Adi Christescu este…dar ce nu este?! Om de afaceri, gourmet, consul onorific, patron de restaurant, sportiv și, nu în ultimul rînd, prozator. Spre disperarea dușmanilor săi, reușește-n toate.
Cartea din titlul acestor însemnări este una interdisciplinară: melanj de roman polițist, financiar, politic, geografic, criminalistic, spionaj. Dar pentru acest pariu ambițios, cum știm, n-ajunge fabulația, trebuie și o deloc simplă documentare; o cunoaștere, chiar, a unor secrete mondiale; o plimbare, la pas, prin Europa; și mai e necesară o serioasă experiență de viață; și simțul verosimilității, să nu cazi în …rocambolesc.
În Motto-ul opului, citim: „Pentru lupul singuratic moartea înseamnă izbăvire”(C.T.Popescu). Probabil. N-am cunoscut prea mulți…Și-ți trebuie curaj să scrii despre ei. Cei care „alunecă prin mulțime ca o umbră, fără să iasă cu nimic în evidență”.
Ăsta-i și Virgil, eroul principal. Care după una dintre multele crime fredonează, împreună cu Tito Gobbi, o celebră arie din Lucia…Și înainte de-a deveni killer, chiar… „zîmbește ÎNDUIOȘAT”; era la începutul carierei, în 1989…cînd o iubea pe Mara – căci orice roman serios are și scene erotice; decente și cam puține, desigur!
Timpul volumului este flexibil și necronologic. Începe în 2010,…apoi sare înainte (2011) și înapoi (1988); dar vine și decembrie 1989 (dată importantă, care nu putea fi ratată)! Apoi, 1995! Flash-back–uri „se născuse pe la mijlocul anilor 60, în Păcurari”; glisarea Bruxelles/Păcurari, cere abilitate scriitoricească!
Medii și eroi ofertanți: Orfelinatul; activiștii epocii; pedagogi corupți; apoi, camarazii din armată; antrenamentul USLA; chiar Revoluția! (cu Caramitru vorbind la tv), munții Croației.. Copou, acasă – unde urmărește Mezzo, Paris, restaurantul Pescarul de pe Magheru, sediul Poliției din Liege, Comisariatul Militar, Școala de Ofițeri Sibiu, Roma, Bruxelles, lîngă Toplița, sediul USLA din Băneasa, Hotelul Unirea, sediul Legiunii Străine din Franța, Odessa…Rar, într-o carte de azi, un arc atît de întins al prospecției! Și cu conexiuni atît de abile!
Și o altă caracteristică, rar-întîlnită, a acestui roman: Obsesia detaliului: este precizată marca imprimantei eroului – HP Laserjet; hrana cîinelui – cutie de Lăbuș și grăunțe de Azor; la tv, pe Mezzo, se difuzează Italianca în Alger din 1954, cu Cesare Valetti; Adrian Christescu dovedește o abilitate de-a alterna momente dure (crima, care decurge cu o uluitoare simplitate, ca un fapt oarecare, obișnuit), cu amănunte tehnice („ateriză la ora 15,30, pe pista de la Beauvais, la terminalul 1”); sau lentilă Zeiss aparține unui Mauser SP66 ș.a.m.d. Voluptatea detaliului, mărturisesc, este rar întîlnită într-un roman de suspense.
Mai sunt, în Destinul lupului singuratic , așa cum ne-am și dorit, multe accese de Ironie/sarcasm: o proprietăreasă de la Paris crede că esticii păstrează regulile de politețe d-anțărț, deci „trebie să fie o lume minunată, în comparație cu Parisul!”; sau în scenele din armată, cînd tablagiii încercau să citească titlul unei cărți de George Sand, în franceză; în fine, noul ministru, fost …agent KGB (caz real, deși sună ironic!). E cazul să trec la comparații: Capitolul 19 mi-amintește de una din cărțile mele de căpătîi, Soldatul Svejk (și aici e un Baloun care bea două zile și două nopți pregătindu-și gîtlejul cu slănină, untură pe pîine și ulei băut din sticlă!); și, puțin, de San Antonio, cu al său Beru. Un personaj este ahtiat după bourbon și ține un mic discurs pe tema fabricării băuturii; altundeva se discută despre obiceiul stricării berii cu arome de fructe, ori al băutului ei cu halba și nu cu masul.
Autorul se descurcă minunat, într-un gen deloc simplu, multidisciplinar. Felicitări!
A, și editurii, evident!
Bogdan ULMU
