Începând cu clasicul ,,Doamnă, știți că soțul dumneavoastră a căzut azi dimineață cu avionul și a murit? Ce aveți de declarat?” și terminând cu ,,Suporterii dinamoviști plâng și acoperă cu lumânări aprinse central terenului în amintirea lui Patrice Ekeng! Dănciulescu se vaită: Parcă suntem blestemați!” voluptatea de a se  bălăci în suferința celor din jur a fost o potecă îndelung bătătorită pentru media românească.

Filmarea de morți pe șosele având o lumânare aprinsă la cap ( adică, vezi Doamne… fibra creștină a românului se vede și la greu!), înmormântări de maneliști și vedete de televizor, bătăi în studio între proști, cugetări de analfabeți sau istericale de curve trecute, toate aceste subiecte fac  rating și oferă telespectatorului o dublă satisfacție: Prima ar fi aceea că putem să ne hlizim cu toții și să ne dăm cu părerea despre nimic ca și cum am arunca cu olița pe geam și a doua, și cea mai motivantă, ar fi că ceva rău se întâmplă altcuiva iar nouă nu!

În alte locuri, mai plicticoase, e drept!, după vreo nenorocire cum ar fi moartea unui fotbalist sau incendiul dintr-un club, niște funcționari bagă ceva la cap și apoi încearcă să ia niște măsuri pentru ca posibilitățile de a se întâmpla aceeași tragedie să fie cât mai reduse. La noi însă, ca la nimenea… Oleacă de breaking news, datul cu părerea prin studiouri ale unor invitați permanenți ce se pricep la toate, ceva arestări, o eliberare discretă și eventual o spargere de bani publici pentru o statuie sau o plăcuță de bronz cumpărată la preț de Picasso! Apoi vine o altă tragedie și bizonul mută botul la ceva nou…

Noi învățăm din tragedii că trebuie să fim mai vigilenți și că trebuie să investim în echipamente mai performante pentru a putea fi primii la locul sinistrului. E esențial să ne mânjim de sângele victimei și să părem solidari cu spectatorul  atunci când punem întrebarea de bază: Ce simțiți acuma când muriți?