Muzeul Guggenheim se află pe malul râului Nervion care străbate inima orașului Bilbao, cel mai populat oraș din Țara Bascilor. Sub un deal împădurit la baza căruia clădirea maiestuoasă a Facultății de limbi străine a Universității din Bilbao fură privirea turiștilor, râul face un cot de 120 de grade. Dincoace de el, pe partea dinspre orașul vechi, pe o colină impozantă se ridică clădirea muzeului care prin mărimea și formele sale grațioase păcălește ochiul și trece cu vederea diferența de nivel de aproape 10 metri dintre intrarea dinspre centrul orașului vechi și bazinele de apă aflate în spate care sunt în imediata vecinătate a râului. Arhitectura este grațioasă, suplă și inspiră forță. Formele alungite ca niște nervuri de frunze sau liane trădează influența geniului lui Gaudi pe care toți arhitecții spanioli o poartă în gândire oricât s-ar da cu curul de pământ făcând pe originalii.
În fața intrării este o structură metalică ca o plasă uriașă înaltă de circa 7-8 metri care este umplută cu pământ de flori negru și roditor în care s-au plantat din exterior mii de flori de diverse culori. Lungi de o palmă ele au înflorit și au acoperit scheletul metalic formând pete de culoare gândite de arhitectul-grădinar care obține astfel forma unui câine simpatic și colorat. Câinele care din poziția lui șezută păzește intrarea în muzeu este o imagine care a îmbogățit toate magazinele de suveniruri din oraș. În toate prăvăliile din târg se găsesc de vânzare suveniruri cu silueta cățelului făcut din flori și care este folosită de comercianți în toate variantele posibile începând cu tricouri, farfurii, poze înrămate și terminând cu magneți de frigider sau chair insigne minuscule.
Această imagine iconică care a ajuns să reprezinte orașul are și un frățior mai mic situat exact în partea cealaltă a muzeului, undeva între bazinele de apă și digul râului, și are forma unui păianjen uriaș cu 12 picioare. Chiar dacă tarantula pare destul de sinistră din descriere ea este totuși primul lucru valoros din punct de vedere artistic pe care vizitatorul îl poate admira după o vizită completă a muzeului.
Muzeul Guggenheim este socotit de mulți drept farul care luminează arta modernă a secolului XXI. Dacă este așa, atunci arta modernă nu este altceva decât o imensă șarlatanie care se folosește de snobismul, ipocrizia, lipsa de gust și educație, dorința de a epata și de a se lăsa păcăliți a unor oameni lipsiți de orice chemare a frumosului.
Din punctul meu de vedere, mă bazez pe bun simț pentru că nu sunt o somitate în domeniu, un act artistic se naște ca un fruct al talentului, al inspirației, al unei munci calificate și trebuie să aibă un mesaj universal ce poate fi înțeles de comunitatea artistului prin prisma simțurilor, a educației și tradițiilor umane. Din acest punct de vedere, clădirea este goală chiar dacă mii de turiști zilnic dau câte 30 de euro ca să o viziteze.
Talentul este o însușire pe care oricât de mult ai căuta-o în această imensă clădire este cu neputință de găsit. Să construiești niște pereți înclinați cu care să desenezi niște labirinturi inutile, să faci niște filme distorsionate prin montaj cu niște indivizi care se tânguie și miorlăie sau să expui niște pânze pe care cineva sub imperiul drogului, nebuniei sau obrăzniciei a aruncat niște pete de vopsea este mai degrabă un act de înșelătorie care mizează pe snobismul și lipsa de educație culturală a privitorilor. Tablourile unei Helen Frankenthaler pot fi realizate în maximum 5 minute și sunt ori rodul unui accident, de exemplu s-a răsturnat o cutie de vopsea pe pânză sau proprietara a încercat să curețe o masă murdară, sau sunt rodul unei crize de epilepsie ce a surprins-o pe autoare cu pensula în mână. Merită meditat mai ales la titlurile lucrărilor expuse. Dacă cineva mai trăia cu impresia că batjocura este involuntară își va pierde rapid naivitatea lecturând denumirile ororilor expuse.
În alte săli găsim un perete tapetat cu metal ce poartă un mesaj mobilizator de luptă împotriva încălzirii globale. Este realizat prin distrugerea a câtorva mii de sticle de lichior ale căror cioburi și capace au fost încorporate în pânza metalică de către autor și o echipă de voluntari care au trudit din greu la golirea sticlelor.
La capitolul mesaje wokiste se stă bine la toate nivelele iar condamnarea capitalismului sălbatic este la loc de cinste privitorii bucurându-se de privilegiul de a fi stresați pe tot parcursul plimbării lor de zgomotul neobosit al unei case de marcat care pesemne subliniază componenta financiar satanică a vieții de zi cu zi. Inutil să precizez că muzeul, cumpărarea operelor și premierea artiștilor s-a făcut prin efortul financiar al firmelor private din Țara Bască cărora pesemne le place ca pe banii lor o gașcă de derbedeii să-și bată joc de efortul lor.
Nu am putut să scap nicicum de impresia faptului că dacă aș fi înlocuit câteva lucrări de acolo cu un stingător de incendiu, un pișoar ruginit sau o scândură ruptă dintr-un coteț împănată cu cuie ruginite, puhoiul de caraghioși care oftau și își rotunjeau gurițele îndemnându-se la exerciții zgomotoase de admirație s-ar fi trezit la realitate.
Am citit deunăzi într-un comunicat al unei agenții de știri că un italian pe nume Maurizio Cattelan ar fi realizat o operă de artă lipind cu bandă izolatoare o banană pe un perete iar ,,lucrarea” ar fi fost vândută unui colecționar cu 6,2 milioane de dolari. Faptul că acerbul colecționar ar fi un saudit deslușește o parte din mister însă vestea bună vine de abia la urmă când cititorii sunt informați că odată artefactul expus în țara cămilelor un vizitator a confundat destinația obiectului și a mâncat banana păgubindu-l pe iubitorul de artă modernă de un purcoi de parale.
Cred că sauditul va da lovitura dacă va vizita muzeul Guggenheim. Cu siguranță că și mesajele artiștilor îi vor cădea cu tronc…
