În mod normal dacă vrei să-ți faci aprovizionarea te duci la un magazin. Trecusem de câteva ori pe lângă ceva ce semăna a supermarket așa că am descins în el puși pe cumpărături. Pe rafturi vedem niște paste, suc de roșii în diverse variante, ceva conserve destul de greu de descifrat și niște compoturi. În frigiderele de lângă pereți stau aliniate flacoane de apă plată iar în congelatorul din colț zace o bucată mare de șuncă congelată din Ecuador la un preț ce pare prohibitiv chiar și pentru noi.  Raionul de băuturi și țigări e însă… beton! Cu cu cel de alimente nu prea suntem noi lămuriți așa că ne adresăm vânzătoarelor întrebându-le de raionul de legume și fructe. Fac ochii mari și bulbucați după care se uită una la alta de parcă am fi fost scăpați de la un stabiliment de boli nervoase. Unul dintre noi întreabă de ouă iar reacția este instantanee, femeile râd și se îndepărtează de noi. Nedumerirea mea referitoare la lipsa oricărui condiment are efectul bomboanei de pe colivă așa că în momentul în care cineva le întreabă dacă au pește, noi totuși mai speram că undeva ar trebui să fie un frigider cu niște pește, femeile ne întorc spatele și pleacă. Pentru ele noi nu putem fi decât niște agenți provocatori. Cum să întrebi de pește pe o insula din Caraibe?

Plecăm dezamăgiți cu speranța că vom găsi un magazin mai bine aprovizionat. Dar, după două ore, ajungem la concluzia că acela fusese cel mai bine aprovizionat. Undeva în centru, vedem și un magazine de pâine. N-ai cum să nu îl vezi pentru că coada îți sare în ochi. Când ne apropiem vedem o scena ce ne aduce aminte de vremuri demult trecute.

La coadă stau femei și copii, poate 20-30, cu maldăre de cartele în mâini și sacoșe de plastic goale, la subțioară. Un vânzător cu față de șobolan și cu niște degete murdare răsfoiește arogant cartelele apoi își umezește în gură degetul arătător cu care rupe câteva petice corespunzătoare unei rații de pâine. Copilul stă și îl privește cu speranță. Stăpânul pâinii aruncă hârtiuțele într-un bol obosit de plastic apoi ia un cuțit lung și taie o franzelă în patru sferturi. Lucrează calm și apăsat ca un chirurg într-o aula universitară urmărit fiind de public și conștient de importanța gesturilor sale la care auditoriul se uită respectuos. Ia două sferturi de pâine pe care i le dă copilului după care îl concediază din priviri. Următorii din rând îi caută înfrigurați privirea și atenția dar el, semeț, iși dă seama că blindajul lui are o gaură. Noi nu facem parte din peisaj iar atenția noastră uluită și consternată nu prea face parte din setul de atitudini cu care este el obișnuit. Schimbul este scurt. Noi îi dăm doi pesos iar el ne dă trei franzele. Întrucât el nu vinde pe bani, aceștia ajung în buzunarul lui iar noi ne îndepărtăm rapid fără să ne dăm seama că trebuia să luăm mai multe franzele. Dar,  nici unul dintre noi nu are chef să se întoarcă și să înfrunte privirile celor de la coadă așa că plecăm mestecând îngândurați câte un colț de pâine rupt din franzele. Deși calde, nu au nici un gust.

Schimbăm tactica și căutăm un un localnic care să ne ajute cu aprovizionarea. Omul are o motoretă taxi cu patru locuri în spate, o geacă și o șapcă de piele ce par să semene cu un costum de aviator. Ne cere 5 pesos pentru diligențe și pe drum ne povestește că a făcut școala de aviație la Moscova apoi a lucrat ca pilot pe avioane de vânătoare în armată. A ieșit la pensie de curând și un prieten din Rusia i-a trimis printr-unul din pescadoarele rusești motoreta-taxi cu care își câștigă existența. De la el aflăm că Cuba nu are flotă oceanică și se bizuie doar pe cea rusească care, în ultima vreme, a cam uitat tabla împărțirii deși pescuiește în apele teritoriale ale Cubei.

-Dacă vreți pește, zice el printre pârțăiturile motorului, uitați-vă după niște oameni  cu biciclete ce au pe portbagajul din spate ceva ce semănă cu un frigider. Îi poți recunoaște pentru că la fiecare colț de stradă fluieră din niște țignale iar oamenii află că a venit omul cu peștele. Ne arată pe unul care este oprit de doi localnici și negociază prețul unui peștan agățat de branhii în cârligul unui cântar pentru cartofi. Intrăm într-un cartier de mahala unde oprim la câteva case unde taximetristul știe că se cultivă legume și fructe. Oprim o căruță de unde ne cumpărăm pe câțiva firfirei câteva snopuri de banane mici și dulci și niște usturoi. În incursiune aceasta ne mai rezolvăm și de pepino, niște castraveți ca niște buzdugane, roșii și oleacă de ceapă. Ouă nu găsim pentru că acestea sunt disponibile doar dimineața. Ne despărțim de el în port și îi lăsăm un bacșiș cât nota de plată pentru că omul și-a dat toată silința. Omul devine vesel iar noi îl salutăm cu ,,Viva la Revolucion”. Omului îI trece veselia. Așa e prietene, noi te înțelegem. Revoluția continuă dar… fără mâncare.

Seara ne plimbăm prin superbul centru din Cienfuegos renovat pe banii babachii, adică a UNESCO-ului. Găsim, așa cum era de așteptat, o grădină de vară unde poți bea ceva și asculta muzică life. Ca peste tot în Cuba, muzica este fantastică așa că noaptea ne găsește sorbind din paharele de rom Havana 7 years și pufăind la trabuce printre localnici și turiști care dansează lipsiți de griji. Cei din urmă le-au lăsat acasă iar cei de aici le îneacă în salsa.

Dimineața la prima oră mă trezesc cu tropot de bocanci pe punte și bătăi în ușă de la Aurelian. Poliția de coastă a venit în control și ne vrea pașapoartele. Pesemne că vrea să se convingă că nu s-au modificat datele față de ieri când ne mai verificaseră odată actele. Plecăm în sfârșit după ce răsare soarele și respectăm cursul stabilit de căpitănie. Secretomania e uriașă, ca în orice societate socialistă multilateral dezvoltată. Nu ai voie să circuli noaptea, nu ai voie să te apropii de coastă, nu ai voie să faci poze și nu ai voie să ancorezi decât în locuri speciale. Pesemne secretul unei vieți fericite trebuie păzit cu orice preț.

Marea Caraibelor e cam agitată. O hula păcătoasă ne aduce aminte că în urmă cu două zile pe coasta de nord, în Havana, valurile care se spărgeau în port săreau în trei-patru metri înălțime și prevesteau vreme urâtă. Se pare că noi plecasem la timp pentru că, asta am aflat-o pe avion când ne-am întors, în Havana lovise un uragan care a lăsat în urma lui morți, răniți și pagube catastrofale. Poate că hula furioasă pe care o înfruntam se trăgea de la uraganul ce pustiise nordul insulei unde deschiderea Atlanticului e mai sălbatică decât zona oarecum protejată a Caraibelor.

Ajungem pe seară și pe întuneric așa că încercăm să intrăm în port cu ochii în GPS-ul de la bord și om cu lanternă în față, la prova. Dar eforturile noastre sunt zadarnice. Pe lângă uraganul ce lovise anul trecut insula Cayo Largo și care modificase relieful, am fost la un pas să eșuăm pe un mal care nu ne apărea pe hartă, zona din jurul acestor insule mai are o particularitate extrem de ciudată. Pe o arie de zeci de kilometri pătrați adâncimea din jurul acestor insule variază între 50 și 180 de cm făcând din mare o piscină uriașă. În port se poate intra doar pe un canal dragat, adică săpat, care permite accesul pe șenal a unor vase mici, de agreement. Canalul, lat de câțiva zeci de metri, trebuie respectat cu strictețe dacă nu vrei să sui barca pe nisip așa că aruncăm ancora și înnoptăm pe canal alături de alte veliere sau catamarane ajunse aici înaintea noastră. Facem de cart fiecare câte trei ore pe un vânt și o ploaie care pare să nu se mai sfârșească. Vremea urâtă continua până pe la zece dimineața după care pleacă luată parcă cu mâna și atmosfera de paradis tropical ne apare în toată splendoarea lui.

Cayo largo este o insula îngustă situate în sudul Cubei, la 120 de kilometric, cu o lungime de vreo 20-25 de kilometri și cu două plaje, Paradiso și Sirena, plaje aflate în topul primelor 10 din lume. Nelocuită în afara sezonului, ea este o destinație special pentru turiștii care se pot bucura de niște resorturi de unde au acces la o serie întreagă de minunății cum ar fi celebrele plaje  și posibilitatea de a face scuba diving într-un recif de corali. Mai ales că este unul dintre puținele aflate în viață. În general, scuba diving-ul în lume constă din scufundări în căutarea a tot felul de pietroaie sau epave, multe dintre ele puse acolo în mod special, așa că ocazia de a face scufundări în Cayo Largo este o oportunitate ce nu trebuie ratată. Așa că nu am făcut-o nici noi.

Au fost două zile minunate împărțite între plaja Sirena, cea mai apropiată de noi, și insula Iguanelor pe care zeci poate chiar sute de șopârle dintre care unele mari cât un câine ciobănesc mișună sau se prăjesc la soare. Am descoperit insulele din preajmă luându-le ,,la pas” cu dinghi-ul ( barca de cauciuc cu motor) aflat în dotarea catamaranului. Cred că nu numai fauna dar și flora au râs pe saturate văzând bărcuța gri, pe jumătate scufundată de greutate noastră, călărită de patru zdrahoni ciorovăindu-se zgomotos cu berile în mână în timp ce unul dintre ei, din păcate mereu același, scotea apa din barcă în timpul mersului cu o cratiță luată din bucătărie. Mereu pe drum, în căutarea unor noi locuri de snorkeling, de baie, de plimbare sau mai degrabă în căutarea timpului pierdut, echipajul catamaranului Marlene a străbătut zilnic hățișul de insule lăsând în urma lui miros de benzină arsă, bere proaspătă și ecoul pitoreștilor ziceri mioritice.

Oricum ne-am socoti însă, scufundările au fost topul. Senzația pe care o ai înotând agale la 10 metri adâncime pe Barracuda Chanel, printre recifurile de corali a căror culoare și delicatețe este egalată poate numai de minunata fauna din străfundurile oceanului, este una de recunoștință adusă Proniei că poți să admiri o asemenea frumusețe ce pare să fie ireală. Broaște țestoase gigantice, grațioasele tortugas, îți pot apărea la orice pas în timp ce pisici de mare, unele cu diametre de peste trei metri, se odihnesc în nisipul de pe fundul mării privind cu ochii reci și distanți la siluetele lipsite de grație ale scafandrilor de strânsură. Bancuri mari de pești, ale căror culori pot face să pălească de invidie pe orice posesor de acvariu, trec maiestuos printre noi iar unele dintre ele sunt atât de mari încât dau impresia unui perete colorat ce alunecă de-a lungul stâncilor cu corali pliindu-se tăcut după arhitectura lor.

Seara ne retragem pe terasa marinei din port unde, în sfârșit, descoperim o mostră de minunată bucătărie cubaneză. Aici, printre insulele ce par aflate aproape de capătul pământului, lipsurile se estompează și ușor, ușor, lucrurile revin la normal. Odată cu lăsarea întunericului, în timp ce în bucătăria minusculă bucătarul, îmbrăcat într-o salopetă pictată în culorile drapelului cubanez, domnește deasupra tigăilor sfârâinde și a cuptorului încins, pe terasa de lemn apare o trupa de salsa ce pare nelipsită din peisajele cubaneze. Ziua sunt marinari, fochiști, dulgheri, vânzători sau funcționari dar, către seară, cubanezii se metamorfozează în muzicieni ce par să se fi născut cu trompeta, chitara, contrabasul sau tobele în mână. Nelipsita cubaneză rotofeie și cu o voce caldă și senzuală care încălzește atmosfera apare și ea odată cu trupa ce umple de viață debarcaderul. Muzică, dans și voie bună hrănită cu fumul gros de havane și gresată din plin de lichidul uleios și dulceag al romului cubanez sunt activitățile care încheie niște zile ce vor rămâne în memoria noastră.

La spartul târgului, înainte de a pleca către cabinele din barca noastră, ospătarul ne cheamă la marginea terasei și ne arată pe cine hrănește el cu resturile de pizza și fripturi. Pe la noi se aruncă la câini dar pe aici locul lor este luat de un crocodil și o gașcă de pești uriași care plutesc cu grijă să nu deranjeze prea tare pe jupânul care plutește crăcănat și cu ochii fixați la balustradă. Resturile dispar instantaneu între fălcile crocodilului și foșgăiala uriașilor pomanagii ce se zvârcolesc pentru resturile scăpate de acesta într-un sunet scrâșnit și sinistru. Pe drumul nostru spre dormitoarele din barcă, treziți brusc din amețeală, privim circumspecți la apa de sub ambarcațiuni căutând valurile și foșnetul solzilor ce par să ne răsară din liniștea și întunericul marinei.

Și pentru că tot ceea ce este frumos are și un sfârșit iată că și vacanța noastră se apropie de ea și din minunata Cayo Largo a început și drumul noastru de întoarcere către casă, drum care a durat aproape două zile și jumătate. Prima zi am petrecut-o pe catamaran lăsând în urmă cu melancolie mirosul de langustă la grătar ce părea să ne însoțească pe drumul dinspre Cayo Largo spre Cienfuegos. Marea era calmă de data asta așa că ne-am bucurat din plin de călătorie admirând răsăritul și apusul de soare de pe barcă, bucătărind, făcând plajă și audiție pe difuzoarele de la bordul ambarcațiunii cu stick-ul de muzică adus de acasă. Seara, odată ajunși în golful din Cienfuegos ne-am trezit în fața noastră cu pescarii ce întrețin iluzia că poporul cubanez poate avea acces la pește. Pe întuneric, în bărcuțele lor miniaturale illuminate de un tub de neon ce pare să atragă peștele, pescarii ne dau impresia unui covor de crustacee luminoase ce plutesc pe suprafața calmă a apei.

Ajunși din nou în port petrecem ultima noastră seară din Cuba căutând o terasă în apropiere de marina. Ochim una aproape de noi în care mâncăm excelent dar prețul sare peste cele mai pesimiste așteptări. Se pare ca revoluționarii cubanezi după ce au epuizat formele violente de lupta cu capitalismul au ales calea subminarii acestuia practicând prețuri mai aproape de cele uzitate în cantoanele elvețiene decât de cele care ar fi normale în țara lui Che Guevara. Revolta ne este rapid însă înăbușită de oboseala traversării și ultima noastră noapte cubaneză trece iute.

Dimineața călătorim către Varadero cu un taxi comandat de căpitănia portului la care aceasta, ca peste tot în Cuba, își trage un comision pe motiv că ,, vă recomandăm unui șofer de încredere cu o mașină bună”. Ne-am obișnuit deja, așa că nu e nici o supărare.

Iată că după opt zile cei patru marineri din cele patru părți ale țării, să fie oare o coincidență faptul că tocmai s-a sărbătorit centenarul?, ajungem din nou în aerogara ce pare mult mai plină de viață decât la venire. Prin forfota și gălăgia din aeroport aerul pare amorțit de căldură. Anunțurile curselor ce aterizează sau decolează în Cuba nu reușesc să miște imaginea încremenită în care privesc către această țară minunată luată prizonieră de o soartă plină de ghinion. A fost o călătorie extraordinară și nu reușesc să-mi scot din minte faptul că indiferent de vicisitudinile, lipsurile și dezamăgirile care ne-au apărut în această expediție veselia, amabilitatea locuitorilor și vraja locurilor însoțită de miracolul muzicii cubaneze care ne-a însoțit peste tot au făcut din această aventură o amintire neprețuită pentru mine și tovarășii mei. Plătesc un pesos ca să intru în toaletă unde, sub privirile vigilante ale femeii de serviciu, mă schimb din pantalonii scurți și tricou fără mâneci în blugi groși și pulovăr pe gât. Miroase a urină iar pereții sunt jegoși și eu mă gândesc că e cam ciudat să știi că la capătul drumului de azi început sub auspicii tropicale te așteaptă -14 grade. Ciudat, dar nu neplăcut. În definitiv, nicăieri nu e mai frumos ca acasă.