Interviu altfel cu Adrian Christescu

Adrian Christescu s‑a născut în 1968 în Târgu Mureș. A absolvit Liceul „Alexandru Papiu Ilarian” (1986), a urmat cursurile Facultății de Hidrotehnică din Iași (1988‑1993) și pe cele ale Facultății de Drept din cadrul Universității „Mihail Kogălniceanu” (2004‑2008). Din 1992, a lucrat în vânzări pentru diverse societăți comerciale, iar în prezent este managerul propriilor sale companii. Volumul său Trofeul (povestiri, 2011) a primit premiul pentru debut în proză la Salonul Internațional de Carte din Iași.

După ce a luat “Trofeul” şi a pornit pe drumul vieţii urmând “Destinul lupului singuratic”, Adrian Christescu ne-a răspuns cu amabilitate la întrebări.

CĂRŢI

1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.
Mama rămăsese în Bucureşti pentru că nu putea să-şi părăsească serviciul iar eu eram la Târgu Mureş la bunici în timpul primei mele vacanţe de vară. Era în 1975 şi terminasem clasa a I-a. După două săptămâni, nici răsfăţurile lor nici tovarăşii de joacă şi nici vestitul loc de baie “la plăcile de ciment” aflat pe malul Mureşului ce curgea la 200 de metri de blocul bunicilor nu mai reuşea să-mi ostoiască dorul de mămica mea. Suit pe un deluşor aflat la capătul străzii Constantin Romanu-Vivu aveam o vedere panoramică asupra blocului de patru etaje şi a drumului ce trecea prin faţa lui. Pentru cei care coborau la Gara Mică în Târgu Mureş şi doreau să ajungă în cartierul 7 Noiembrie era singurul drum logic ce putea fi abordat.

Şi noi când veneam de la Bucureşti tot pe aici veneam. Dar atunci eram fericit pentru că veneam ţinând-o de mână oricât de greu îi era ei să ne care bagajele cu cealaltă. Era dreptul meu şi nu l-aş fi cedat pentru nimic în lume! Acum însă, eram singur. Scăpasem de prânz şi, ca în fiecare zi, pândeam pe oricine apărea de după colţul blocului şi îmi imaginam că era ea. Îmi plânsesem de milă până îmi secaseră lacrimile pentru că îmi era un dor ce îmi provocase prin autosugestie nişte suferinţe aproape fizice. Ori de câte ori apărea câte-o o siluetă, mai ales pe înserat atunci când ştiam că sosea trenul de Bucureşti, pieptul îmi tresălta şi o emoţie vie mă curenta. Dacă este ea?

Zile întregi, poate săptămâni, răbdasem şi ca să pot trece peste toate dezamăgirile începusem să mi-o imaginez ca şi cum ar fi aievea. Contururile unei persoane înceţoşate de apusul roşiatic erau preluate de imaginaţia mea şi o vedeam pe ea, mămica mea, venind pe alee. Subţirică, blondă cu părul tuns scurt şi doi ochii albaştri calzi şi veseli îmi apărea mereu în faţa ochilor, întotdeauna îmbrăcată cu taiorul ei cyclam ce îi venea atât de bine, târând o valiză roşie după ea. În imaginaţia mea se întâmpla mereu la fel; atunci când ajungea la colţul blocului părea să se oprească şi, îndreptându-se de spate, scruta privirea către mine. Recunoscându-mă, o vedeam zâmbind iar eu, copleşit de fericire, stăteam nemişcat pe dâmbul de verdeaţă aşteptând un gest de la ea. Lăsa valiza de-o parte apoi, după ce îşi ridica mâna voioasă deasupra capului salutându-mă, îşi deschidea braţele aşteptându-mă. Mereu, în scena regizată de imaginaţia mea, eu coboram în fugă fericit ca un fulg şi într-o clipită deja mă topeam în braţele ei. Şi aşa în fiecare zi.
Şi astăzi se întâmpla la fel. Dar, ca niciodată, tristeţea de după trezirea mea din vis, cea care mă făcea să-mi târşăi amărât picioarele către casă pe întuneric, mă scutură şi abandonai imaginea în care mama venea către mine. Deşi îmi făcea semn, eu nu mai eram dispus să mă bucur pentru a fi trist pe urmă. Îmi fusese de ajuns. Aşa că am închis ochii ca să-mi alung vedeniile când am auzit o voce:

–Adi… dar ce-i cu tine? De ce te faci că nu mă vezi! Am bătut atâta drum de la Bucureşti ca să nici nu mă bagi în seamă! Mami era acolo în faţa mea. Şi era supărată!

M-a iertat până am ajuns în casă.

2. Cum te-ai integrat ca adolescent în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?
Mama mă înscrisese la Dimitrie Cantemir în Bucureşti însă eu, aflat fiind în vacanţă la Târgu Mureş, am uzat de certificatul de naştere şterpelit înainte de plecare din dulăpiorul de acte şi am reuşit să mă înscriu în clasa a IX-a la Liceul Alexandru Papiu Ilarian. Uneltisem de mult cu bunică-mea care gândise înţelept că această cale era cea mai sigură pentru a o putea urni pe fiică-sa dintr-un Bucureşti unde nu o mai ţinea nimic decât încăpăţânarea. Aşa că, vă puteţi imagina că schimbarea a fost totală. Lăsasem şcoala generală nr. 50 aflată la Bucur Obor unde în fiecare dimineaţă plăteam vamă cu senvişul la ţiganii care ne ţineau calea şi deveneam coleg cu copii notabilităţilor dintr-un frumos oraş ardelenesc. Ce să vă spun? Mie mi-a plăcut schimbarea aşa că de integrarea nu s-a mai preocupat nimeni.

Cred că prima întâlnire a avut loc în clasa a X-a în timp ce eram la practica agricola de două săptămâni în livada de mere din Batoş, undeva nu departe de Reghin. A avut loc în spatele unei căpiţe de fân în mijlocul unei livezi plină de mere bot de iepure. În faţa noastră erau două şanţuri noroioase făcute de roţile tractorului iar eu priveam la ele neştiind ce să spun în timp ce ţineam o mână pe după gâtul unei fete brunete, înaltă şi cu alură de voleibalistă ce avea nişte buze ca o vişină coaptă. Am tăcut îndelung şi tremuram amândoi de emoţie. Eu o simţeam sub braţ cum tremura iar ea, sunt convins că îmi observase genunchiul care părea că fusese lovit de streche. Până la urmă ne-am sărutat vreo două ore experimentând senzaţia la nesfârşit. A doua zi, nu ştiu dacă de ruşine sau din ce motiv, nu ne-am mai vorbit şi ne-am ocolit apoi tot liceul. După 32 de ani, adică anul trecut în toamnă, am revăzut-o din nou neschimbată într-un magazin. Am privit-o uluit apoi după ce am văzut-o pe maică-sa lângă ea m-am liniştit. Mama ei, fosta mea primă întâlnire, nu m-a recunoscut. Nici eu nu aş fi făcut-o dacă nu aş fi văzut-o pe fata ei de 15 ani. Numai feciorul meu mai lipsea din preajmă…

3. Ce vise aveai ca adolescent şi dacă s-au împlinit sau nu?
Ca adolescent eram prea fericit ca să îmi fac vise. Îmi doream doar să pot să mă ţine aproape de grupul meu de prieteni. N-am visat nimic de genul să mă fac cosmonaut sau poliţist sau măcar secretar de partid la UTC cum am văzut pe la alţii. Nu mi-am petrecut adolescenţa rupând cartea şi chinuind minele de pix şi nici nu am invidiat pe nimeni care făcea asta. Mi-am trăit intens adolescenţa şi am savurat-o minut cu minut. Sunt tare mândru de asta. Cred că este una din cele mai mari realizări de ale mele.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?
Sunt fericit când nu sunt singur, dar, din păcate pentru cea care este alături de mine, eu sunt dependent şi de singurătăţile mele. Am ajuns destul de înţelept ca să ştiu că timpul schimbă pe toată lumea şi nimeni nu se poate opune. Pleci la drum cu cineva şi la un moment dat te trezeşti cu o străină lângă tine. Sau, mai rău, cu un duşman! Şi ceea ce e mai ironic că nu întotdeauna şi nu în totalitate din vina celuilalt!
Eu cred că o relaţie sănătoasă este cea care te face să te bucuri de clipele petrecute alături de persoana de lângă tine. Să le savurezi şi să te îmbeţi de plăcerea pe care ţi-o provoacă compania ei. Amintirile pe care am să le duc în neant cu mine despre o relaţie nu sunt cele referitoare la o partidă de sex, o îmbrăţişare sau vreo frază epică rostită într-un moment de ţinut minte. Aşteptările înfrigurate dinaintea întâlnirilor şi tristeţea despărţirilor îmi dau cel mai bine “temperatura” relaţiei.

5. Ce crezi că ar trebui să ştie un adolescent când porneşte în viaţă? Ce relaţie ar trebui să fie între un adolescent şi părinţii lui?
Adolescentul ştie şi singur, fără a avea nevoie de noi, ceea ce ştie. Slavă Domnului, vorba reclamei de la Mobexpert, că noi, oamenii, suntem cu toţii diferiţi! Cred că pe lumea asta ar fi plictisitor din cale afară dacă ar exista reţete pentru adolescenţi, tineri sau bătrâni. Când pleci în viaţă arzi de nerăbdare ca să o trăieşti. Ce se întâmplă după… asta depinde de gene, educaţie şi caracter.
Am un fiu adolescent aşa că întrebarea asta mă bântuie şi pe mine. Cred că am reuşit să devin un părinte care nu îşi doreşte pentru copilul său tot ceea ce nu a reuşit el în tinereţe. Nu am aşteptări înalte dar am o rezervă imensă de a mă bucura de bucuriile lui. Aş vrea să mă vadă ca un prieten mai vârstnic, să mă respecte pentru ceea ce fac şi să mă iubească pentru ceea ce sunt.

6. Ce alte pasiuni în afară de scris mai ai?
Îmi place ceea ce fac zi de zi iar acest lucru sunt conştient că este un cadou de la viaţă. Sunt negustor şi câteodată cârciumar şi fac totul din pasiune. De câţiva ani gătesc. Imi place să citesc seara şi să scriu dimineaţa. Ador filmele văzute la cinema dar nu resping vizionarea lor pe calculator. Îmi place să sporovăi şi să râd cu prietenii la un pahar sau cu băiatul meu în particular. Joc handbal în fiecare marţi seara de la şapte iar vara îmi place să joc tenis de la ora opt dimineaţa. În general, îmi place să mă uit în jurul meu. E plină ţara asta de personaje de carte şi e păcat să le ratezi!

Mulţumesc Adrian că ai acceptat să îmi răspunzi la câteva întrebări mai … altfel! Arci!
Mulţumim şi noi Mili & Iasmy!