22 Mai – Vineri
Nu au trecut decât două luni şi jumătate de la peripeţiile noastre din Dublin şi Paris şi iată că microbul călătoriei ,,fecioreşti” ne-a cuprins din nou! Să fie oare vârsta, să fie vreo frustrare ce macină bărbaţi de peste 40 de ani? Cine ştie… Esenţialul este că vineri 22 Mai, în acest an de graţie, un pâlc de 9 cetăţeni tropăie de nerăbdare în terminalul aeroportului din Iaşi dornici să se întâlnească cu ceilalţi 14 camarazi care li se vor alătura din Bucureşti. Care ne este obiectivul? Nimic mai original; trei veliere care ne aşteaptă în rada marinei din Castellamare di Stabia.
Zborul e lin şi durează puţin aşa că în nici două ore de zbor şi după încă una de mers cu trenul ne trezim alergând cu limba de un cot în gara Termini din Roma pentru a prinde cursa de metrou-tren Circumvesuviana către Sorrento. Acest mijloc de transport, o struţo-cămilă de care nu am reuşit să ne dumirim dacă este un tren vechi, un metrou sau un tramvai ne poartă huruind din greu către coasta însorită a golfului napoletan. Prietenul nostru Mihai suferă de rău pe avion dar, paradoxal, el ajunge să fie în pericol pe aşa zisul metrou care ne zdruncină înfiorător.
Cazarea o avem în Pompei la hotelul Vittoria stabiliment ce pare a fi suferit şi el serios în urma erupţiei de acum două mii de ani aşa că intrăm rapid în atmosfera locului. Seara la pizza suntem serviţi de către chelnerii mai mult de frica patronului care, pesemne cunoscându-şi oamenii, a stat în permanenţă la masa sa privind cum suntem trataţi. Oare la Mamaia de ce nu stau patronii de cârciumi la ora 23.00 urmărindu-şi angajaţii cum prestează? Cu siguranţă că în acest caz turismul românesc ar avea de câştigat!
23 Mai – Sâmbăta
Dimineaţa ne trezim pe un ropot de ploaie ce ne asurzeşte. Se varsă apă din cer ca într-un sfârşit de lume. Odată potolită ploaia, aşa speram noi, începem vizita din Pompei alături de cohorte de turişti din care se evidenţiază roiuri de japonezi şi chinezi care par să-şi petreacă întreaga vacanţă privind împrejurimile doar prin vizorul aparatului de filmat sau fotografiat. Furia pozatului pare să-i fi cuprins pe toţi! Nu departe de intrarea în Pompei privesc uluit o scenă suprarealistă în care un ciopor de asiatici se îmbrânceau literalmente ca să pozeze într-o nişă dintr-un zid vechi al oraşului o central termică veche şi nişte calorifere dezafectate. Deşi le atrag atenţia, aceştia îmi zâmbesc politicos şi se apucă din nou de pozat. Ce să-i faci frate, cred că aşa se manifestă diferenţa între culturi…
Luăm taxiul către Marina şi-l negociem la 50 de euro dar şoferul, om în vârstă şi serios la prima vedere, deşi ne asigură că ştie perfect despre ce port e vorba, ne duce complet de aiurea apoi îşi dublează tariful la 100 de euro. Când coborâm cu bagajele îi surprind în privire o urmă de satisfacţie şi îi bat obrazul. El râde şi mă bate pe umăr. Pentru el ţeapa asta nu e un mijloc de îmbogăţire, sau cel puţin nu în primul rând, ci mai degrabă asta înseamnă tradiţia pentru un localnic! Asta am observat mai mereu în comportamentul băştinaşilor din sudul Italiei, deşi locuitorii sunt amabili şi serviabili, în privirea lor licăreşte o umbra de dispreţ, ceva în genul: ,,Vă facem, fraierilor! Dacă vreţi să trăiţi câteva zile pe binecuvântatul pământ al strămoşilor noştri, acela în care noi ne ducem existenţa noastră mizerabilă, voi veneticilor trebuie să plătiţi! Chiar dacă pare că noi vă slugărim, la plecare, vom avea grijă să nu rămâneţi cu nici un cent în buzunar!”.
După amiază, din motiv de lipsă de vânt, navigam la motor până în Sorrento. Ca să ajungi din port până în oraş trebuie să urci pe nişte serpentine sau să iei un lift ce ţine de municipalitate şi care te depune la 300 de metri altitudine de nivelul mării. Ajunşi aici, o lume nebună şi minunată ni se arată în penumbra serii. Privind spre larg bătrânul Vesuviu pare muiat în sânge iar flăcările amurgului dizolvă norii care au plutit toată ziua peste Tireniană. Privim spre oraş şi suntem cuceriţi de forfota lui. Unii au denumit Sorrento-ul drept patria canţonetelor iar motivul pentru care au făcut-o aveam să îl aflăm şi noi cu prisosinţă în următoarele câteva ore în care am împletit vinul bun, roşu şi sec cu muzica care se revărsa din orice cârciumă.

24 Mai- Duminică
Dimineaţa stăm ca nişte ţestoase sub soarele blând pe fotoliile aflate pe terasele din port şi ne uităm la cioporul de lume care se înghesuie în feribot. Ce să-i faci, asta e viaţa! Unii la serviciu, alţii în vacanţă… Nu-i nimic, că o să ne vină şi nouă rândul ba chiar o să plătim distracţia asta cu vârf şi îndesat. Dar până una alta, ospătarul ne întreabă dacă dorim ,,English breakfast” sau ,,Irish”? Bogdan îi răspunde înţelept: ,,Roumanian breakfast” şi astfel chelnerul slinos din Pakistan îşi ridică nivelul cunoştinţelor absolut necesare pentru meseria pe care o practică. De-acum Raed, Muhamad sau Osama vor şti că micul dejun a la ,,Roumanian” este compus dintr-o halbă de 1,2 litri bere blondă! Şi după aia, eventual, o cafea lungă…
La ieşirea din port ne chinuim pe o mare fără vânt dar apoi, în timp ce ne târăm cu motorul, intram în vânt de 10 noduri şi distracţia poate începe. Cu vela în vânt şi focul umflat ca o ţigancă în luna a 8-a ieşim în larg şi ne îndreptăm spre următoarea noastră destinaţie.
Deşi iniţial celebra insula trebuia să ne fie a doua haltă, Aurelian, căpitanul convoiului, schimbă direcţia de marş şi trecem pe lângă Capri apoi o luăm către sud și o ţinem în marş către Positano sau Amalfi. Încercăm la un moment dat să aruncam ancora între 2 insulițe nu departe de coaste şi să facem baia aceea după care jinduim încă de acasă. Însă problemele cu ancora care se blochează precum şi valurile mari care ne trag spre ţărmul stâncos ne fac să ne răzgândim şi plecăm mai departe. Şi bine facem! Un nor compact de ploaie ne urmăreşte şi ne ajunge din urmă în dreptul portului din Positano în care, deşi muraţi, suntem nevoiţi să îl părăsim. Autorităţile portuare, deşi cereau o droaie de bani, nu aveau nici măcar un ponton la care să te legi aşa că mergem mai departe către Amalfi căutând condiţii mai bune.
Ajungem în portul din Amalfi îndată după ploaie iar skiperii noștri privesc admirativ cum pilotul din port ne aliniază bărcile de parcă ar folosi un joistick. Ce sa faci… puterea obișnuinței. Vorba unuia, fraierii care dau bani te cred marinar dar tu de fapt nu eşti decât un parcagiu…
Seara, deşi ne plimbăm prin Amalfi totuşi ajungem să cinăm pe barcă. Un lucru ciudat se întâmplă cu mai mulţi dintre noi, începem să avem rău de uscat!? Chiar dacă nu am avut rău de mare deşi suntem legănaţi toată ziua, odată ajunşi pe uscat, trăim cu impresia că pământul se mișcă sub noi. La câțiva metri de botul bărcii noastre un restaurant construit pe un ponton ne îmbie cu mirosurile așa ca ne apucam de gătit. Lui Stefan, care s-a jucat neglijent cu condimentele cumpărate din piaţă, îi ies niște paste iuți ca focul. La cei de pe barcă le ies ochii. Mie îmi iese o cină bogată!
Frumos oraş Amalfi! Cândva, această localitate ce are acum circa 5200 de locuitori şi care trăieşte exclusiv din turism era una din prosperele republici marinare care alături de Genova, Pisa sau Veneţia făceau jocurile negustoriei pe marea Mediterană. Acum 1200 de ani oraşul avea 60 000 de locuitori şi tocmai îşi proclamase independenţa faţă de Bizanţ astăzi însă din această falnică istorie ne-a rămas ca martor o biserică splendidă cu vădite influenţe maure a cărui poartă a fost turnată de către metalurgii bizantini undeva în secolul 8 e.n. În această biserică aflu cu uimire că sunt adăpostite moaştele Sfântului Andrei. Ca să vezi unde a ajuns să se odihnească cel care a creştinat românii…Sau mai exact pe strămoşii lor. Mai aflăm că acest oraş a dat lumii şi celebrele Table maritime care timp de 700 de ani au reglementat navigaţia pe mare pentru corăbierii creştini. Distrus la 1343 de un tsunami Amalfi şi-a pierdut din importanţă dar a rămas un leagăn pentru ştiinţele frumoase şi matematici. Pentru curioşi, un amalfitan a inventat compasul care a fost folosit pentru început în navigaţie…
Către anii 1920 Amalfi ajunsese destinaţia preferată de vacanţă pentru protipendada britanică astăzi însă, numeroşii britanici au fost copleşiţi de verişorii lor americani ce par a fi luat cu asalt această minunată localitate cocoţată pe munţi. La 300 de metri deasupra noastră, agățate de stânci, hotelurile și vilele iluminate ne par în întunericul nopţii ca niște constelații ce plutesc deasupra portului. Lângă noi, iahturi ce sar lejer de câteva milioane de euro strălucesc ca niște pomi de crăciun întregind senzaţia de feerie. Plutind în rada portului ca nişte raţe mulţumite, siluetele elegante ce sunt lăcuite în alb sau în maro apar în întuneric ca niște cazinouri plutitoare din cauza sutelor de luminiţe cu care sunt iluminate. Privin mai atent însă realitatea e că doar par, pentru că atunci când se aprind luminile în interior vedem printre storurile lăsate, aparent neglijent, un gringo plictisit ce își fumează trabucul în timp ce o blonda care cu siguranță nu îi este fiică se uită la televizor strângând în braţe o potaie caraghioasă.

25 Mai – Luni
Astăzi stăm pe loc și ne plimbam prin jur. Plecăm cu autobuzul către Positano pe un drum de povestit nepoților. Facem cu maşina 17 km în aproape o oră de strecurat pe un drum îngust şi căţărat printre stânci prin care încap doua autobuze unul pe lângă celălalt mângâindu-se la milimetru. O senzaţie stranie de zbor ne însoţeşte în această călătorie cu autobuzul în care apa mării de un albastru de cleştar se întinde uneori chiar pe sub drumul cioplit în piatră. Odată ajunşi la destinaţie orașul este o apariție uluitoare. Deși întreaga coasta amalfitană este caracterizată de oraşe clădite şi cocoțate pe munte, acest Positano este incredibil. Casele acestei localităţi mirifice pornesc de pe o plaja pietroasă aflată într-un golf stâncos și se caţără pe stâncă pană aproape de 1000 metri. Deasupra lui, norii cenuşii, pe care aveam să-i observăm zile întregi, se învârt fără ca privirea să-i poată pătrunde şi să putem vedea, măcar odată, creasta acestui lanţ muntos.
Scările abrupte, cioplite în piatră, ce unesc şoselele care îmbrăţişează muntele ca nişte panglici paralele, fiecare corespunzătoare unei altitudini, taie răsuflarea drumeţilor. O întrebare îmi persistă în permanenţă; Oare cum se deplasează în acest oraş oamenii în vârstă, cei trecuţi de 70 de ani? Interesant este că în trei-patru ore de hălăiduit pe străzi, ocazie cu care tulburăm liniştea ce acoperă drumeagurile înguste ce despart feluritele proprietăţi, nu întâlnim aproape deloc localnici.
Seara, ajunşi pe barcă, mă încumet eu la bucătărie şi fac un mușchi de porc împănat cu varii condiment la cuptor pe care îl însoţesc cu un castron imens de salată verde. De data asta, până mă dumiresc, rămân eu nemâncat.

26 Mai- Marți
Ne plimbam prin Amalfi toată dimineață apoi, spre prânz, pornim către Capri. Odată ajunşi în coasta insulei, exact în faţa drumului cioplit în stâncă de celebrul Krupp, oprim în faţa portului mic și facem baia mult visată. Ştefan, Cipi şi Ovidiu, băieţii de pe barca mea, se încumetă să pună la apă barca de salvare şi împinşi de motoraşul mic, de patru cai putere, cel care ticăie ca un greier, se hotărăsc să exploreze grotele aflate pe mal. Odată ajunşi acolo, motorul se strică şi ei rămân pradă valurilor care încep să-i izbească de stânci. Trimitem încă o barcă după ei care, odată ajunsă acolo, se strică şi ea. În cele din urmă, suntem martori la revenirea lor trăgându-se unii pe alţii în funcţie de disponibilitatea motoarelor lor de a funcţiona. Staţia lui Cipi rămâne blocată pe emisie aşa că suntem cu toţii martori la desfăşurarea evenimentului pigmentat evident de un şir de interminabile sudalme la adresa fabricanţilor de motoare italieni.
Într-un târziu ajungem în port și suntem nevoiţi să dăm 180 de euro pentru acostare. Faţă de 25-30 de euro cum s-a plătit anul trecut în Ciclade e cu siguranţă o experienţă nouă. Măcar în banii aştia avem nişte toalete civilizate în port. Tot e ceva… Urcam cu funicularul în Capri și vizitam orașul. Mă întorc deloc impresionat. Parcă am vizita un mall in aer liber înconjurat de un cartier rezidențial construit anume să fie ascuns privirilor trecătorilor. Totul este gândit ca să impresioneze dar să nu arate nimic. Dăm peste casa lui Pablo Neruda cu totul din întâmplare iar puţin mai încolo ne apare un hotel celebru în care Churchill și Eisenhower au negociat soarta Occidentului în al doilea război mondial. Înaintăm pe o alee umbroasă ajungând la un colt al cărării unde, la umbra unui chioşc de fructe şi diverse băuturi alcoolice, patru italience trecute de 40 de ani încă arătoase și cu trupurile splendid bronzate cântă bete criţă arii din operă cu nişte voci de răgușite de băutură şi tutun. Una din ele, plină de iniţiativă, invită trecătorii la dans apoi după ce dănţuiala se finalizează întinde mâna la sărutat. Aprigă muiere… Mihai ne sfătuie doct să nu mâncăm pizza. -De ce? întreabă pofticioşii. A auzit el din sursă sigură că cei din Capri nu ştiu să facă pizza.Seara, la restaurantul Zodiac, evident că comandăm pizza. Senzaţională…

27 Mai – miercuri
A doua zi Capri îşi ia revanşa! Urcăm în Anacapri şi văd nişte peisaje care îmi taie literalmente respiraţia. Gata cu magazinele de fiţe şi ruperile în figuri! Oameni prietenoşi şi peisaje superbe ne apar la fiecare pas. Urcăm cu telescaunul până în Monte Solaro, punctul cel mai înalt al insulei, aflat la 589 de metri.Panorama este grandioasă. Întregul golf napoletan ni se aşterne în faţă, în faţă Vesuviul cu vârful în nori iar în stânga Ischia cu silueta tremurândă în jocul apei. Rămânem fără grai. La întoarcere vizităm vila lui Alex Munthe, celebrul autor al ,,Cărţii de la San Michele”. Dup ce o vizităm un gând nu îmi dă pace: Cred că am descoperit sensul celebrei zicale: ,,Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe”.
Ne despărţim cu greu de Capri și renunțăm să mai vizităm grota Azzuro din cauza aglomerației și a mării agitate aşa că ne îndepărtăm de insula și trecem pe vele. Intrăm în portul din Ischia cu motorul având furtuna în spate care ne-a însoţit aproape două ore. Până la urmă se dovedeşte a fi o alarmă falsă. Slavă Domnului…
Seara ne facem veacul pe cheile portului unde găsim o puzderie de restaurante cu fructe de mare și peşte. Avem o tentative de a pleca în căutarea unor terme, de care este plină insula dealtfel, însă ajungem inevitabil să eşuăm într-o cârciumă. Seara, Cosmin descoperă un menestrel ce cântă canţonete în dialectul napoletan originar de loc din Roșiori de Vede şi care răspunde la indicativul Florin. Tenorul rotunjor şi negricios bucuros că întâneşte conaţionali face o reducere drastică a tarifului şi ne cântă pe barcă melodii napoletane făcându-ne vedeta portului. E frumos în Italia…

28 Mai – joi
Dimineaţa iau un autobuz și dup 40 de minute de saună într-un autobus plin de pensionari ajung în San Angelo cândva un fost sat de pescari astăzi, stațiune plină ochi de turişti nemți. Vizitam băile termale Afrodita și facem baie la înălțime luând la rând bazinele cu apă termală ce pornesc de la 18 grade Celsius şi ajung până la 44 de grade. După ce ne înmuiem oasele în mod corespunzător şi savurăm un peşte la cârciuma din colt o luăm agale de-a lungul malului scăldaţi de o lumină ce pare a fi spălată de o ploaie veselă și luam un autobuz care ne aduce din nou în Ischia. Seara, stau pe ponton cu Bogdan și, preţ de-o sticlă de vin, admirăm un soare obosit dar cald şi de un portocaliu aproape ireal.- Este un soare care ,,privește înapoi”, îmi zice Bogdan melancolic apoi continuă, asta auzeam în copilărie de la bunicul meu când ne prindea apusul cu ochii pe cer. Ce frumos! Oare unde au dispărut vremurile acelea…
Seara facem modificări în meniu. Pentru prima oară după aproape o săptămână de ronțăit calmari, shrimpi, caracatiţe sau şi tot felul de alţi pești, ne afundam în Osteria del Porco singura cârciumă care dă cu tifla creaturilor provenite din apă şi este specializată pep orc şi vită. După câteva sticle de vin şi nişte fripturi extraordinare decretăm, cu de la sine putere, că acest stabiliment va purta denumirea în amintirile noastre de Isteria del Porco. Cine i-au fost naşii? Suntem totuși discreți.

29 Mai- vineri
Plecăm cu un vânt bun de dimineață și ajungem devreme în Procida, o insula micuţă aflată lângă Ischia, pe care o vizităm într-o oră şi jumătate. Mică şi stâncoasă, insuliţa nu are prea are multe de arătat cu excepția cazului unui port turistic și a unei vederi superbe din înaltul stâncii pe care este cocoțată. De aceea, localnici încearcă să atragă turiştii cu nişte indicatoare puse pe străzi care ne reamintesc ce filme au fost turnate în decorul acestui vechi sat pescăresc. Alberto Sordi, Sophia Loren, Oh tempora…
Navigam în volte mari din cauza vântului ce abia sufla în pânze și după aproape trei ore de navigat trecem exasperați cu toții pe motoare. Odată ajunși în port însă, vântul viclean își mai arată brusc mușchii suflând cu 16 noduri numai așa, ca sa ne rupem noi un balon de protecție la staţia de alimentare cu carburant. Odată acostaţi, aici aveam să predăm barca a doua zi, ne facem de lucru prin orăşelul pe care nu am apucat să-l vizităm la venire. Castellamare Di Stabia nu e un oraș în care ai putea vedea mare lucru așa ca ne încheiem ziua pe o terasa din port incredibil de ieftină. Cu 15 euro dau gata trei porţii de fructe de mare şi o sticlă de vin. Gust din toate fructele de mare de care am auzit numai ca sa nu-mi pară rău mai târziu.

30 Mai – Sâmbătă
Însoţit de Ştefan şi Cipi facem o notă aparte şi plecam cu Circumvesuvianul catre Napoli dimineaţa devreme. Încă din tren facem pe internet o rezervare la un hotel apoi ne aruncăm cu entuziasm in explorare. Începem cu Muzeul Naţional de Arheologie din Napoli care, venit acum după o săptămână de la vizita Pompeiului, ne face o imagine şi mai completă asupra senzaționalului sit de arheologie despre care putem spune că este unic in lume. Intrăm şi in cabinetul secret unde sînt expuse sculpturi, picturi şi mozaicuri erotice, unele chiar pornografice. Strămoşi noştri sunt de scuzat totuși… Pe vremea lor totul era mai natural iar pudibonderia şi ipocrizia erau la început de drum. E interesant de ştiut ca Pompeiul avea 25 de bordeluri la o populatie de 10-12 000 de locuitori!
Preţ de câteva staţii de metrou şi suntem la Castelul San Elmo unde începem cu stângul. Lifturile sunt stricate indicatoarele lipsesc iar angajaţii muzeului sunt indolenţi iar cireaşa de pe tort este data de faptul că din castel putem vizita doar 30%. Însă, odată ajunşi sus, panorama de acolo merita toti banii! Vezuviul împreună cu tot oraşul ni se aşterne la picioare. Undeva, departe se văd cu ochiul liber stâncile imense pe care este cocoţat Sorrento iar în nord vest Ischia cu Procida închid golful Neapolelui.
După amiază o luăm agale prin cartierul de lângă port pentru a ajunge pe faleză. Peisajul se schimbă şi după doi trei kilometrii de plimbare printr-un cartier de o sărăcie sinistră, unde rufele puse la uscat iau lumina de pe străduţele înguste aruncându-le într-o penumbră suspectă, simt cum mi se face pielea ca de găină când brusc, de după vreun colt, apare câte-un locatar tuciuriu călare pe un moped turat la maximum. Ajunşi în zona comercială ne dispare orice strângere de inimă şi facem cunoştinţă cu farmecul străzilor napoletane. O nebunie veselă ne înconjoară. Tenori în mizerie, cucoane trecute bine de vârsta a doua care dansează lasciv, acordeonişti, cerşetori care te abordează în patru-cinci limbi,înghiţitori de flăcări, vânzători de nimicuri, cu toţii trag de turiştii care se revarsă de peste tot. Mâncăm la o cârciumă comercială din portul touristic prost şi scump. Asta e, nu poţi tot timpul să ai noroc…

31 Mai – Duminică
Dimineaţa parcurgem distanţa între Napoli şi Roma într-o oră cu un tren de mare viteză pe nume Frecciarossa care reuşeşte să stea pe şine la 280 de km/h. Se aude domnule ministru Rus?
Ştefan nu are milă de noi aşa că restul de patru ore până la decolarea avionului către Iaşi se transformă într-o cursă nebunească de montaign rousse la capătul căreia bifăm vizitate Panteon-ul, Coloseum-ul, Forumul Traian, Fontana di Trevi, biserica Luigi Francesi cu ale sale trei pânze de Caravaggio, cheiurile Tibrului precum şi Piaţa Spaniei. Ajungem la aeroport transpiraţi, obosiţi dar mulţumiţi. Mai mult de atât nu se putea!
Pista din Iaşi ne întâmpia lină şi primitoare. Am ajuns acasă! A fost frumos dar am ajuns exact la timp pentru a nu transforma o excursie minunată într-o corvoadă. Am să mă gândesc cu drag la această experienţă minunată alături de nişte prieteni deosebiţi. Pe curând!