Până la această întrebare mai întâi ar trebui să găsim un răspuns la o alta, ajutătoare, și anume ce mai înseamnă pentru românii de astăzi conceptul de Stângă?            

            Orientarea politico-ideologică care a stat la baza mișcării de stânga a apărut la sfârșitul secolului 18 odată cu Revoluția Franceză când cei așezați în stânga amfiteatrului (loc din care s-au procopsit și cu numele) au pornit lupta pentru egalitate și drepturile celor sărmani printr-o hecatombă de crime devenite rituale în cadrul revoluțiilor de stânga. În debutul secolului XX, în haosul ce s-a instaurat în urma primului război mondial, destrămarea vechii orânduiri și a imperiilor au dat mișcărilor de stânga o oportunitate pe care acestea nu le-au ratat. Revoluția bolșevică din Rusia ce a dus la apariția Uniunii Sovietice precum și cățărarea la putere a  surioarei ei mai vestice, mișcarea național-socialistă din Germania, au creat premisele celei de-a doua conflagrații mondiale însoțită de un măcel de neegalat în istoria omenirii, catastrofă justificată și astăzi prin invocarea unor sacrificii necesare pentru apariția unei lumi mai bune.

            În tot acest răstimp, România cu 90% din populație aflată pe undeva la trecerea dintre societatea rural-agrară către o incipientă formă de organizare capitalistă a fost surprinsă de apariția comunismului ca o căprioară în bătaia unui reflector de camion. Și a avut cam aceeași soartă. De la cei aproximativ 1000 de membrii în 1944, PCR-ul a ajuns ca la finele anului 1989 să numere, grație unui oportunism tradițional, peste 4 milioane de membrii, aceștia reprezentând a cincea parte din populația României. O asemenea armată nu avea cum să nu dea în politica românească post-revoluționară un urmaș de talia FSN-FDSN-PSDR-PSD ce a câștigat, cu regularitate, toate confruntările electorale cu excepția ultimelor trei alegeri prezidențiale. Deși ajunsă în Romania la remorca tancurilor sovietice, stânga românească a reușit să dospească în societate și să aibă o continuitate absolut remarcabilă dominând viața politică. Această forță politică de stânga, ca să rămânem credincioși propriei ei poziționări, a reprezentat de-a lungul ultimilor 27 de ani refugiul și speranța unui electorat compus în mare parte din cetățenii de vârstă înaintată, formați ideologic în perioada comunistă, din lumpen-proletariatul strămutat în imensele fabrici ce produceau pe stoc, o clasă socială strămutată din zona rurală și în mare parte necalificată, precum și un număr important de cadre ale fostului partid ce și-au pierdut privilegiile și beneficiile. Partidul de stânga a debutat la începutul anilor 90’ având un mesaj neo-marxist, profund antireformist, cu accente național-comuniste și a persistat în imobilism până când lăcomia conducerii de partid a devenit, în mod ironic, principalul motor al reformelor. Și totuși, cum se explică faptul că, deși mișcarea de stânga a guvernat în mod constant prost și a înregistrat eșecuri pe linie, ea continuă să câștige nestingherită, aproape de fiecare dată la pas, votul popular?

            Răspunsul este, din păcate, simplu. Partidele de dreapta sunt mai slabe, mai incompetente, având resurse umane deplorabile, sunt lipsite de sprijin popular și sunt deconectate de la realitate.  Pe lângă o lipsă cruntă a opoziției, mișcare de stânga din România mai este avantajată și de simplitatea, am putea spune de-a dreptul rudimentară, a mesajului necesar pentru a câștiga alegerile. Constantele actuale ale socialismului european și american cum ar fi: multiculturalismul, corectitudinea politică, revendicarea pacifistă și internaționalistă, apologia statului providențial, dictatura sindicatelor precum și nivelarea diferențelor dintre pătura mijlocie și cea săracă prin aplatizarea câștigurilor celor ce produc nu reprezintă teme pentru simpatizanții de stânga. Deși de-a lungul ultimilor 27 de ani numărul lor s-a micșorat pe cale naturală în locul vechii generații a apărut una nouă ce are, într-un mod cu totul bizar, caracteristici asemănătoare celei dispărute. Refuzul de asumare a obligațiilor, indolența, pretenții bazate pe o interpretare a propriei valori tipice unei contraculturii apărute pe ruinele sistemului de educație sunt trăsăturile noilor suporteri stângiști. Acel celebru ,,Să ni se dea…” de la începutul anilor 90’ s-a transformat într-un ,,Să ni se mărească pensiile, alocațiile, salariile, etc…” completată cu o reconfortantă ,,mândrie de a fi român…”, mândrie ce nu implică obligații pentru indivizii lipsiți de realizări personale.

            ,,Nici un sistem socialist nu poate fi construit fără o poliție politică” spunea Winston Churchill și tot el făcea un portret zguduitor acestei mișcări rezumând-o într-o frază extrem de acidă ,, Socialismul este filozofia eșecului, credința ignoranței și evanghelia pizmei!”.

            Deci, unde se află România după aproape un sfert de secol de guvernare de stânga? Privim în jur și putem spune că Churchill a avut dreptate. În balanța echilibrului avem pe de-o parte o țară nefuncțională, cu o infrastructură și o educație sabotată de corupție și politicianism gregar, avem procesiunii religioase ce țin mai degrabă de Evul Mediu sponsorizate de politic, avem un cult pentru stat, servicii secrete, armată și patriotism de mititei cu bere. Pe celălalt talger avem o ură neîmpăcată a statului și a funcționărimii sale împotriva antreprenorilor și un dispreț mărturisit pentru emigrația română care contribuie din greu la PIB-ul României. Mergând pe firul logicii, după ce am evaluat stânga din România și care au fost rezultatele activității ei, acum putem răspunde la întrebarea din titlu.

            Ținând cont de faptul că partidele se formează având ca unic scop exercitarea puterii politice ajungem la concluzia că Partidul de stânga, adică PSD-ul, este un partid ideal. Și-a îndeplinit țintele, a aplicat măsuri corecte din punctul său de vedere și nu a permis celorlalte partide să respire, impunând poporului român valorile sale. În concluzie, pentru interesele lor au fost ideali iar pentru țară… cui îi pasă?!

             Ce e de făcut? Sau, ce fel de orientare politică ar trebui să aibă partidul care să conducă România?

            PNL-ul, deși este norocos ca a rămas ultimul pe scenă și este creditat de naivi ca fiind o mișcare de centru-dreapta, fapt care nu corespunde realității, este profund cariat pe interior iar ADN-ul său intern nu diferă cu nimic de cel al PSD-ului. USR-ul este o struțo-cămilă ce nu reușește să se definească și ne aduce aminte de bancul cu blonda care nu știe cum o cheamă nici cu buletinul în mână iar UDMR-ul nu a fost niciodată altceva decât un pui mai mic, de sorginte etnică, al PSD-ului.

            Iată deci că nu prea există alternative. Ultima speranță rămâne în societatea civilă și în filonul dur, tânăr și productiv al celor muți din punct de vedere politic. Acei oameni tineri sau de vârstă mijlocie ce au putut fi văzuți în nopțile de după Colectiv și Ordonanța 13 în fața Guvernului. Acești cetățeni, invizibili în viața politică românească, sunt cei ce vor pune capăt dominației partidului ideal din România. Dar aceasta se va întâmpla numai atunci când vor conștientiza că ei și cu PSD-ul sunt ,,care pe care”!