21 Mai 2016 – Sâmbătă

 

Plecam cu 10 minute mai devreme deși avionul lui Blue AIR pare cam obosit. O cetățeanca apasă butonul de chemare al stewardesei iar becul se aprinde la mine, lucru care nu va fi depistat decat ceva mai târziu de un membru din echipaj care poseda simț de explorator si tărie de caracter. Stewardesa, bănuitoare, mă pândește apoi tot drumul deși, parțial, se lasă convinsă că nu sunt un ,, trouble maker”. Odată ajunși, ne punem pe așteptat. Să pierzi timpul in Fiumicino nu e chiar așa de ușor cum pare. Trebuie experiența și ori de câte ori ai impresia că ai găsit singura cârciuma ce merita să o onorezi cu prezenta ta, dacă reusesti sa fi neclintit, ajungi până la urmă la una mai bună! Evident că cea mai ok este aceea de lângă terminalul de îmbarcare…

Ryanair Air-ul nu se dezminte așa că pe scara de îmbarcare, în capătul ei, ne așteaptă coșul de gunoi al călătoriei precedente dovedindu-ne că, cumulul de funcții pentru angajații aeroportuari ai celebrei companii nu este o simpla poveste. Nu de mult, proprietarul acestei companii interpelat fiind de ziariști referitor la materialele de reclamă mărturisea că și-a îndemnat echipajele de zbor dacă simt nevoia unor pixuri sau brichete să și le completeze din hotelurile în care se cazează. În definitiv, ce are de a face brandul cu utilitatea? Moment emoționant, ce mai… Îmi aduc aminte de tinerețea mea când, proaspăt mutat intr-un apartament din șoseaua Pacurari din Iasi, apucând odată să iau liftul, (de obicei nefolosind-ul pentru ca stăteam la etajul I ) am fost întâmpinat de doua pungi de gunoi bine burdușite care fuseseră amplasate de proprietar în speranța ca primul utilizator al liftului va ceda presiunii, eventual putorii, și se va îndrepta negreșit cu gunoiul spre cel mai apropiat tomberon scutindu-l pe titular de corvoadă.

În avionul galben ca un Yelow Submarine avem parte de mare veselie… Un grup de ,,tinere” botoxate și celulitice fac paradă nevoie mare de fericirea lor de a pleca in vacanță și cu ajutorul unei stewardese care le tine hangul, luându-le in serios, fac declarații de vacantă chicotind nevoie mare și rujându-se astfel încât nimeni din avion, bine… poate doar căpitanul, să  poată fi scutit de acest spectacol! Parada de silicoane, selfie-uri cu buze revărsate peste botic, râsete stupide sau machiaje moșmondite în telefonul pornit cu camera fixate invers, nimic nu pare sa le împiedice pe aceste Danaide expirate să mimeze o fericire absolută și demnă de invidiat. Din punctul lor de vedere… Stau pe locul dinspre culoar exact în dreptul aripei și nu văd nimic afară iar dacă privesc spre înăuntru dau de căutătura lascivă a unei blonde cu flori de plastic în păr. Privesc spre metalul teșit si uniform, pare o alternativa mai buna! Nu mai e mult și călătoria se apropie de sfârșit iar eu sper să supraviețuiesc imaginii unor distinse doamne care stau pe coridor ca niște petale în jurul pistilului și își dau cu ruj pe unghii sau se inscripționează una pe alta cu rimel. Mai e puțin…

 

22 Mai – Duminică

Ne-am luat barca aseară iar acum stăm și încercăm să revenim după entuziasmul de aseară. Rețeta este fără de greșeală, adună un pâlc de bărbați scăpați de acasă și plasează-i undeva departe de casă, de neveste și familii, fără a-i înfrâna de la nimic… Rezultatul nu necesită foarte multă imaginație! Pe fiecare din cele trei bărci membrii echipajelor se trezesc în funcție de cantitatea de alcool și ,,zbenguiala” de care au dat dovadă în timpul nopții. Noi facem ochi pe la nouă ceea ce ne va atrage în curând porecla de ,, barca tocilarilor”. Sincer să fiu nu cred că  vreodată s-a spus de mine așa ceva în nici un context imaginabil, Asta înseamnă despre mine că m-am cumințit?

Părăsim Marina Lonja, domiciliul velierului, și plecăm să dăm o raită în jurul Mallorcăi căscând gurile la vilele superbe ce stau cocoțate pe stâncile insulei care brăzdează cerul precum dinții unui fierăstrău.

Port Andratx ( se pronunța andraci) ne întâmpina tihnit moțăind cu serenitatea unei adevărate după-amieze de duminică. În jurul golfului plutește o liniște deranjată din când in când de chiotele unor pensionari englezi ce tocmai au câștigat un concurs de sailling. Bucătarul cantinei din Marina le face o tava imensa de paella cu fructe de mare iar vinul tempranillo crează toate condițiile pentru ca grupul sa necheze din toți bojocii. Găsim o piscină in spatele cantinei și ne facem safteaua cu scăldatul pentru anul in curs. Nu e rău…

Îmboldiți de foame o luam la pas pe faleză și trecem în revistă tavernele îmbietoare aflate in port. După îndelungi reflecții și consultări alegem o cârciuma mai dosită dar cu un frigider expus vederii ce depune mărturie că fructele de mare și peștii strălucesc de prospețime. Calcanul, dorada, caracatița cu boia la grătar precum și paella cu fructe de mare sunt delicioase iar vinul sec, rece, alb, mult și, din păcate, nu pe gratis are toate motivele din lume sa curgă… Seara se lasă greu in port iar noi ne împotrivim din răsputeri dar, în cele din urmă, ne biruie pe toți lăsând în urma sticle goale pe punte ce stau mărturie că nu ne-am dat bătuți cu una, cu două, și am  luptat până la capăt. Așa a fost să fie…

 

23 Mai – Luni

 

Deși răniți, reușim sa plecam in zori către Ibiza. O hula blestemată golește puntea si timp de trei ore mergem pe motor călărind valurile si răscolind stomacurile dar in cele din urmă vântul se pornește și scoatem pânzele. Barca se așează în vânt și ruliul se mai potolește așa că vinul poate fi deschis iar țiganii si cântecele lui Dinică și Nelu Ploiesteanu se așează peste valuri mărturisind că am muncit și nopți dar, am muncit și zile.  Vitejii de azi noapte care astă dimineață mai schițau câte un gest de mândrie bahică au căzut cu toții, unul după altul, pradă ,,răului de mare” în propriile cabine. Dintr-un motiv necunoscut, dar convenabil, descopăr că ,,legendara” mea capacitate de a citi pe bancheta din spate a unei mașini fără a mi se face rău are o corespondență maritimă astfel că după câteva ore de traversare mă trezesc singur pe barcă. Căpitanul trage și el un pui de somn ajuns de oboseala de azi noapte și de valurile luate pieptiș de barcă. Sper că pilotul automat știe ce face…

După 10 ore de ,,frământat” apa intram in Ibiza si tragem in Marină obosiți dar nu suficient cât să putem ține în frâu pofta de colindat orașul, pentru unii, iar pentru ceilalți, de a petrece prin celebrele lor cluburi. Căutându-l pe domnul Gheară și faimosul sau club unii dintre noi intră în fibrilație amușinând distracția. Nu dau nume pentru că acest blog este citit iar ei au familii acasă! Alții, mai bătrâni și mai înțelepți, că așa am auzit de curând că sunt porecliți neputincioșii, dăm de un restaurant în care aproape toți chelneri sunt romani și, culmea, suntem și bine serviți iar mâncarea e gustoasă. Urmează o seară cu niște lupi de mare la cuptor memorabili și cu o rapidă trecere în revistă a vieții și activității chelnerilor din București pe această insulă binecuvântată de Dumnezeu. Nota nu e mare, criterial ținând de contextul geografic, iar din partea casei se dă vârtos de băut. Deci, se poate!

 

24 Mai – Marți

 

Plini de entuziasm precum musca de păr, dimineața ne îmbulzim și închiriem o mașina ca să putem face un tur complet de insulă. Nu durează cinci minute și suntem plecați cu pletele in vânt călare pe un Peugeot 308. Ținând cont de componența echipajului, nici nu se putea altfel! După 23 de kilometri de cocoțat printre dealurile de țărână roșiatica ajungem deasupra unui golf de unde marea ne surâde veselă printre dinții albi ai vilelor. O atmosferă patriarhală de extrasezon și foarte multă liniște ne întâmpină la intrarea în Pontitratx unde viața apare brusc doar în momentul când intrăm pe plajă.  Vechea stațiune de hipioți a anilor 60-70 este situată într-un golf mirific cu o apă verde cristalină ce are pe dealurile din juru-i salbe de vile albe și hoteluri ieșite parcă din stâncă. Deși apa este rece și tăioasă ca gheața, suntem doar doi cei care îndrăznim să intrăm în apa dar, în cele din urmă, după un purgatoriu asumat de un sfert de oră, brusc, apa devine plăcută. Stau la taclale cu Irvin până când cei de pe mal dau semne de agitație așa că până la urmă ieșim și noi să vedem ce preocupări îi muncesc pe ai noștri. Mucalit, Mihai face constatarea zilei: La câți români am venit până aici iaca cine s-o găsit să intre în apă, un ungur și un evreu!

După bălăceală, urmează evident și un prânz sățios alcătuit din  fructe de mare și salate, fel de mâncare cu care nu poți da greș, mai ales aici, în Spania. De când am venit, mi-am propus să fac o cură de fructe de mare și sper să mă pot ține de cuvânt…

După leneveala cauzată de digestie și uscatul slipului, purcedem la drum către Sant Antoni, al doilea orășel ca mărime din Ibizza. Oraș tipic mediteranean, acesta apare ca o aglomerare de case răzlețe date cu var alb care, la un moment dat, se îndesesc și aliniază câteva străzi negustorești ce coboară de pe o culme vulcanică în mare. De-altfel, peste tot urmele activității vulcanice de altădată ne apar in drum. Pământul roșu pigmentat cu stânci ascuțite și negre pe care cresc portocalii, lămâile și măslinii precum și țărmul de lavă întărită de culoarea tăciunelui ne lămuresc rapid de originea vulcanică a Balearelor.

Opriți in Piazetta  din centrul orașului, chiar lângă port, trecem brusc de la meditații preistorice la breaking news-uri! Sant Antoni este de multă vreme complet considerat un teritoriu aflat sub ocupația turiștilor englezi unde orice se întâmplă, nimeni nu se mai miră de nimic! De obicei, acest lucru este valabil în timpul sezonului dar, dacă pentru localnici nu mai există surprize, pentru noi urmează cu siguranță una… În vuiet de fluiere și răcnete, cu doi hipioți pletoși și slinoși ce vor cu tot dinadinsul să imortalizeze scena, filmând în avangardă, o mulțime de tineri ce par loviți de streche coboară strada principală a târgului. La cum arată pricinașii, brexitul nu e chiar o idee rea! Tatuați, cu belciuge în nas și urechi, arși de soare de la dormitul pe caldarâm, tinerii reprezentanți ai Albionului dau impresia unei turme de zombie ce au descoperit că în portul din vale se dă sânge la liber, fără cartelă! Împiedicați, clătinându-se din greu și scoțând niște sunete nemaiauzite de mine decât la grădina zoologică, aceștia se scurg la vale vreme de vreo două minute prin fața noastră oferindu-ne o grămadă de tipare pentru puitul la beție. Odată ajunși la destinație, brusc, turma începe să se îmbulzească în rada portului neștiind nici ei dacă vor să plece sau să rămână. Apar imediat două echipaje din Policia Locale care, pesemne, vor presta un rol de consultant turistic! Se pare că nu le-au fost de mare folos pentru că după jumătate de oră, când plecam cu mașina din port, turma zăcea prăbușită pe chei cu capetele bălăngănindu-se în gol și privind nedumeriți către mare. Acum că ajunseseră la destinație nu mai știau bieții de ei ce să facă! La ăștia chiar le-ar fi prins bine o diluare a drogurilor dar din păcate domnul Condrea nu mai era disponibil. Sau cine știe, să deschidem ochii mari poate ne întâlnim cu el pe aici!

Ajungem înapoi în ,,Iubița”, după cum a poreclit-o inegalabilul nostru prieten Bogdan, și dăm să predăm mașina înapoi firmei K 10, de unde am închiriat-o. Am pomenit-o așa, doar ca să îi fac reclamă negativă, nu de alta! Timp de zece minute au încercat din răsputeri să nu ne observe deși noi, care aveam o garanție de 900 de euro pentru mașină, nu dădeam deloc impresia că suntem sfioși. Apoi, au trimis un atârnache să ne verifice mașina dar, n-au avut noroc, scaunele nu erau ude și nici vopseaua, cercetată cu o lupă, nu părea să fie sărită. După zece minute de constatare, dezamăgit, atârnachele preia cheia și se retrage după birou. Șeful lui pare generos și ne invită sa plecăm dar, cerința noastră de returnare a garanției îl indispune și, mormăind dezgustat, încearcă sa ne trimită la un alt sediu de-al lor să ne ridicăm banii. Nu mușcăm momeala și stăm fermi pe poziție! Dispare din peisaj, cică în căutarea unui alt șef mai mare, care să aibă posibilitățile financiare de a ne plăti, alea pe care el, se pare, că nu le are. Boss-ul, pe nume Felix, pare decupat dintr-un manual de clubberi. Înalt, cu plete blonde si nespălate, cu cămașă slim și buric activ ițindu-se din cămașa pusă cu furca pe el, ne zâmbește cu superioritate. Nu au cash decât o bancnotă de 500 de euro chiar dacă recunoaște că toată ziua a încasat, inclusiv de la noi, doar bancnote de 100 sau mai mici. Da, da, din aia de nu ți-o primește nimeni nicăieri decât la bancă. Neobrăzat, el se hlizește la noi sfătuindu-ne să o schimbăm dar mâine, râde el sadic, pentru că la ora asta toate băncile sunt închise. Money are money, se hlizește el! La plecare îi urăm toate cele bune în dulcele nostru grai strămoșesc ceea ce îl lasă cam nedumerit dar cu siguranță a prins idea pentru că ne întoarce spatele și se face nevăzut.

Seara, ne mai salvăm buna dispoziție plasând buclucașa bancnotă la românașii noștri din cârciumă care nu dau semne de stinghereală când o văd. Oare cât trebuie să fie o notă de plată pentru a o putea da pe aceasta drept rest?