De multe ori m-am întrebat ce senzație aș avea dacă m-aș întoarce în timp. În general imaginația este săracă pentru că intervin o serie de factori pe care amintirea noastră nu îi stăpânește. Dar pentru cel care face Havana la pas e într-adevăr o senzație uluitoare, una pe care nu o vei uita niciodată.

Limuzine americane imense, vopsite în culori țipătoare, recondiționate și strălucitoare rulează încet fâșâind pe asfalt cu prestația unor cetacee ieșite la plimbare în larg. Șoferii lor le acordă respectul cuvenit, mai ales când vorbim de decapotabile, purtând costume albe cu cămași de in iar pe gât și-au înfășurat neglijent câte un șal colorat de mătase. Pălăria de paie colonială și trabucul sunt accesorii obligatorii pe care le vezi la orice șofer care dorește să-și promoveze mașina în regim de taxi. Cândva, Havana a avut cei mai mulți milionari pe metru pătrat din cele două Americi și zona Caraibelor însă astăzi palide imitații și clădiri ponosite ascund o istorie tragică a unei țări decuplate brusc de la normalitate. Havana este ca o bijuterie îngropată în noroi pe care o privești de pe malul unei bălți puturoase.

Sărăcia este cuvântul cheie care dezleagă misterul unei plimbări pe străduțele cu case cândva cochete. Clădirile superbe cândva, astăzi stau să se prăbușească sub presiunea unui timp în care renovarea și reconsolidarea este de neconceput într-o societate în care proprietatea este a întregului popor și nu a locatarului. Vile coloniale cu grădini generoase transformate în maghernițe, hoteluri de cinci stele construite de americani în anii ’40stau acum părăginite cu pereții și holurile scorojite și pline de mizerii și în ale căror camere, cândva de lux, foiesc ca într-un furnicar familii întregi de amărâți. Pe geamurile fostului hotel stau încastrate butoaie de plastic în care familiile încălzesc apa pentru consumul lor iar balcoanele cu vedere spre Capitoliu sau ocean joacă rol de bucătărie unde femeile robotesc în jurul unei butelii de gaz. Clădiri minunate construite în celebra arhitectură spaniolă, spectaculoase și pline de stucaturi ce par, până și acum la 100 de ani de când au fost realizate, adevărate opere de artă stau alături de clădiri impozante, pesemne sedii de firmă sau foste cazinouri din ale căror geamuri știrbe cresc copaci vânjoși ce par niște tumori verzi pe frontonul clădirilor.

Dar în ciuda tuturor acestor defecte Havana dă impresia unui oraș magic, mai ales când îți apare în față, de nicăieri, câte o clădirea renovată care îți taie respirația. Citisem undeva că regimul socialist condus de Fidel nu a alocat timp de 60 de ani nici un peso pentru renovări de clădiri! Incredibil! Să primești de pleașcă o asemenea avere și să-ți bați joc de ea… Pentru noi, ăștia din est nu e chiar așa o surpriză, am avut ocazia să cunoaștem binefacerile ,,socialismului”.Povesteam totuși de clădiri renovate iar aici trebuie să fac niște precizări; Pe toate autorizațiile afișate investitorii erau UNESCO, Guvernul Japoniei și al Chinei sau niște fundații din Emirate sau Arabia Saudită. Mi se pare extraordinar de confortabil ca niște străini să-ți repare casa! Uneori, socialismul vine la pachet și cu o doză serioasă de noroc…

Vorbeam de întoarcerea în timp și această afirmație nu este o vorbă goală. Am văzut din nou după aproape trei decenii magazine alimentare cu rafturi pline de… nimic. Trei patru conserve la borcan, niște paste, ulei, biscuiți și…Pringels! E adevărat, țigări și băutură peste tot dar papa… vax.

Dar să ne întoarcem la seara noastră, prima noastră seară în Havana. Primul drum l-am făcut la La Bodeguita del Medio, celebru local frecventat de Ernest Hemingway în timpul șederii sale în Cuba, locul unde se zice că scriitorul și-a inventat celebra lui rețetă ,,Death in the Afternoon”. Locația am văzut-o de departe și am auzit-o și mai de departe dar de intrat nu a fost posibil. Un furnicar cu zeci de puști ce îți întind o carioca și îți cer un peso ca să-ți inscripționezi numele pe peretele cârciumei. Undeva, peste varul care nu s-a uscat de la ultima lui reîmprospătare. Oameni cântând, veselie forjată de către turiști care consideră că datoria lor este să se împuște rapid cu 5-6 shot-uri după care bagă dans în jurul unei formații care aproape că nu se mai aude în hărmălaia ce se aude preț de trei-patru străzi. Avem de-a face clar cu un obiectiv turistic devenit toxic, victimă a propriei sale celebrități. Același lucru îl găsim și la Floridita,a doua locație făcută celebră de bătrânul Papa.Trecem pe lângă ele și simțim nevoia să ne așezăm pentru a putea savura atmosfera. O bere și ceva de mâncat? De ce nu…

Un chelner simpatic, la granița dintre mulatru și tuciuriu, reușește să ne momească.

-We are the only restaurant with free wifi in the area!

Super, aici este de noi. Internetul este înfiorător de scump și chiar dacă ai wifi pe undeva, rar, el nu funcționează dacă nu îți cumperi cartelă așa că acceptăm cu entuziasm chiar dacă prețurile sar cu mult peste media din jur. Un chelner ne cere telefoanele și ne introduce parola restaurantului apoi colegul lui e prezent să ia comanda. O ia cam greu pentru că noi suntem concentrați cu net-ul. Dar, în cele din urmă, reușește să ia comenzile. După ce tipul cu comenzile pleacă, internetul dispare. Chemăm chelnerul la ordine.

-But sir, you know that internet is weak in Cuba, ne zâmbește el cald și înțelegător.

Ne-am luat-o. Mâncarea ne cam stă în gât și plecăm mai departe.

Supărarea nu ține mult în atmosfera cubaneză. E aproape imposibil să stai îmbufnat cu atâta veselie, muzică și oameni cu ochii strălucitori care vor să intre în contact cu tine. Ceea ce e plăcut, chiar confortabil, este că nu avem parte de cerșetori. Evident că toți vor să te tapeze de un bănuț dar o fac într-un mod în care nu ești deranjat. Cu toții vor să-ți vândă trabuce ieftine ( au ei o sursă…), știu un ,,paladares”,adică restaurant privat, de excepție unde au un prieten ce poate să-ți obțină cel mai mic preț, și tot așa… Și totul începe cu un zâmbet și o bătaie pe umăr:

-Hello, where are you from?

Silvio este un tuciuriu simpatic care ne abordează după tipicul obișnuit. Băieții intră în vorbă cu el deși mie mi-se pare că e oleacă cam abțiguit. Ne toarnă rapid cunoștințele lui despre România – Hagi, Comăneci, Ceaușescu etc – apoi începe să ne bombardeze cu propuneri. Explică dând din mâini și din picioare cu gura până la urechi. Cu o mână ne bate pe umăr și cu cealaltă o ține pe nevastă-sa arătându-ne-o mândru ca și când ar ține-o de mână pe Monica Belluci. Ne duce rapid pe-o rază de trei străzi și ne arată trei dintre cele mai faimoase paladares iar la una ne obține o rezervare pentru a doua zi seara după ce se îmbrățișează cu bodyguardul. Ne arată niște magazine, ca și cum am fi interesați de aparate electronice sau mobilier dar vede cum ne dispare interesul așa că ne întreabă dacă nu ar merita și el un mojito pentru serviciile sale. Știe el un loc bun și ieftin!

Intrăm într-o paladares în care un puști negru ne cântă la foc automat toate șlagărele din repertoriu după un semn al lui Silvio. Dintr-un mojito s-au făcut vreo trei dar conversația e interesantă. Nu credeam că poate exista varianta unui comunism combinat cu rasismul dar, uite că se poate… Ne povestește de cartierele albilor, de casta lor închisă și de faptul că ei, urmașii plantatorilor spanioli, adică albii dețin toată puterea în stat, partid sau armată. Noi, zice el, adică metișii și urmașii sclavilor, suntem doar de umplutură… O să fie interesant când s-o sparge buba!

-Pentru că muncitorii de aici nu au salarii și condiții am încercat să contracarăm greutățile organizându-ne în cooperative, continua el. În aceste cooperative la care au acces doar oamenii muncii, face el semn înglobându-ne generos și pe noi, putem găsi produsele la prețul corect și nu la prețul exploatator la care statul îi jecmănește pe bieții turiști. Avem un magazin chiar pe lângă noi care încă e deschis.

-La ora asta?, căscăm noi gura. Păi, e aproape zece seara.

-Îl cunosc pe proprietar, ne poate deschide.

Cooperativa era de fapt un apartament la care suntem conduși de o domnișoară care ne aștepta la capătul scărilor și unde o gorilă ne deschide o magazie în care depozitate cutii de trabuce. Par în regulă, e drept, dar cu siguranță sunt furate din fabrică. Domișoara nu ne contrazice dar, ne atrage ea atenția, au timbrele originale alături pe care noi putem să le atașăm pe cutii. Oferta este unică și imediată la jumătate de preț. Dăm din umeri și clătinăm din cap. Adică în,,cooperativele întregului popor“ este de fapt marfă furată iar Silvio, care ne povățuia până adineaori să ne ferim de escrocii care vor să ne vândă havane pe sub mână, ne-a adus exact acolo. Putem spune orice dar imaginația și tupeul sunt la ele acasă. Dacă nu vă place prețul atunci spuneți-ne cât vreți să ne dați pe ele, ne somează tânăra cooperatistă. E deja prea mult și negocierea se transformă într-o glumă proastă. Plecăm fără să întâmpinăm dificultăți deși grasul ne privește crunt. Sau poate pe Silvio?

Rămânem din această aventură cu imaginea camerelor minuscule din blocul în care se afla clădirea ,,cooperativei” și în care familii de cinci-șase persoane își duc traiul în mizerie fără a avea nici măcar o ușă care să le asigure o minima intimitate și cu mărturisirea soției lui Silvio făcută la o țigară:

-We, cubanos people, are very happy. But the sadness are deep inside us…

Ne despărțim fără efuziuni iar Silvio oprește la doi pași de noi și cumpără niște pastile de la un vânzător ambulant. Se întoarce către noi și ne rânjește:

-E viagra. Dacă nu fac față, mă bate…

Mult succes prietene, îi urăm noi apoi plecăm și noi spre casă. A fost o zi cam încărcată.

Dacă tot avem probleme cu mâncarea hotărâm la propunerea lui Aurelian să luăm un mic dejun care să ne țină toată ziua așa că țintim sus. Dimineața mergem la Hotel Nacional, se spune că a fost proprietatea lui Mayer Lansky, il cappo del tutti capi al Mafiei americane, să ne luăm micul dejun. Se dovedește a fi decizia corectă, la câtă mâncare avem acces pentru nici 13 euro, merită din toată inima. Restul zilelor vom face același lucru chiar dacă vom schimba hotelul cu cel al Iberostar care era mai aproape de noi. Chiar dacă plătim ceva mai mult, cu mâncarea de acolo treci toată ziua. Avem o zi de târguieli și vizită la Casa del Habanas pentru constituirea stocului de trabuce. Ajungem la concluzia că prețurile de la ,,cooperativa” erau bune. Nu știm cât erau trabucurile de originale dar acum, chiar nu mai contează. Batem Havana la picior și simțim pulsul orașului. Seara ne folosim de rezervare și mergem la paladares-ul La Familia recomandat de Silvio. Mâncarea decentă, servirea excelentă iar muzica se dovedește, încă odată, că rămâne capul de afiș. Prima zi în care avem șansa să ne culcăm mai devreme așa că, nu ratăm ocazia. Mâine avem o zi grea! Noapte bună, aici în Cuba! Acasă, oamenii pleacă spre serviciu. Ăcesta e momentul când conștientizezi că ești într-o vacanță specială…