The Brutalist – film ultranominalizat la Oscar
Se pare că de la o vreme am ,,norocul” de a avea parte nu numai de cărți ci și de filme care încep bine și se termină prost. Iar filmul de față e, cu siguranță, o provocare pentru orice cinefil. În primul rând prin lungimea sa care are trei ore și vreo douăzeci de minute. Cu pielea bătătorită după ,,Irish Man” m-am încumetat la provocare mai ales că filmul dispune și de o pauză de 15 minute pentru dezmorțirea oaselor și reîmprospătarea rezervelor de pop corn și cola. Ce să-i faci, obiceiuri de societate de consum…
Filmul începe bine și are parte de o poveste care curge, jocul actorilor e de mare clasă iar Adrien Brody reușește prin fiecare gest să te reconecteze la incredibila performanță din ,,Pianistul”. Poate prea mult, dacă e să privesc acum retrospectiv. Temele filmului sunt introduse treptat începând cu suferința supraviețuitorilor Holocaustului, imigrația, trauma, sacrificiul și visul american. Rând pe rând ele sunt tratate, disecate și exhibate pe pielea acestui personaj imaginar – arhitectul maghiar de origine evreiască Lászlo Toth – unul gândit să subsume o categorie întreagă de imigranți geniali ce și-au căutat o viață nouă după război pe tărâmul american.
Pauza vine la timp pentru a decanta impresiile și reluarea filmului ne aduce o actriță pe care nu am mai văzut-o, Felicity Jones, dar care face un rol magnific. Solară, caldă și strălucitoare chiar dacă scenariul o condamnă să performeze dintr-un scaun cu rotile. În pofida jocului actorilor care este remarcabil, a poveștii care curge, a traveling-urilor excepționale și a unei muzici minunate în care tânărul compozitor britanic Daniel Blomberg reușește pe alocuri să ne aducă aminte de Zimmer, după două ore li jumătate filmul se prăbușește colapsând lamentabil și trăgându-ne și pe noi spectatorii într-o groapă de reziduuri dezgustătoare.
Scenariul se fracturează și își pierde coerența așa că povestea se poticnește ca un lanț care prinde în mecanismul său niște șuruburi rătăcite de un muncitor la strung care căzând pradă unui acces de mahmureală își golește buzunarele în burta sculei la care lucrează și fuge împleticindu-se să dea la rațe într-o găleată aflată nu suficient de departe pentru ca spectatorul să scape de miasma beției de aseară. Producătorul și regizorul acestui film este un actor – Brady Corbet – de care nu am auzit vreodată să aibă vreo performanță în calitatea sa inițială dar care are stofă de regizor și, din păcate, cred că vom mai auzi de el. Deși talentat, omul este o colecție de frustrări pe care le exhibă dând cu bâta în baltă și stropind la întâmplare. Așa că spectatorul se trezește luat prin surprindere de niște scene inexplicabile și complet gratuite de crize de isterie, scene de consum de drog complet deplasate și fără relevanță în poveste, accidente inexplicabile și frânturi de imagini care culminează cu o scenă de viol homosexual în care Brady Corbet, supărat pe viață, îl flutură ca un manifest furibundo-wokist prin care ne declară că societatea capitalistă după ce ne ia banii ne și fu.. de ne sar capacele.
Sfârșitul filmului vine izbăvitor după ultima scenă, cea a Epilogului, în care după 40 de ani la bienala de arhitectură din Veneția mumia lui Toth este scoasă la aer și i se face un laudatio pentru cariera extraordinară și geniul său, exact lucrurile la care filmul nu face nici o referință.
Cuvântul de final, care se vrea un fel de apoteoză a filmului, este ținut de o strănepoată de-a lui care pare mai bătrână cu vreo 20 de ani decât maică-sa sau, mea culpa, de nepoată-sa care între timp a îmbătrânit și, probabil din motive financiare, rolul fiică-si este jucată de aceeași actriță care a jucat rolul mamei în urmă cu 40 de ani! Oricum confuzia este totală și gustul lăsat de film mi-a stricat toată seara și m-a adus în pragul depresiei chiar dacă odată ajuns acasă am băut două pahare de Jameson încercând să-mi revin. Nu am putut.
Filmul, cunoscând genul de selecții făcute în ultimul deceniu, va lua Oscar-ul pentru cel mai bun film și nu pentru interpretare sau muzică unde nu ar fi din cale afară de deplasat. Păcat de actori…
