb românesc cu sâmbure de înțelepciune divină ne spune următoarele:

După faptă și răsplată!  

Mai deunăzi, doamna Mihaela Popa, calina noastră senatoare, îl descoperise pe eroul Raed Arafat taman în timpul scandalului iscat de șeful dânsei, porcăitorul prezidențial. Raed Arafat nu se cerea descoperit. El exista de cincisprezece ani și se chinuia cam tot de atunci să scoată șpaga cu bisturiul din creierul ambulanțierilor și să le implanteze profesionalism și omenie.

Dar după ce șeful dumneaei aproape și-a rupt gâtul întrând ca mistrețul pe gresie, doamna Mihaela a vrut să fie fată bună și să împace pe toată lumea, lăudând pe Arafat și zâmbind ca muta la dom’ președinte. Că așa e de bon ton la cuconetul cu ștaif, să nu faci economie la coafor, să zâmbești subțire și să împaci pe toți, ca pe dobitoace. Să-ți rămâie numele în urbe gravat pe stâlpul Concordiei!

Iar dacă tămâia administrată de doamna senatoare, ce caută înfrigurată frumusețea și pacea veșnică, ar fi năucit un românaș de-al nostru, n-a ținut la effendi Raed! Asta pesemne pentru că e sirian și n-a înțeles nimica din lauda cu ștaif mioritică! Și uite așa s-a întâmplat că Raed a fost propus degeaba catindat la primăria Bucureștilor.

Că așa-i la PDL-eu… Dacă te înjură șefu’, ești bun de avansare!

Că n-a fost să fie Raed, poate se-ntâmplă să fie Elena Udrea. Noua descoperire de săptămâna trecută a doamnei senatoare este eroina pură și virgină ce se bucură de încrederea a mai puțin de 1% din populație. Vorba cumetrelor care comentează pe blogul de senatoare: ,, A fost unul dintre cei mai buni miniștri ai guvernului Boc. A încurajat dintotdeauna femeile dar, vai, nu și-a cultivat bine imaginea”.

Aferim! Eu zic că nu-i o laudă suficientă! Eu cred că a fost cel mai bun ministru! Nimeni din guvernul Boc nu putea să-i facă președintelui ce i-a făcut ea! Iar cum președintele ne reprezintă pe toți, ea ne-a făcut pe toți!

Spre disperarea multora, ultima victimă a admirațiilor doamnei Popa se arătă decuseară în prezența domnului prim ministru Mihai Răzvan Ungureanu. Acesta, fără a se putea apăra de elanul admirativ, a fost făcut model al generației tinere, portret robot al viitorului primar, întrupare perfectă a viitorului șef CJ al Iașilor sau, asemeni unei lovituri de grație, bun de prezidențiale.

Nimeni și nimic nu o poate opri pe doamna Mihaela din găsirea de modele, premianți și frumoase caractere. Într-un fel, e de înțeles! După ce ai stat atâta amar de vreme în cea mai slabă filială a PDL-ului și ai cătat fior divin în de-alde Oprea, Movilă, Cârlan și alții, când găsești pe unul care pare inteligent și când vorbește sau a fost de-a lungul timpului amabil cu tine și te-a băgat în seamă, simți nevoia să-l lauzi și să te prosternezi ca la o icoană.

Înainte de a încheia, am avea totuși un sfat pentru doamna senatoare degrabă vărsătoare de admirație din sufletu-i ce se zbate în căutarea unui model pentru țară și popor:

-Când mai cotrobăiți în căutarea vreunui model de corectitudine și bun simț, încercați și pe la oamenii simpli care își văd de treaba lor și plătesc taxe pentru ca Dvs. și colegii din parlament să vă ,,repoziționați doctrinar” cu tot cu salariu, la fiecare patru ani!

Nu mai dați raită tomberonului politicii, că pe acolo nu-i rost decât de miros greu și s-ar putea să vă rămână competențele uscate între rizurile de pe talpa cizmei!

În urma celebrului discurs al lui Victor Ponta la investitura premierului Ungureanu, se pot trage două concluzii, care cu siguranță nu vor încânta pe nimeni dar care, din păcate, sunt dureros de reale.

Prima concluzie ar fi că viitorul vieții politice al acestei țării este unul trist și lipsit de speranță, iar cea de-a doua ar fi că Partidul Național Liberal se îndreaptă vertiginos spre o nouă perioadă de patru ani în care va face opoziție.

Referindu-ne la prima concluzie, trebuie să spunem că prezența în fruntea statului vreme de opt ani a unui așa zis președinte jucător, pe de-o parte un politician extrem de pragmatic și înzestrat, pe de altă parte un mârlan ego-maniac, a pervertit complet scena politică românească.

Azi în România, politicienii nu comunică mesaje și obiective, ei se înjură și se amenință. Televiziunile nu relatează, ele judecă, condamnă, scuipă și blesteamă. Ziarele cu ai lor editorialiști nu informează, ci ling pe diverși simulând orgasmul iar pe alții îi hăcuiesc cu satârul sudalmei scrâșnite.

În această junglă în care toți își bubuie toba și nimeni nu îl ascultă pe celălalt, discursul relativ corect și politicos cu o tentă de invitație la dialog a domnului Ponta, lucru de altfel firesc într-o țară civilizată la apariția unui nou cabinet, a șocat întreaga lume politică românească.

După un moment de uluială, argații de pe moșia șantajistului șef al României, un securist venal și decrepit ce transformă orice atinge într-un rahat precum un Midas latrinos, au purces la zbierăte și urlete pline de mânie neputincioasă. În iureșul măscărilor scăpate din hârdăul Antenelor a fost scufundat, așa de control ca în bancul cu ,, las’ că știe el de ce “, și șeful PNL-ului, care pesemne nu și-a exprimat uimirea într-un mod suficient de isteric.

Chiari și pedeliștii, mai puțin premierul care a și fost destinatarul acestui mesaj surprinzător, au rămas atât de uimiți și suspicioși, că nu și-au revenit nici după două zile, neștiind cum să comenteze în lipsa unei indicații de la Cotroceni.

Tot acest scurt circuit provocat de un fapt normal, care la mijlocul anilor ’90 cu toată patima de atunci nu ar fi fost un lucru surprinzător, ne dă dimensiunea hăului în care ne-a dus lipsa de educație și bun simț, care stă la baza formării majorității politicienilor din ziua de azi.

Și pentru că e cazul să lămurim și a doua concluzie trasă de mine în debutul acestui text, trebuie să facem o mică retrospectivă a partidului liberal, din ultimii doi ani și jumătate.

Venit ca o ,, bella figura” la conducerea liberalilor, domnul Antonescu a adus o pală de prospețime, făcând o bună impresie la prezidențialele din 2009, mobilizând seniorii liberali și mânuind inspirat verbul ca pe o floretă, a făcut să iasă în evidență talentul său oratoric și s-a poziționat ferm, la acea vreme, ca un viitor prezidențiabil.

,,Revoluția bunului simț” s-a estompat apoi, când pe nesimțite, seniorii liberali au fost înlocuiți cu bătrânul securist Voiculescu de care liderul liberal și-a legat soarta și ,,și-a violat colegii de partid”, silindu-i să fie asociați cu o turmă de nevertebrați. Al doilea pas nu a mai fost chiar așa de dureros, doar se știe că prima dată te doare mai tare apoi te și obișnuiești oleacă, liberalii devenind frați de cruce cu pesediștii, cei care au fost dintotdeauna adversarii naturali ai liberalismului.

Iar în răstimpul în care s-au parcurs acești doi pași, în jurul președintelui liberal s-a făcut vid. Toți vechii liberali și figurile populare ale partidului au fost mătrășite, rămânând în garda pretoriană niște helvigi ce nu au altă însărcinare decât să cadă în extaz în fața discursurilor devenite istericoide.

Un partid ajunge la putere convingând electoratul, muncind pe brânci, înghițind broaște așa cum ne-a învățat Băsescu și folosindu-și pragmatismul ca o spadă și negocierea negustorească ca pe o armură.

PNL-ul în ziua de azi pare lipsit de obiective și cantonat într-o zonă autistă, în care pare că i s-a amputat organul dialogului, atât în exterior cât și în interior. Dacă ești un politician realist, nu poți avea ca obiectiv o demisie a șefului statului. Orice om cu bun simț știe că demisia este un act unilateral și dacă cel în cauză nu vrea să îl facă, iar dacă tu nu poți să îl concediezi atunci, asta e frate, trebuie să coabitezi cu el încă doi ani!

Alegerile anticipate, care au nevoie de vreo patru-cinci luni pentru a fi organizate, nu pot intra în calcul când mai ai opt luni până la cele în termen. Oricât de mult îți hrănești eul propriu cu fantasma suspendării președintelui, pentru asta trebuie să muncești și să câștigi niște alegeri, având grijă să nu transformi un personaj detestat, cum este Băsescu, într-un martir. Nu de alta, dar la cât de lăcrămoasă e nația și lipsită de memorie, n-ar fi tocmai cușer să ia pedeliștii vreun 30%, pe motiv de martiriu politic al peștelui de ministrese.

Strategia pesediștilor lui Ponta este acum clară, nu degeaba cârlanul stă înconjurat de rechinii și vulpile care au pritocit politica României vreo 15 ani. Într-un interval de timp care începe de mâine și se poate termina maximum a doua zi după alegeri, USL va mai exista. Dar această coabitare va exista doar ca o componentă tactică prin care PSD-ul va veni la putere împreună cu pedeliști și udemeriști.

Dacă mâine alianța se rupe, PSD-ul este în avantaj ca urmare a forței organizaționale din teritoriu și a ultimelor prestații. Dacă se va rupe după alegeri, conform proporției candidaturilor din USL, acesta va avea o majoritate consistentă, iar liberalii vor fi invitați să-și numere mandatele și să ocupe fotoliile opoziției. PSD-ul a învățat asta pe pielea lui de la prietenul domnului Antonescu, cu ocazia alegerilor din 2004.

Strategii pesediști s-au lămurit că PNL-ul nu prea mai are nimic de oferit cu un lider aflat în cădere în sondaje și cuprins de spasme narcisiste, iar Antenele sunt pentru un partid serios ca nepotul de la țară, cerșetor, golan, jegos de care orice om aflat într-o funcție publică trebuie să se delimiteze cu jenă.

În aceste condiții, liberalii nu au decât să suporte stoic următoarea jumătate de an și să chibițeze cu voce joasă, la o cafea, cu cine va trebui relansat partidul. Cu un boier ca Tăriceanu, care a dovedit că are frâu pentru mitocani sau cu doamna Săftoiu, care are cam tot ce trebuie și a arătat că are și caracter. Și dacă o fi să fie altul, vorba lui Alecsandri când i s-a povestit de Eminescu:

-Se află astăzi unul,

-Ce cântă mai bine decât mine?

-Să-i fie-n cinste țării

-Și lui … cu atât mai bine!

Pentru mulți dintre ieșeeni a apărut în ultimele zile o dilemă care se cere lămurită:

-Oare ce ,, îl mână în luptă” pe domnul primar Gigi, de reușește să fie atât de imobil când orașul pe care chipurile, îl conduce, este complet acoperit de un strat de zăpadă de aproape un metru?

Să fie oare lenea sau prostia? Această dilemă poate avea ca răspuns oricare din cele două sau poate chiar pe amândouă, dar rezolvarea ei nu va mulțumi pe nici unul din locuitorii care luni dimineața vor trebui să își ducă copiii la școală, grădiniță sau vor trebui să meargă la muncă pentru ca să aibă de unde încasa primarul fotbaliator salariul său.

Sfânta tăcere cu care ne-a asurzit primăria în ultimele zile a fost întreruptă de o declarație a celui care se vede primar încă patru ani de acum încolo, așa că poate să își permită orice. Chiar și o obrăznicie!

“Facem apel la toti proprietarii de autovehicule care detin imobile cu curte, sa si le parcheze în afara carosabilului, pentru ca utilajele Citadin si Salubris sa poata opera si în zonele respective. De asemenea, rugam pe toti conducatorii auto sa faca tot posibilul ca, prin parcarea autovehiculului, sa nu încurce utilajele care opereaza pe strazile din Iasi. În aceeasi ordine de idei, rugam pe toti proprietarii sa-si curete de zapada trotuarul aferent proprietatii, fie ca sunt curti, imobile, societati comerciale etc. Precizam ca toate echipele care opereaza în acest moment vor fi însotite de politisti locali, care vor aplica amenzi în conformitate cu legislatia în vigoare tuturor participantilor la trafic care încurca utilajele de deszapezire din teren”, se arata in comunicatul trimis de primarie.

Ce face primarul care freacă menta de patru zile încoace cu slugile sale plătite din banul public? Ne amenință că ne dă amenzi!

Poate ar fi bine ca înainte să își umfle mușchii la locuitorii Iașului să ne spună dom’ primar unde și în care parcări amenajate de dumnealui în ultimii opt ani ar trebui să își ducă ieșenii autoturismele?

Sau cum ar putea să își mai miște mașinile acoperite de un metru de zăpadă și blocate apoi de un mal de zăpadă de un metru și jumătate rezultat de trecerea întârziată a unui plug?

Dar, cred că orice problemă poate fi până la urmă soluționată prin dialog, așa cum bine ne învață prim sinistrul nostru Boc. De aceea, îmi pun următoarea întrebare, la care aștept doar un răspuns cantitativ:

Cam ce șpagă ar trebui să dau pentru ca oamenii primăriei să îmi deszăpezească strada?

Și înainte să îmi dați vreo sumă, domnule primar, vă rog să luați în considerare că stau pe stradă cu domnul Dascălu. Poate, dă Dumnezeu și îmi faceți vreo reducere!

Pe domnul Petru Movilă nu am avut plăcerea să-l cunosc personal. E adevărat, în campania din 2008 am fost invitați împreună la o emisiune electorală pe Tele M, dar saluturile mele, precum și orice tentativă de schimburi informale de păreri, în cadrul unei emisiuni de o oră, au rămas fără răspuns. Domnul Movilă, sobru și întunecat, părea întruchiparea unui sfinx păstrător al secretelor relațiilor parlamentare româno-ucrainiene, relații la care s-a referit în permanență, indiferent de întrebările care i-au fost puse, dând întregii emisiuni un aer de straniu autism electoral.

Anii au trecut și iată că astăzi, guvernarea din care face domnia sa parte ne oferă o realitate politico-economică și socială, pe care cu siguranță un fan portocaliu nu și-ar fi putut-o imagina nici în cel mai negru coșmar. Practicând haiducia inversă, adică luatul de la cei mulți și săraci și împărțitul la cei puțini și bogați, activitate poreclită ,,reforma și modernizarea statului”, această guvernare a atins culmi ce păreau inaccesibile în ale lichelismului, incompetenței și prostiei arogante. Această prestație, a partidului din care face parte domnul Movilă, a dus la un climat exploziv în societatea românească, unde nemulțumirile populației, disperarea și sărăcia au ajuns să fiarbă ca într-un cazan sub presiune.

Într-o țară paralizată de indignare și disperare în fața mojiciei prezidențiale și a minuscului său lacheu care nu se mai dă dus, domnul Movilă în loc să analizeze ca un politician responsabil care se pretinde, care ar trebui să-i fie prioritățile, domnia sa are niște griji absolut bizare. În loc să mediteze la nemulțumirile alegătorilor săi, la greșelile proprii, la reforma propriului partid sau măcar la starea propriei filiale din care face parte și pe care era cât pe-aci să o conducă, stimabilul Movilă face donații de uniforme la muzeul Unirii și critică pe blogul său propriu consilierii liberali pentru starea în care a ajuns patrimoniul imobiliar al Academiei Române din Iași!

Acum, dacă pentru prima din grijile sale, aceea de a dona o copie a uniformei lui Cuza unui muzeu, nu putem avea decât o constatare amuzată a unui gest de un populism ridicol, ce denotă o disperată încercare de identificare cu noțiuni și valori care pot fi cu greu digerate de precara instrucție și târzia preocupare a unor cetățeni ca Movilă și Iordache, a doua grijă a mai sus numitului provoacă o senzație de obrăznicie paralizantă.

Să vii după patru ani de putere absolută pe toate planurile de decizie ale statului și să acuzi opoziția locală că filiala din Iași a Academiei în urma retocedărilor, normale de-altfel, nu a rămas cu spații suficiente și nu este lăsată să concesioneze un imobil de la Consiliul Județean și să tragi de aici concluzia că în Iași cultura este sabotată de opoziție, mi se pare o fractură logică pe care numai o minte plutind într-un univers paralel poate să o înțeleagă.

Nu o să stăm să analizăm acuma faptul că Academia Română a devenit după Revoluție o imensă supapă de sifonare a bugetului public, decontând saci de bani pentru pârțuri fâsâite ale unor dinozauri în așteptarea candelei. Ajunge pentru oricine să citim numele celor care fac parte din lista de ,,nemuritori” de la București, Iași sau de aiurea, și să încercăm să ne amintim dacă vreo inițiativă sau contribuție a acestor cetățeni a adus vreo brumă de progres în mersul chinuit al acestei societăți.

Poate ar putea să ne precizeze domnul Movilă contribuția revistelor ,, Fuzzy Systems”, ,,Cellulose Chemistry and Technology” sau ,,Pedogenetical Factors and Processes from the temperate zona” la cercetarea științifică ieșeană și la veniturile obținute de aceasta. Până una alta, aceste reviste finanțate din generosul buget al Academiei nu fac altceva decât să găzduiască studii discutabile ce nu folosesc decât unor ego-uri inflamate și întreținerii eternei sfade între ,,luminoșii” savanți lansați cu voie de la partid. Ne referim aici la partidul acela mai vechi și nu la acesta mai nou din care face parte și domnul Movilă, deși puntea de legătură între cele două este menținută proaspătă prin prestațiile securiștilor, care au ținut trează ,,flacăra” dedulcirii din bugetul public.

Așa că, domnule Movilă, mai încet cu cultura pe scări că de la atâtea șpagaturi intelectuale și volte în absurd se ivește pericolul să se rupă tighelul uniformei de roșiori cu care defilați prin târg. Iar pe uniforma de paradă ruptă în cur, nu dă bine să vă agățați la chiept Medalia pentru Revoluția din Decembrie 1989, pe care ați obținut-o mai mult ca sigur drept mulțumire pentru eroismul cu care ați rezemat cu mâna antena de pe dealul Măgurii din Țibana, acolo unde s-a desfășurat Revoluția în fața singurului televizor din comună ce putea fi alimentat de la o baterie de Dacie.

Se pare, că în sfârșit a înțeles și Curtea Constituțională că există viață și după guvernul Boc, așa că bețivului de la Cotroceni și micului deszăpezitor li s-a dat cu legea comasatelor de țeastă creeându-se astfel posibilitatea unor alegeri mai normale și cât de cât democratice.

Dacă s-ar reveni și la posibilitatea de a alege în două tururi, chiar că ar fi ca de Crăciun. Apropo, unde erau stimabili noștri parlamentari liberali când a trecut legea electorală prin Parlament ca trenul prin gară! Bănuiesc că pe la Antena 3… combătând de zor guvernul!

În iunie deci, vom avea alegeri în Iași și ar fi cazul să ne uităm în jur ca să vedem cam ce ofertă ar exista pentru un alegător lucid și cu capul pe umăr:

La primărie în poll position este catastrofa de primar, stimabilul domn Nichita. Cred că cea mai bună descriere a activității stimabilului Gigi în Palatul Roznovanu de-a lungul mandatelor sale, este dată de o întâmplare care a avut loc ieri, vineri 27 Ianuarie.

Asociația Oamenilor de Afaceri Iași a organizat o audiere publică cu tema ,, Mecanisme de sprijinire a firmelor ieșene de către autoritățile locale și județene” la care, din partea Primăriei s-a prezentat un asistent de consilier al primarului! Adicătelea, ca să înțeleagă și conu’ Gigi, ar fi cam cum s-ar întâmpla dacă la nunta onorabilei sale fiice, domnul Ponta și-ar trimite ca reprezentant un văr de-al doilea de cumătru!

Frumusețea acestei întâmplări nu este dată numai de această absență, ci mai ales de cauza ei. Și anume, că acestă lipsă este motivată prin faptul că în fiecare vineri de la 5.30 p.m, primul fotbaliator al Iașului împreună cu țuțerii săi de la Primărie, Clubul Poli și Poliția Locală, adică slugile personale plătite cu banii contribuabilului, au meci de fotbal.

Așa că, divinitatea ar face bine dacă în planurile ei de a blagoslovi Iașul cu vreun cutremur, incendiu sau vreo altă catastrofă să facă bine să nu o pună vineri după amiază. Că nu de alta, dar ar fi păcat să lase cetățenii singuri și neajutorați în fața calamităților!

Întorcându-ne la oferta electorală, mai avem opțiunea Ciuhodaru care ne-a demonstrat că face parte din aceeași familie politică care reunește spirite înalte cum ar fi Năstase, Boc sau domnu’ Gigi, aceea a politicienilor handicapați de extirparea simțului ridicolului. După opinia mea, o opțiune destul de proastă!

Mai avem și varianta Oprea, dar aceasta nu poate fi luată în serios de nimeni. Domnul rector nu ar fi în stare să câștige nici măcar un scrutin de președinte de scară de bloc după prestațiile sale politice.

Încheiem cu negroteiul oferit de partidul domnului Diaconescu și eventual, ca întotdeauna când există o posibilitate să se facă de râs, stimabilul socru al deputatei frenetice Dobre.

Concluzia la care ar ajunge orice om normal și cu scaun la cap care ar fi confruntat cu această ofertă de candidaturi ar fi ca PNL-ul să propună un candidat la Primărie. Să ia aminte domnul Fenechiu la practica bunului său prieten și aliat, ne referim la domnul Gigi, care a pus candidați ai PSD-ului în toate orășelele și târgurile din județ mai puțin în Iași, fără să țină cont de alianța cu liberalii.

Nu de alta, dar ca să ai viitor în politică, uneori mai trebuie să dai prioritate și intereselor partidului care te-a făcut om în fața intereselor proprii.