Am aflat de ce rânjeau taximetriștii din parcarea aeroportului. Deși aparent toți aparțin companiei de stat și există chiar și un dispecer, o tăntiță transpirată într-o uniformă rămasă mică, ei se comportă aidoma unor rechini din Gara de Nord. Refuzăm câteva oferte de 40 de pesos ( în jur de 40 de euro) pentru ca apoi să dăm de una cu 35. Jucăm tare și mai încercăm să negociem. Ofertele revin la 40 iar cel care o făcuse pe cea mai mică insistă că nu am înțeles noi bine. E adevărat că e se uită în jur cam speriat și și-a mutat mașina mai în spate. Cred că l-au adus în linie colegii. Amenințăm că mai degrabă mergem pe jos până în Varadero decât să acceptăm un asemnea preț. Se prăpădesc de râs și ne lasă în pace. Ne dăm seama că suntem caraghioși și comparațiile nu funcționează și nici nu folosesc la nimic. În definitiv, cu ce țară pe unde am fost noi putem să o comparăm cu Cuba? Ne întoarcem către dispecer cu coada între picioare și zicem că acceptăm prețul. Ea ne zice că acum prețul e 45 și nouă ne cade fața. Apoi râde cu gura până la urechi împreună cu șoferii și ne dăm seama că a glumit. Hm, nu mi-a căzut prea bine dar am băgat la cap. Nu par ranchiunoși și rapid ne este repartizat un șoferilă ce susține că știe engleză. În primul kilometrul intrăm la bănuieli… Cred că se referea la altă limbă pentru că nu prea reușim să ne facem înțeleși.

Aeroportul se află la vreo 30 de kilometri de stațiunea care se întinde pe o limbă ascuțită de plajă ce intră în Atlantic pieziș făcând un unghi de 45 de grade cu corpul insulei. Ajungem la ultimul sens giratoriu aflat pe la 10 kilometri de intrarea în stațiune când un motociclist al poliției ne oprește și ne trage pe dreapta. Nu stă de vorbă cu noi ci ne arată, în trecere, cu mâna întinsă către o coloană lungă ce vine dinspre stațiune. Oprește motocicleta imensă cu niște coarne uriașe, totuși nu pare să fie un Harley deși n-aș băga mâna în foc, și o rezeamă de crăcană apoi cu pași mari se îndreaptă spre mijlocul intersecției unde a apărut și o colegă de-a lui. Se pare că avem o problemă. Și nu numai noi.

 Mari figuri și polițiștii ăștia călare din Cuba. Așa cum aveam să mai văd de-a lungul sejurului nostru sunt aleși numai unul și una. Exemplare frumoase, trași prin inel, picioare lungi și sâni bombați sunt condimentele pentru echipamentul negru, mulat pe corp și căștile albe inscripționate. O teacă de pistol largă care se bălăngăne pe coapsă și din care atârnă un pistol cu țeavă lungă întregesc o imagine spectaculoasă dar, care pentru cei care au urmărit serialele polițiste americane din anii 70, par totuși un deja vu.

Ne zgâim către coloana ce pare să se miște cu viteza melcului și după vreo 10 minute ne lămurim. Avem în față un convoi de gabarit depășit din care fac parte două mașini cu girofar, una în față și alta în spate, un camion cu muncitori, o dubă ce pare să care niște scule și două trailere pe care sunt montate câte o cisternă uriașă ce pare să aibă un diametru de vreo 10 metri. Cisternele îndoite și cam vălurite, vechi și hărbuite, sunt legate cu niște frânghii groase și jerpelite iar penele metalice care le blochează par destul de șubrede. Pesemne că ăsta e și motivul pentru care, deși uneori ar fi loc să te strecori pe lângă coloană, poliția interzice accesul. După o așteptare ce pare să nu se mai sfârșească coloana ajunge în intersecție și strada, până mai adineaori goală, s-a populat cu mulțime de locuitori ieșiți din siesta de după amiază ce stau gură cască la minunăție. Pe măsură ce spectacolul se apropie, zeci de locuitori mișună în jurul hurdubaielor pe bicicletele lor cu multiple funcționalități. Nicăieri ca în Cuba nu am văzut o asemenea imaginație în ceea ce privește destinațiile ce pot fi gândite pentru un velociped. Pot fi vehicule de transport individual, duble sau triple tip all family, pot avea ataș pentru marfă, pot fi sudate de o platformă pe două sau patru roți ce pot sluji drept taxi (cu două sau patru locuri), sunt vehicule de transport marfă și chiar pot avea montat un minifrigider în spate fiind folosite la transportul alimentelor proaspete.

În spatele nostru coada se întinde deja pe un kilometru iar din față pare să fie la fel. Undeva la cinci metri în fața noastră este un drum prăfuit ce face la dreapta și se pierde printre orezării. Îl întrebăm pe taximetrist dacă nu putem merge pe acolo iar el ne răspunde relaxat că da, dar ar însemna un ocol de 40 de minute pe drum prost. Ne încercăm totuși norocul cu coloana deși numărul celor care o iau la dreapta crește de la o clipă la alta. Se pare că am mizat greșit dar spectacolul este atât de ciudat încât rămânem să ne holbăm cu toții la el.

Coloana se oprește doar când muncitorul aflat călare pe cisternă suflă într-un țignal. Deși mașina cu girofar a trecut chiar adineaori printre niște stâlpi d

e telefonie și cabluri de curent care se înalță pe la vreo cinci, poate șase metri, pasagerii din ea nu au avut nici o reacție. Ascultă muzica la radio pe care o îngână trăgând vârtos din țigări sau trabuce. Călărețul cisternelor amplifică semnalul izbind cu o furcă metalică cu doi dinți în tabla de sub el. Coloana se oprește la un metru de cablurile care sunt undeva pe la jumătatea cisternei. Se face liniște și coboară cu toții din vehiculele aflate în coloană privind cu maximă mirare la obstacolul ivit. Privesc siderați de parcă nu și-au imaginat niciodată că ar putea exista așa ceva pe drumurile lor. Dilema noastră cu privire la planificarea acestui convoi de gabarit depășit se risipește din start. Transportatorii trag înciudați fumul în piept și privesc dezolați către cabluri iar șeful coloanei face o criză de nervi reproșând cuiva situația la telefonul mobil. E destul de greu de presupus cui pentru că bănuiala mea este că cel care a proiectat stâlpii vechi de lemn pe care zac sulurile de cablu cred că a răposat de cel puțin un sfert de secol. Șeful răsuflă adânc oarecum descărcat de frustrări și adoptă strategia binecunoscută că orice ordin e mai bun decât lipsa lui. Îi face semn călărețului să încerce să ridice cu furca cablurile. Cine știe, poate trec peste cisternă… Omul dă din cap apoi, parcă la mișto, trage cu furca de cabluri. Ele se ridică cu cu vreo 15-20 de centimetri. Lumea răsuflă învinsă de parcă chiar ar fi crezut posibilă manevra. Mai e nevoie de vreo 2,5 metri pentru a depăși circumferința cisternelor lucru care devine evident, în sfârșit, și șefului. Dovedit de problemă acesta se rezemă de capota camionului și își aprinde un trabuc privind calm spre cer. Pare că așteaptă ajutor sau vreo inspirație divină lucru pe care noi nu ni-l putem permite așa că îi facem semn șoferului să o ia la dreapta. Avea dreptate, a durat 40 de minute drumul și cu oarecare emoții din partea mea pentru că Playmouth-ul din ‘58 reușea să ajungă chiar și la 100 de kilometri la oră pe șoseaua îngustă și aglomerată.

În sfârșit am ajuns la cazare. Căsuța se află pe strada 42, cubanezii au moștenit sistemul american de numerotare al străzilor, și se află oarecum destul de central pentru această stațiune construită de-a lungul unui drum de pe care poți vedea atât în stânga cât și în dreapta apa verde a oceanului.

Secretul călătoriilor noastre în diverse colțuri ale lumii vine din combinația perfectă a personalităților grupului. Să strângi oamenii din Iași, Petroșani și București care nu au avut relații de prietenie înainte de a purcede împreună la tot felul de deplasării și să reușești să nu te cerți niciodată, chiar și în momentele tensionate care apar invariabil în anumite situații, să aibă gusturi apropiate și să fie dispuși să se asculte și să învețe unii de la alții este totuși un cadou de la Pronie. Lucru care a fost testat cu succes și în această călătorie din Cuba. Pentru 90% din călătorii veniți de departe simpla vedere a locului de cazare ar fi dus la o explozie de nervi și otrăvirea atmosferei împreună cu o senzație de ratare a concediului. Pentru noi însă, patul supraetajat aflat într-o cămăruță lipită de un dormitor unde un pat dublu ocupa aproape toată camera nu a fost un motiv de dezamăgire. Ba chiar am considerat un avantaj curățenia așternuturilor și faptul că aveam un hol mic, o baie comună minusculă și un living de 8 metri pătrați sub un ventilator antic. Un pont gratis pentru cititori: Drumul spre fericire este mult mai ușor de găsit de către cei care văd întotdeauna partea plină a paharului!  

Nu avem răbdare să mai despachetăm și ne repezim pe plajă fără să mai ținem cont de oboseala călătoriei de peste 34 de ore care a dispărut fiind luată parcă cu mâna de plaja umbrită de palmieri și nuci de cocos, de nisipul fin și apa de 28 de grade. E cel mai frumos 18 Ianuarie petrecut vreodată de noi iar la concluzia asta am ajuns cu toții fără să deliberăm prea mult. Nu e aglomerație pe plajă și asta din simplul motiv că plajele se întind pe kilometrii întregi iar în afara noastră își mai fac veacul pe malul oceanului câteva zeci de turiști cazați într-un resort aflat la două-trei sute de metri și câteva cupluri de localnici tineri care se abandonează soarelui cu maximă indiferență.

Către apus ieșim la drum și căutăm un loc de luat masa pe o terasă astfel încât să putem să admirăm cele două lucruri care ies în evidență pentru oricine care calcă pentru prima oară în această țară. În primul rând ar fi o senzație de relaxare și atmosfera tihnită pe care ți-o insuflă cubanezii care par tot timpul fericiți în ciuda sărăciei și a lipsurilor la care sunt supuși. Bucuria lor de a se distra, disponibilitatea lor permanentă pentru dans și muzică este egalată numai de senzualitatea latentă pe care acești oameni, drăguți și amabili cu străini, și-o împărtășesc unii altora. De asemenea, spectacolul unui trafic fluent, ireal de relaxat, a unor mașini americane strălucitoare și dichisite ce par descinse din recuzita caselor de filme ce se ocupă de filme din perioada anilor ‘40-50, îl face pe orice străin să aibă o senzație copleșitoare. Chevrolet, Dodge, Ford, Chrysler, Bugatti, Plymouth, Cadillac pot fi întâlnite cu modele din anii’30 până la cele din anii’60 alături de care Volga, Polski Fiat, Gaz, Lada sau Ziss-urile vin cu modele din aceeași perioadă obținând un mix rutier retro, strălucitor și extrem de colorat.

Spre seară, înainte de a mai ieși la o plimbare îl invităm pe Antonio, zis și Tony, la un pahar de rom Havana Club vechi de 7 ani. Pare surprins plăcut așa că vine cu o cârpă în mână și șterge de praf masa și scaunele din curte apoi ne așezăm la povești. Facem politică, împărtășim impresii și dezbatem politica planetară trecând prin trecutul, cândva comun, al regimurilor care ne-au guvernat țările. Ne întreabă dacă suntem mai fericiți acum, în capitalism? Îi spun să se uite la noi unde suntem și acesta este singurul răspuns edificator pentru evoluția noastră. Îi întoarcem întrebarea și are răspunsul pregătit ceea ce înseamnă că s-a antrenat pentru discuții ca aceasta. În definitiv, nu suntem primii lui clienți. Că Il Unico Comandante Castro, că spitale, că alfabetizare, rând pe rând toate temele propagandistice sunt punctate de Tony care are grijă să nu ne jignească sau să fie prea vehement. Îl întrebăm ce e cu fotografia tânărului din sufragerie ce pare să fie făcută la absolvire și ne răspunde cu jumătate de gură că e nepotul său care a absolvit colegiul în Miami. Pe măsură ce sticla se golește Tony dă perdeaua deoparte și începe să ne povestească de Cuba cea din realitate. Din fericire pentru toți sticla s-a isprăvit și schimbul de impresii întră în pană de carburant. La despărțire, ne întrebăm gazda, ce nu pare să aibă mai mult de 50 de ani, că avem și noi o curiozitate referitoare la vârsta lui?

-62, răspunde el mândru zâmbindu-ne cu niște dinți orbitori de albi.

-Cum așa Tony, dar tu pari mult mai tânăr! Care este secretul?

-Good food, good drinks, beautiful woman and a wisdom life!

Ca să vezi ce simplu era. Plecăm într-o plimbare și sfârșim pe o terasă în care rând pe rând turiștii și localnicii sub influența romului și a salsei se apucă de tropăit. Cu excepția noastră, însă. După jumătate de oră ne izbește oboseala și ajungem, nu mai știm cum, la căsuța noastră din strada 42. Ce mai contează cum arată…  

Dimineața suntem ca noii născuți și cu siguranță la fel de înfometați. Ne pregătim de plajă și ieșim la o cafea în colțul străzii unde avem surpriza să găsim o familie care a înjghebat o plită mobilă pe care a adus-o cu bicicleta și pregătește micul dejun pentru trecători. Omlete, hamburgheri, hot dog sau orice altceva ce poate fi pregatit din ouă, carne tocată, legume și pâine. Observ o vreme de la distanță dar mă liniștesc când văd că localnicii, ba chiar și polițiștii, își iau micul dejun aici. Ne luăm o omletă ce ne pare extrem de gustoasă și tragem de o cafea și o bere pe terasa de la colțul străzii. Altă viață! Ce mai contează că plătim dublu față de localnici…

Doi kilometri despart străzile 42 de 56 acolo unde mergem la o bancă pentru a ne schimba banii în pesos și pentru că ajungem cu zece minute înainte de program vedem o mulțime impresionantă care își pierde timpul în fața ei. Hai să ne luăm bilete la autobuz către Havan până atunci, vine Paul cu propunerea așa că plecăm în căutarea autogării. Autogara Mediaș 1987 îmi vine în gând când ajungem în fața autogării din Varadero. Aceeași amabilitate a personalului, aceeași curățenie dar noutatea vine în faptul că trebuie să ne trecem pe o listă și să fim în autogară cu o oră înainte de plecarea autobuzului altfel pierdem rezervarea. Ora asta și cele 3 ore și jumătate de drum, estimat fără defecte tehnice, ne cam taie elanul. Lasă că și taxiul e bun, ce mai contează 15 euro în plus!

Intru în bancă cu Paul, mai bine zis în sala de așteptare și suntem cam descumpăniți. O droaie de ghișee, puhoi de oameni pe banchete și scaune risipite peste tot. Unde oare este capătul aței și unde ar trebui să ne punem la rând? O funcționară de bancă cam rotofeie ce se plimbă agale observă impasul nostru și ne chestionează amabilă ce intenții avem în instituția lor. Vream să schimbăm niște bani, îngaim eu încurcat. Ne bate pe umeri liniștindu-ne după care strigă cu un glas de tenor care acoperă zumzetul din bancă:

-Cine e ultima persoană la schimb valutar?

-Eu, face un negru bătrânel cu părul alb cu o cămașă albă în carouri.

-După el, ne face semn doamna apoi pleacă agale legănându-și posteriorul ca o barcă pe hulă.   

Ce ingenios! Nu tu rând, nu tu bilețel scos de la automatul de la intrare, nu chemare prin megafon și nu stat la cheremul funcționarului. Nu contează câți oameni sunt în sala de așteptare și la ce ghișeu au treabă. Trebuie să știi un singur lucru, că ești după domnul… Și credeți-mă că a funcționat!

Vorbim cu Tony și ne cheamă un prieten de-al lui, un taximetrist. Poate am fi găsit și noi unul cu 80 de pesos dar de’ , omul vine după noi acasă și ne duce la adresa exactă unde avem cazarea în Havana așa că uneori pentru confort, și comisionul intermediarului, merită oleacă de osteneală în plus așa… cam de 90 de pesos.

Cuba are autostradă! Asta ar fi remarca care ar trebui să umple de rușine politicienii noștri dar nu ne facem iluzii pentru că știm sigur că nu o au. La rușine mă refeream. Are patru benzi, câte două pe sens, și chiar dacă drumul mai are câte o gaură pare ok și e extrem de utilă. Ca element picant pot să mă refer la faptul că autostrada din Cuba are o particularitate care o deosebește de toate celelalte din Univers. Are separatoare de sens, are poliție de autostradă, are mașini și motociclete pe ea, cam puține cei drept, dar spre deosebire de altele are și ceva diferit. De-a lungul ei se află câte un restaurant, chioșc sau benzinărie și în dreptul acestora separatoarele de sens dispar miraculos astfel că un șofer aflat pe sensul celălalt ce dorește să viziteze locația oprește în dreptul ei, privește cu atenție pe sensul opus apoi țușt… traversează celălalt sens al autostrăzii și intră în parcare.

Într-unul dintre aceste localuri bem una din cele mai bune băuturi de care am avut parte vreodată. O Pina Colada făcută cu lapte de cocos scos dintr-o nucă spartă cu maceta, rom de 7 ani, suc de ananas și puțină scorțișoară servită într-un ananas scobit din a cărei pălărie iese un pai.

Odată coborâți de pe autostradă, pe nesimțite numărul de mașini de pe străzi crește apoi, în zare, apar primele blocuri. Nu sunt greu de recunoscut. Avem și noi în Canta sau în Păcurari dar parcă ale noastre sunt mai bine întreținute. Trecem prin port și ajungem în orașul vechi unde atmosfera aduce parcă a Napoli mai puțin senzația de pericol care te însoțește în orașul din sudul Italiei. Găsim străduța și apartamentul iar gazda vine imediat așa că după câteva minute de despachetat suntem cu aripi la glezne. Havana ne așteaptă!