25 Mai – Miercuri

Către dimineață, pe la ora trei ajunge și cea de-a treia barcă în cele din urmă în port. Membrii echipajului, adunați pesemne laolaltă în funcție de ritmul lor nocturn, tropăie veseli și se pun pe plimbări și distracție. În capul portului cei proaspăt debarcați se întâlnesc cu aceia dintre noi care, trudiți, veneau din cluburi așa că nicicând nu fu un motiv mai bun de a sărbători reuniunea. Ce 24 Ianuarie? Care 1 decembrie? Derizoriu fraților… 25 Mai e ziua ce trebuie sărbătorită lucru care se întâmplă până când soarele îi răpuse pe toți manifestând probabil sentimente profunde de invidie față de prietenii distracției pe întuneric.

Dimineața pe la nouă, trecând la pas către piața de pește și fructe, peste tot în juru-mi semeni de-ai noștri, sau cel puțin așa păreau, zăceau presărați ca pe un câmp de luptă. Fără deosebire de nație, sex, vârstă sau tot feluri de alte nimicuri de acest gen, eroii noștrii zugrăveau, și la propriu și la figurat, o nouă frescă a vieții de noapte din mirifica ,,Iubița”.

Către prânz, barca noastră, a tocilarilor, ridică velele și ieși în larg îndreptându-se către nordul insulei în căutarea unui loc mai pașnic și mai liniștit pe care, în urma călătoriei noastre de ieri prin insulă l-am propus și anume portul Portinatx. Acesta, în afară de argumentele enumerate adineaori mai are și avantajul că mâine ne va scurta drumul către Mallorca cu aproape trei ore. Văzut din interior, portul ne păru-se ieri o minunăție dar venind dinspre mare pot spune că ai senzația intrării în rai. Sau cel puțin așa mi-aș dori să arate dacă o să o merit! Eu știam că la intrarea în rai străjuiesc îngerii dar aici, mai prozaic, suntem întâmpinați de niște nimfe complet goale care se plimbă prin port cu niște caiace ce nu ascund nimic. Gângurind în germană, Ah… ce limbă frumoasă!, suratele blonde ajung la concluzia că datul cu caiacul este plictisitor așa că, fiecare din ele abordează o placă mare de surf pe care o conduc grațios stând în picioare și dirijând-o cu o vâslă lungă. Urmărite cu o deplină înțelere tipic masculină de zeci de perechi de ochi ai marinarilor de pe velierele ancorate în golf cele două bacante își sfârșesc călătoria într-un golfuleț ferit de privirile indiscrete de pe mal. Dar nu și de pe mare…

Bulversați, reușim după o oră de bâjbâială să găsim un loc unde să aruncăm ancora. Gata cu staționatul la chei, cu coborârea lejeră pe pasarelă și aprovizionarea cu curent și apă, de acuma stăm la ancoră ca marinarii! Veseli nevoie mare scoatem dinghi-ul la apă, pentru cei care nu m-au urmărit anul trecut dinghi este o barcă de cauciuc prevăzută cu două vâsle și un motoraș mic care de obicei te lasă când ți-e lumea mai dragă, și ne îndreptăm spre mal. Petrecem o seară minunată în care ne plimbăm prin prin sătucul acesta tipic mediteraneean ce a avut șansa să devină o stațiune superbă. Străjuite de stejari, cedri sau pini și înconjurate de măslini, leandrii și palmieri pitici casele albe ce par mereu proaspăt văruite stau atârnate de stânci și sunt înșirate de-a lungul unui drum de coastă ce unește golfuri cu o apă albastru-verde limpede ca și cristalul.

O seară petrecută cu prietenii noștri bucureșteni în care savurăm o paella cu fructe de mare ce o să ne însoțească de acum în vise se termină cu o degustare prelungită de vinuri într-o cârciumă scobită într-o stâncă care pare să fie mai potrivită pentru un cuib de pescăruși. La întoarcere Carol, amabil sau mai degrabă obosit, îmi cedează onoarea transportării convivilor cu barca către velier. Dacă velierul îl nimeresc din prima deși erau vreo 15 ancorate în golf cu țărmul pare să fie mai greu. Până la urmă, ghidat de strigătele deznădăjduite ale părăsiților pe mal și de luminile lanternelor de pe telefoane reușesc cu dibăcie, vorba vine, să mă strecor printre cablurile de geamanduri și stâncile de pe mal și să îi recuperez pe colegii mei ce păreau împăcați cu soarta. Deși martori ai aventurilor mele, nimeni din grup nu vrea să mă înlocuiască la cârmă! Hmm… Oare ce ar putea să însemne asta? Până la urmă ajungem cu bine, ceea ce demonstrează că pentru mine nu lucrurile mici, greu detectabile în stare de trezie, sunt o problemă.

 

26 Mai – Joi

 

În zori de zi Aurelian, căpitanul nostru, ne scoate din golf și purcede la drum aproape singur așa că până ne trezim și ne pudrăm nasurile suntem deja în larg, Ajuns pe punte am o revelație: Sunt un marinar iscusit de vreme ce am condus scoica asta mica în care am încăput la fiecare transport câte patru persone iar ea pare neatinsă în timp ce noi suntem cu toții prezenți la apel. Bravo, mie!

Pe traversada aceasta avem în sfârșit noroc pentru că avem un vânt de 12-15 noduri ceea ce ne face să atingem o viteză pe pânze de aproape 9 noduri. Nu-i rău de loc pentru niște amatori… Mai o voltă, mai un vânt care ne face să navigăm înclinați la 45 de grade cocoțați cu toții pe partea opusă ca niște vrăbiuțe pe o ramură și iată că pe la trei după amiaza trecem prin dreptul insulei Dragonului și a farului din Llebleig. De aici, să te ții nenicule! Veliere care mai de care mai suple și mai grațioase zburdă pe lângă noi dirijate de tineri înalți și musculoși în costume de neopren. Sub pavilion german, britanic sau olandez urmașii corsarilor de altădată, astăzi probabil corporatiști de bază, ne arată că totuși sângele apă nu se face! Băgăm bătrânica noastră cu greu în rada portului prin viermuiala de ambarcațiuni în timp ce căscăm gura la fel și fel de iahturi ce costă cam cât valoarea de piață a unei naționale de fotbal mai acătării.

Incredibil dar adevărat, a treia barcă, cea a lui George, Christian, Cipi et Co ajunge la timp în port venind dinspre Formentera. Se pare că e o insula superbă ne povestesc ei la un pahar dar nici nouă cu Portinatx nu ne e rușine. Pe seară, ne împrăștiem ca un stol de hulubi, care încotro… După o cină cam nereușită într-o locație cu numele de ,,Bavaria”, așa ne trebuie!, îl recuperăm pe Cosmin care tocmai făcuse înconjorul Palmei cu bicicleta. Și după cum se spune -Dacă nu ai reușit din prima, mai încearcă până izbândești!- am fost cuminți, am ascultat și iată că soarta ne-a surâs. Ne petrecem seara într-o cârciumă magnifică unde atingem de câteva ori consecutiv culmi ale orgasmului culinar. Nu mă întrebați ce am mâncat! Nici nu mai are importanță, la ce senzații am trăit…

 

27 Mai – Vineri

 

Dimineața ne prinde la plimbare după o seară în care am fost mai cuminți ca niciodată. Vizităm catedrala La Seu acest simbol al insulei situate deasupra portului care prin mărime și prin frumusețea liniilor sale gotice atrage atenția trecătorilor și marinarilor. Am vizitat foarte multe catedrale de-a lungul anilor în decursul peregrinărilor mele dar poate niciodată, cu excepția catedralei Sfântul Petru din Vatican, nu am fost atât de impresionat. În interior, în stânga navei altarului și exact pe diagonală se află două vitralii imense colorate în albastru, verde și roșu cu un diametru, nu cred că exagerez cu nimic, de 6-7 metri. În funcție de poziția soarelui de două ori pe zi, la răsărit și la asfințit, domul întunecos este inundat de o lumină feerică ce deșteaptă viață în fiecare ungher al acestei minunății în care Gaudi și-a lăsat amprenta pentru totdeauna. Lumina pogorâtă ca dintr-un imens reflector dezvăluie irizații roșietice pe candelabrul conceput de Gaudi a simboliza cununa de spini purtată de Cristos iar marmura lucioasă finisată la perfecțiune aruncă raze ce dezvăluie chipurile meșterilor ce s-au sculptat între ei atunci când s-au luat drept modele pentru chipurile sisifilor ce țin construcția pe umerii lor. Nimeni nu mai știe cu câți bani au fost plătiți dar răsplata lor, faptul că după sute de ani lumea le va cunoaște chipurile, transcende peste simbriile lumești răsplătind cu asupra de măsură pe acești geniali necunoscuți care au trudit în piatră acum 600 de ani.

Ieșiți din catedrală pe o ușă din dos, în doi timpi și trei mișcări am reușit să ne rătăcim pe aleile înguste, pavate cu granit cenușiu, ce se strecoară printre clădiri somptuoase de trei etaje construite din piatră. Oriunde ne îndreptam privirea dădeam de aceleași străduțe înguste care se termină în niște treceri scobite într-un colț de clădire ce te transportă pe o alta alee ce pare identică cu cea pe care tocmai ai părăsit-o. În cele din urmă, ne-am luat după busolă și în cinci minute am găsit Rambla ( cred că înseamnă bulevard din moment ce am găsit-o într-o sumedenie de orașe din Spania) iar aceasta ne-a scos din cartierul vechi al portului.

Pe un bulevard modern printre sedii de bănci și reprezentații comerciale o gară mică cu un aer desuet face o notă aparte cu gardurile sale de fier forjat și băncuțele sale din lemn de trandafir aflate pe peronul gării din cărămidă roșiatică. De aici, din Plaza Espana, pleacă trenulețul turistic ce traversează Mallorca de la sud către nord, cea de care citisem mai deunăzi și care intra în planurile noastre de vizitare. Auzisem de el că este frecventat de o puzderie de turiști dar totuși nu m-am așteptat ca în extrasezon să vedem atâta puhoi de lume, mai ales când un bilet dus-întors ce include și plimbarea cu tramvaiul în Port Soller costă la vreo 30 de euro. Am ieșit din oraș și pe măsură ce îl părăseam, vărfuri de stâncă intercalate de plantații de măslini ne apăreau în preajmă. După 40 de minute ne-am trezit cățărându-ne pe munte și trecând printr-un tunel care ne lăsă în întuneric vreme de aproape cinci minute ieșim pe un platou cu o vedere formidabilă. Aici trenulețul își trase sufletul iar noi ne ținurăm repirația în fața unei vederi atât de spectaculoase. Apoi, coborând muntele ca într-o cochilie de melc trenul ne arătă portul Soller când pe-o parte când pe alta. Construit acum 150 de ani pentru a putea transporta lemnul și piatra, care pe atunci erau principalele avuții ale acestei insule, astăzi, o primărie isteață a făcut din el întreținându-l cu grijă o sursă nesecată de venituri pentru comunitate. E adevărat că nu este la fel de spectaculoasă, din punct de vedere psihiatric, ca și investiția ieșeană în telescaunul de la Ciric dar, asta e! Ajunși în port Soller am luat tramvaiul, foarte puțin deosebit ca și înfățișare de trenuleț și ne-am făcut intrarea pe o plajă superbă acoperită de un nisip alb și strălucitor ce se întinde dintr-un capăt în altul al golfului Soller. Sus pe stâncă, vilele sunt agățate ca niște tablouri ale unui impresionist iar jos, în golf, sute de catarge ale unor bărci, veliere sau iahturi sunt o mărturie a unui loc ce nu va putea fi niciodată bănuit de prea multă plictiseală. O salbă de restaurante și tapasuri stau în rândul unu, imediat după plajă, pentru ca după ele să urmeze un rând de magazine aflate de marginea drumurilor ce duc, firește!, la câte un club! O sangria cu gheață și fructe servite în fața bisericii aflate în centrul vechiului sat de pescari fac căldura mai suportabilă și astfel, răcoriți, putem suporta cele 20 de minute de întârziere ale trenului cu care ne întoarcem. La cât a fost de frumos și fiind în vacanță nimeni nu se mai supără!

Seara încălcăm o lege nescrisă a turistului și plătim pentru ea. Aceasta spune că niciodată să nu te așezi pe terasa unui restaurant gol atunci când cele aflate la o aruncătură de băț sunt pline ochi! Mâncare comestibilă și vinul cam prost sunt trecute cu vedrea pentru că de la începuteul călătoriei noastre suntem cu toții pentru prima oară împreună. Profităm de ocazie așa că facem schimb de poze, filmări ( aici o serie de obraji se îmbujorează) și plecăm de la cârciumă certându-ne cu ospătarii care o lasă mai moale după ce cineva le strecoară informația că suntem militari români de pe un vas NATO. Si non e vero e ben trovato! Altfel, chelnerii erau de treabă, încercau doar să ne facă să plătim o sticlă de vin cu miros de dop ce a rămas neconsumată din motive evidente. Dar ghinionul lor era că printre noi se afla și Cristi așa că atunci când un cărciumar încearcă să-l fure pe un altul se iscă întotdeauna o discuție în contradictoriu în urma căreia secretele meseriei scoase pe tarabă îți fac pielea ca de găină. Până la urmă seara se termină, vorba vine, pe barca lui Christian care ne umilește cu o pizza de mare angajament.

Tragem de niște beri până de dimineață nedându-ne culcați și stăm la taclale cu speranța ca răsăritul să ne prindă cât mai curând. Unii avem avioane la șase dimineața alții la nouă seara ghinionistul fiind noul nostru prieten Cătălin care deși stă aproape, ici șa ia în Porto, se pare că va ajunge ultimul acasă.

 

28 Mai – Sâmbătă

Drumul cu taxiul până la aeroport pare mai lung la întoarcere decât la venire deși aparatul de taxat ne arată taman invers. O posibilă explicație ar fi ora la care se desfășoara călătoria, atunci veneam la 12 noaptea acum merege dimineața la 9 a.m. Vuellingul nu stă prea mult pe gânduri și ne ia cu un Airbus nou nouț abia intrat în serviciu dar deși e nou, vechile Boeinguri ale Blue Air și Tarom îmi par mult mai prietenoase. Troznește din toate încheieturile, cârâie la eleroane, tremură la viraje lucru care mă face să mă gândesc că nu va fi un zbor atât de plăcut. Așa a și fost. Ajungem la Milano ca după o cursă cu un căruțaș beat pe dealurile Buciumului așa că scoțând cui pe cui facem ravagii în sticlele de vin roșu ale companiei.

Oleacă de shopping, o ultimă cinste ca între prieteni și iată că ora întoarcerii ae apropie. În terminalul, evident ultimul aflat în capătul aeroportului imens din Mallorca, regăsim mirosuri și garderobe atât de familiar nouă. Bătrânul Boeing al Blue Air-ului ne primește cu aceleași scaune soioase și mocheta podidită de timpurile ce au trecut peste ea. În avion atmosfera ne facem să ne simțim ca și cum am fi acasă. Ca niciodată, am loc în rândul doi așa că de pe scaunul meu de pe culoar aflat chiar în botul navei nu am un câmp vizual prea mare dar, e prea suficient. Lângă mine, pe culoar, o doamnă și-a scos picioarele din încălțările scâlciate cu tocul gros și își relaxează degete de la picioare încercând pesemne să mărească gaura din ciorapi aflată în dreptul degetului mare. Lângă ea o alta citește cu o voce tremurândă pasaje din vechiul Testament, dacă bine îmi dau eu seama. Pe rândul meu, la geam, o altă distinsă doamnă face niște cruci mari, mănăstirești încorsetate cu greu de hubloul aflat lângă ea și pasagerul din stânga. Decolăm vertiginos și mânerul de la scaunul pasagerului din față se desprinde și cade pe culoar luând-o către coada avionului. Îl prind cu dexteritatea mea de fost pivot de handbal și îl arăt plin de solicitudine stewardesei care stă pe scaunul ei de la decolare. Când mă observă, domnișoara îmi face semne energice să îl ascund pentru că va trece ea mai târziu și îl va recupera. Toate aceste manevre se fac pesemne ca să nu speriem călătorii. Înțelegător, dau din cap și o asigur de cooperarea mea iar când mai târziu trece pe la mine îi spun ca un cunoscător: -A început să se desprindă! Sper să nu se lărgească crăpătura… Domnișoara dispare de lângă mine și o înduplec cu greu să îmi aducă o sticluță de ceva. După vreo oră de zbor, lumea se mai relaxează așa că un stâlp de familie cu o față de controlor de bilete de RATC se afișează la o plimbare pe culoarul avionului cu odrasla din dotare. Mândru nevoie mare, controlorul socializează cu toții prezentându-și copilul ca handler câinele la un concurs de frumusețe. Încurajat de domnișoară care îi dă un bombon plodul se apucă de răcnit așa că tatăl îl ia în brațe și se apucă să facă turul manetelor din locul stewarzilor. La un moment dat domișoara albește când plodul, aninat de tătâne-său trage de maneta de deschidere a ușii. Calm, șeful de echipaj ne explică că aceasta nu se deschide în timpul zborului fiind comandată doar de pilot, dar asta numai dacă acesta nu a uitat să o asigure. Se pare că nu a uitat… Mă liniștesc doar când, în cele din urmă, controlorul cu tot cu odraslă este trimis de șeful de echipaj înapoi pe locurile lor. Cei doi trec pe lângă mine bosumflați că nu se mai pot da în spectacol și au aceeași expresie de oameni nedreptățiți întipărită pe față. Se vede că sunt rude dar, chiar și așa, nu avem și noi dreptul să sperăm la o evoluție în bine odată cu schimbarea de generații?! Aplauzele furtunoase, ca la teatru sau la opera, mă scot din visare și mă înștiințează că am ajuns la Iași odată cu năvala oamenilor de a-și recupera bagajele în timp ce avionul se află în mișcare. Echipajul protestează dar se lasă păgubaș în cele din urmă, în definitiv de la pistă până la terminal nu e o distanță atât de mare! Am ajuns acasă!