Pe o scală de onorabilitate a politicienilor de la 1 la 10, domnul Ciuhodaru părea să fie pe la 6-7 spre deosebire de colegii săi, din toate partidele, care tropăie undeva între 2 și 3 și asta pentru că avea o ocupație precisă, niște studii demonstrabile și o activitate onorabilă în cadrul serviciilor de urgență. Realitatea a demonstrat, din păcate, că domnul Pupu de la Upu, cum se recomanda el reporterițelor extaziate, nu este altceva decât un medic profund frustrat că nu poate fi politician. Și cum omul tinde și se zbate pentru împlinirea propriului destin, Pupu s-a făcut politician.
Prezintă prea puțină importanță prin câte partide a trecut acest domn, oricum dacă se adună în cinci ani mai mult de șase… nu mai contează, dar la o analiză scurtă nu se poate să nu rămâi impresionat de abilitatea cu care a reușit să prostească responsabilii din diverse partide pentru a fi trecut pe listele de candidați la diferite alegeri. Autorul celebrei butade ,, eu sunt același, partidul nu-mi mai împărtășește viziunea” nu se poate lăuda cu vreo realizare legislativă de-a lungul anilor petrecuți în parlament dar aceasta nu e vreo mare nenorocire pentru că Iașul a fost eternul punctul de lansare a unor politicieni ce au uitat de unde au plecat în secunda în care și-au primit mandatul.
Ajuns printr-o scamatorie uluitoare pe locul 3 în lista PSD – ce catastrofă e și în acest partid dacă la alegeri a defilat cu o fostă ,,liberală”, ministrul de la Colectiv și un traseist notoriu – idolul reporterițelor gravide a trecut din stadiul băltirii je-m’en-fichisme în acela al prostiei vibrante. Și pentru că la oamenii săraci cu duhul nici boii nu găsesc casa, Pupu al nostru a vrut să pozeze în apostol al naționalismului și a ajuns scuipătoarea internetului.
Micuțul de el a vrut să dea o lege folosind conceptele mereu funcționale pentru creierele hrănite cu mici și ciorbă de burtă adică stat național unitar, indivizibil, Transilvania românească, iredentism, atentat la unitatea neamului, etc, prin care să atragă și el oleacă de atenție în noul său partid. Numai că nefiind capabil de nimic notabil, legea e mănușă pentru a pedepsi manifestațiile de genul cărora România a fost zdruncinată în luna februarie în scandalul ordonanței 13.
Văzând opintelile lui Pupu simți că ți se face dor de Vadim Tudor și Adrian Păunescu. Măcar aceia erau niște oameni cultivați, scriau poezii, cântece patriotice și reușeau să aibă niște păreri oarecum logice chiar dacă moralitatea era îndoielnică. Domnul Pupu îngroașă astfel hoarda naționaliștilor de conjunctură în care a fi azi apologet al geto-dacilor și degrabă plângătoriu la pericole externe ține loc de bun simț și judecată echilibrată.
Spelbul și energicul politician ot’ Bahlui ar trebui să înțeleagă că contribuția dumisale la politica românească poate fi la fel de frustă precum contribuția mea în cazul unui prim ajutor la o persoană în stop cardiac. Vai de țara asta în care mândria de a fi român, clamată excesiv este oricum ultima redută a unei lipse de realizări personale, este reprezentată de un ipochimen precum Pupu de la Upu!
