De-o bună bucată de vreme eram mai liniştit. Trecusem de cele două momente grele din viaţa unui bărbat şi le suportasem cu stoicism şi bărbăţie aşa că, lucrurile păreau să fie în regulă. Ah, mă scuzaţi! Era să uit că există şi bărbaţi mai tineri decât mine aşa că, poate ar fi mai bine să detaliez un pic.
Primul moment greu apărut în viaţa unui bărbat, care până atunci s-a socotit un macho pentru care vârsta nu are relevanţă, vine atunci când intrat într-un magazin se întâlneşte cu un fost coleg de liceu însoţit de fiica sa iar aceasta, de la înălţimea celor 15 ani şi altitudinea tocurilor de 11 cm, îl salută respectuoasă: -Săru-mâna! Din acel moment nimic nu mai e ca înainte. Vîrsta intră în viaţa bărbatului spărgând uşa cu piciorul iar o domnişoara, aflată prin preajmă, ce până adineaori schimba ocheade cu protagonistul, martoră fiind la salut, îşi aduce aminte că a uitat vinetele pe argaz şi pleacă fără să mai arunce o privire în urmă.
Al doilea moment este mai uşor de suportat dar te va obliga ca din acel moment să te uiţi mai des în oglindă pentru a depista eventuale semne precoce de indisponibilitate fizică. Bărbatul pare să-şi fi revenit din şoc şi bântuie iar prin comunitate pescuind zâmbete şi priviri admirative de la tinere zvârlugi cu ochii mari de căprioară ce servesc în dosul unei tejghele. El, privind galeş în ochii ei, cumpără şi asta şi aia fără să întrebe de preţ cu alura unui Humphrey Bogart uşor nepăsător şi cu un zâmbet şăgalnic în colţul gurii. Ea, proaspătă ca un trandafir pocnind de seva tinereţii, roieşte ca o albinuţă în jurul lui împachetând, strângând lucrurile în sacoşe, şi depunându-le lângă casa de marcat ca o ofrandă la adresa bărbatului puternic pe care îl soarbe din priviri. Acesta, le plăteşte cu un aer senioral şi priveşte adânc în ochii adânci ai junei aşteptând un semn din partea ei; un oftat, o ţuguiere de buze, un număr de telefon sau măcar o atingere complice de mână când îi înapoiază cardul. Lovitura vine de nicăieri: -Vreţi să vă ajut să vă duceţi lucrurile până la maşină? Sunt cam grele…
Trecut prin momente dificile, precum cele de mai sus, experimentat şi cu pielea tăbăcită mă simţeam oarecum stăpân pe situaţie considerând că vârsta odată acceptată, viaţa va merge înainte. Poate nu ar strica să existe şi o Ligă a Bătrânilor Anonimi unde să te prezinţi şi în faţa unor tovarăşi de vârsta ta răşchiraţi pe scaune în funcţie de metehnele lor fizice, într-o atmosferă duhnind a carmol, şi să te adresezi comunităţii plin de optimism: -Bună ziua sunt Adrian şi sunt un moş! Parcă, conştientizând problema, viitorul ar fi mai luminos! Există totuşi o speranţă…, nu-i aşa?
Deci, întorcându-mă la cestiune, viaţa părea a fi mai luminoasă şi viitorul mai abordabil când, forţat de apropierea iernii a trebuit să ies la cumpărături! Pantofi cu talpa groasă, cizme scurte şi îmblănite şi poate n-ar strica nici o pereche de bocanci din piele gândeam eu, pornind decis să-mi îndeplinesc obiectivele notate în carneţel dis de dimineaţă. Cu toţii ştim că uneori memoria trebuie să fie ajutată mai ales dacă nu ai somn şi te scoli prea dimineaţă. Aşa că, plin de viioiciune, atâta cât mai e, pătrund într-un magazin de ciubote cu mulţi de C şi după ce scanez rafturile, fără a le băga în seamă pe vânzătoare, aşa după cum ne-am învăţat minte, cer cu o voce gravă trei tipuri de încălţări la probat.
–Ce număr să fie?, îmi susură plină de solicitudine o jună debordând de amabilitate.
-46, murmur eu. Poate am fost prea aspru cu tinereţea mă introspectez eu în timp ce mă pierd în adâncimile albastre ale ochilor domnişoarei.
-Cât?! icneşte ea. Frumoasa ei privire se tulbură iar curbura umerilor ei devine maximă ca şi când pe spatele ei o imensă povară a fost depusă.
-Numărul 46, repet eu aparent sigur pe mine dar în adâncul sufletului meu o bănuială îngrozitoare prinde viaţă.
Ea se ridică, se scutură de povară şi privind parcă prin sticlă îmi răspunde cenuşiu: Nu ţinem numere mai mari de 44. Hai, eventual 45, face ea concesiv.
-Păi şi eu ce mă fac? Întreb eu nedumerit. Eu ce vină am că port 46…
-Nu ştiu, domnule. Noi nu avem şi nici nu aducem mărimi mai mari de 44! Căutaţi în altă parte, pufneşte ea în timp ce îmi întoarce spatele şi pleacă procupată să aranjeze nişte cutii de pantofi pe un raft din fundul magazinului.
O să daţi faliment genul acesta de abordare, îi urez eu înciudat. Nu-i nimic, am să mă duc la concurenţă şi am să-i îmbogăţesc pe ei, îmi mormăi eu în barbă. Plec decis şi intru alături la Otter gata să cheltui bugetul pentru gumari la ei. O blondă vaporoasă mă întâmpină şi începe să-mi prezinte noutăţile începând cu cele care costă cu siguranţă mai mult de jumătate din salariul minim pe economie. O întrerup sfios şi îi cer două exemplare clasice la probat, e drept că erau ceva mai ieftine dar când îi spun că am nevoie de numărul 46 se opreşte din drumul ei spre magazie de parcă s-ar fi izbit de un perete invizibil.
-D-ar de ce n-aţi spus asta de la început! pufneşte ea. Nu avem numere de astea, aici pare uşor scârbită, şi nici nu o să ţinem pentru că nu se cer! decretează ea.
-Cum nu se cer, doamnă! Dar eu ce sunt… Nu mai sunt oameni ca mine… Numai eu cunosc cel puţin cinci oameni care au 46 sau mai mult la picior, mă înfurii eu. Noi nu suntem clienţi?
-Nu pentru noi domnule, mă înfruntă dârză şi bărbată blonda. Noi suntem un magazin serios şi cu produse de calitate. Poate găsiţi în altă parte ceea ce căutaţi, încheie ea fermă.
Intru în Office cam pleoştit dar cu speranţa de mai bine pâlpâind. De data asta sunt mai precaut şi le abordez pe cele două împricinate cu un zâmbet larg şi o şmecherie de funcţionar diplomatic.
-Aveţi ceva în magazinul acesta cu numărul 46?
-Da domnule, zâmbeşte ea cam ciudat. Apoi priveşte către colegă şi face un semn de genul ,, Ce îţi spuneam eu…” Se rezeamă de un stâlp şi-mi spune cu o amabilitate forţată<: -Alegeţi un model şi verific dacă avem, apoi dă ochii peste cap. -Acestea două şoptesc eu şi privesc spre ea cu o speranţă timidă. Ea îmi răspunde fără să se mişte: -Nu avem! -Păi şi atunci ce aveţi? -Cred că pe 46 avem doar un model şi anume acesta, îmi spune ea arătându-mi nişte ghete împletite din imitaţie de piele ce par a fi rătăcite de maşina timpului din secolul trecut. Nu ştiu cum au ajuns la noi, se scuză ea. -Dar poate pot să comand pe net, îngaim eu învins. -Puteţi să încercaţi dar nu cred, zâmbeşte ea calin, dar dacă nu merg la noi de ce ar merge pe net, mă zdrobeşte ea cu logica ei comercială fără cusur. -Păi şi eu de unde să-mi cumpăr încălţări, mai fac eu o ultimă încercare. -De unde aţi cumpărat şi până acum, mă sfătuieşte ea înainte să calc într-o trapă a timpului şi să devin invizibil pentru vânzătoare. O mai aud ca prin ceaţă adresându-se unui burtos mic şi chel ce se agită în spatele meu. -Poftiţi domnule, cu ce vă servim? În drumul meu eteric mai arunc o ultimă privire către clientul răsfăţat de soartă. Deşi e mic, chel şi cam urât pare mai tânăr decât mine! Şi aş putea să jur că îi trebuie un 42! Acum ce mi-a mai rămas de făcut? Să mă adresez Consiliului Naţional de Combatere şi Investigare a Discriminării referitor la problema mea cu numărul 46 sau să mă las păgubaş? În definitiv, dacă e să ai ghinion dai de-un cui ruginit şi-n piz..(pardon)! De fapt, ghinionul meu de bază este că sunt cam tomnatec şi nu mai am timp să mă reloc într-o ţară în care sunt respectaţi cei care trăiesc pe picior mare! Mi-e că o să rămân doar cu rugăciunile şi cu cizmele de pescar de la Decathlon...