Ziua a I-a
Sâmbăta ora 7 dimineaţa oamenii dorm savurându-şi weekend-ul. Patru bărbați în plină maturitate, adică mai aproape de 90 de ani decât de amintirea duioasa a propriei nașteri se pregătesc de un sfârşit de săptămână mai special. Cosmin, ajuns primul dintre ei cu totul din întâmplare, reușește sa facă ceck-in-ul deși nu are biletul la el. Drept consolare pentru orgoliul autorităţii aeroportului, după acest ultim pasager se trage panglica galbena care închide îmbarcarea. Asta o cred ei!
Bogdan şi cu mine forțăm panglica lucru care enervează autoritatea publica si o face sa se răzbune. Stau ditamai omul cu nădragii agățați cu degetul ca nu îmi cada de pe mine , desculț si mă rog ca astă-dimineaţă, în graba mare, să nu-mi fi luat ciorapii invers. Doua polițiste tinere si drăguțe îmi miros spaima şi-mi aruncă niște priviri săgetatoare către picioarele-mi stinghere. Cu siguranță bestiile sunt căsătorite!
Intr-un final scap de hăitași şi ajung în salonul de așteptare unde ni-i se alătură şi cel de-al patrulea muşchetar. Sandu, prin metode specifice exersate zilnic penetrează firewall-ul subordonaților şi ni se alătură.
Încerc să folosesc buda din salonul de plecări deși experiența de viața ar fi trebuit să mă facă circumspect la vederea cetățeanului care a utilizat-o înaintea mea. Intru repede, stau puțin si sper ca zborul spre Bologna sa fie rapid. Depășesc trauma si rezist tentației de a ma spânzura în toaleta Boeingului care ne depune nevătămați pe o pista de o calitate net inferioară celei din Iasi. Aici, dl prefect Cârlan şi cumpăna lui ar fi fost la mare cinste!
În Bologna fraţii noștri de gintă ne primesc plini de suspiciune şi prin intermediul unui polițist cu faţă de chelner suntem chestionați dacă avem bani?! Tinand cont de cum arată, rezistăm tentației de a-l întreba dacă are nevoie de vreun ajutor financiar si reușim sa convingem autoritățile ca nu vom dormi la umbra vreunui pod. Suntem în cele din urma lăsați sa ne îmbarcăm in avionul de Paris lăsându-l pe poliţistul ferm şi vigilent cu o umbră de regret: Patru romani care traversează Europa doar cu un bagaj de mâna hlizindu-se în permanenţă sunt cu siguranță nişte dubioşi!
Răzbiți de foame, înainte de a pleca pe Stade de France nimerim un restaurant cu fructe de mare în care chelnerul nostru cu fata de polițist italian ieșit la pensie, dar cu o garoafa la butonieră, ne ignora cu graţie pana când nu il luam de guler pe șeful de sala. Resemnat, ne ia comanda si dispare pentru un timp suficient sa pescuiască el însuși creveții comandați. Deşi rugat să se grăbească, se întoarce cu farfuriile imense, abia murdărite pe fund de niște porții minuscule, de abia când este convins ca avem șanse sa întârziem la meci. În ciuda tuturor vicisitudinilor ajungem imediat după intonarea imnurilor. Ne trebuiesc zece minute să ne dam seama că locurile 1,2,3 si 4 ale unui sector nou sunt exact la mijlocul unui rând de treizeci de scaune. De ce ar fi simplu când poate fi complicat, pare să spună originalitatea care tâşneşte prin toţi porii francezilor? În cele din urmă, cu ajutorul neprecupețit al stewarzilor şi ridicându-i de vreo trei ori în picioare pe spectatorii din această parte a tribunei ne ocupam locurile chiar când galezii deschid scorul. E clar pentru toți vecinii noștri din tribună care ne privesc urât: Noi suntem cei care au adus ghinion cocosului galic! Şi se de pare că au avut dreptate… 13-20 se încheie partida şi oceanul de baști roșii al galezilor exultă.
Ajungem rupți de oboseală la hotel şi cădem lați punându-ne ceasurile să sune pentru dimineața la 5.00 pentru a prinde autobuzul care ne duce la aeroportul din Bouvais. Dormim in pas alergător.
Ziua a II-a
Dublinul ne primește cu ploaie şi frig aşa că faptul că suntem așteptați la aeroport de un prieten cu mașina este într-adevăr o veste bună. Dinspre bilete însă, numai vesti proaste…
Spre deosebire de meciul din Paris unde am avut biletele cu o lună înainte, pentru derbiul Irlanda-Anglia stăm şi acuma în așteptare din cauza prețurilor prohibitive. Deși el costa undeva între 30 si 120 de euro, datorită faptului că în acest an cine câștiga confruntarea devine campion, prețul stă cu cerbicie undeva pe un palier extrem de larg dar la foarte mare altitudine, adică între 480 și 1100 de lire sterline.
După aterizare, Bogdan care este strategul acestei deplasări își consultă site-ul de bilete și așa ajungem să bem primul Guinness mai mult in ciuda. Biletele pentru meci se mențin între 370 și 670 de euroi deși sunt mai puțin de 5 ore până la meci așa că visurile noastre de a le intercepta undeva sub 100 de euro par din ce în ce mai îndepărtate.
Ne cazăm şi ajungem în centru murați la piele dar cu arșiță pe gâtlej. Nu ne ia mult să depistăm în viteză unde este centrul de greutate al cartierului de pub-uri și ne stabilim cartierul general în Temple Bar. Cu două ore înainte de meci consultăm prețurile biletelor pe net și ne dumirim; aici o sa vedem meciul! Mai sunt doar 14 bilete și nu este nici unul mai ieftin de 290 de lire! Guinness-ul duce greul dar nici cu Pinot-ul Grigio nu e joaca de copii așa că după ce ne punem burta la cale mai comandăm o tura de control ca sa nu comenteze nimeni că ne-am tras cele mai bune locuri din fața ecranului.
Cu un minut înainte de a începe meciul, înconjuraţi de o mare de cetăţeni şi cetăţene îmbrăcaţi în verde şi straşnic ancoraţi de pint-urile lor de Guinness, mai consultăm o dată site-ul. Un ultim bilet se mai găseşte la vânzare cu doar 290 de lire. Preţul tichetului de meci, care devine inutil când se sfârşesc de cântat imnurile, ne spune multe despre încăpăţânarea irlandeză. Nu-i nimic, prietene! Dacă astăzi conaţionalii tăi vor fi la înălţime, acest tichet, îmbrăcat frumos într-o ramă şi expus cu mândrie pe un perete de pub, va deveni o moştenire pentru generaţiile de după noi. Come on, Ireland!
Meciul este unul fără istoric. Sub o ploaie rece şi având alături un stadion plin ca un stup şi o ţară întreagă cu respiraţia oprită de emoţie, irlandezii potopesc terenul de ţintă englezesc ca o maree verde ce sufocă brava armată alb roşie a englezilor. După fluierul final al arbitrului sud-african Joubert, care consfiinţeşte scorul de 19 la 9 pentru irlandezi, o ţară întreagă îşi toarnă bere pe gâtlej şi petrece până la uitare de sine.
Schimbăm şi noi locaţia pentru a nu deveni plictisitori şi nimerim la The Church, o cârciumă amenajată în interiorul unei vechi biserici catolice. Pragmatică cum o ştim, biserica catolică de aici a decis în urmă cu douăzeci de ani să primească o chirie modică decât să păstorească o biserică goală al cărei număr de enoriaşi era în extincţie. Aşa că, bem un Guinness în acordurile unei trupe irlandeze ce se produce în strană iar privirile ni-se odihnesc pe inscripţia aflată pe peretele de lângă noi unde Isabella, soţia lui John M’ Kenny este pomenită că în cei 33 de ani de existenţă a fost o fiică conştiincioasă, o soţie iubitoare şi o creştină plină de compasiune. Bem în cinstea ei şi ne reîntoarcem în lumea reală unde Bogdan, profund marcat de dispariţia berii Kilkeny de la Atelierul de Bere, poartă în suflet o rană pe care încearcă să şi-o oblojească măcar aici, pe tărâmul unde Kilkeny înseamnă şi altceva decât cea mai scumpă bere dintr-un meniu. Mâhnit deja de absenţa ei la Temple Bar, Bogdan suferă vocal când chelneriţa din The Curch nu-i poate aduce berea lui roşie nici măcar după a patra comandă deşi era evident dintr-un studiu superficial al meniului că aceasta era o rugăminte în deşert.
Dar dacă deşertul este traversat de o chelneriţă irlandeză cu o glumă pe buze şi braţele pline de halbe, nu acelaşi lucru se întâmplă dacă dai de o chinezoaică. Ajunşi în peregrinarea noastră nocturnă într-un pub edificat într-o fostă hală de confecţionat pantofi, se pare că în anii ’90 ofensiva pub-urilor a coincis cu scăderea economiei şi credinţei gaelice!, o chelneriţă constipată nu gustă insistenţe de acest gen. Cu o privire tăioasă izvorând din ochii săi oblici şi o feminitate vibrantă emanată de pieptul său plat ea ne întoarce spatele şi dispare după a treia cerere vehementă a lui Bogdan de a fi servit cu un Kilkeny. Deşi ceilalţi de la masă cerusem cu totul altceva, ne dăm seama că ceva este în neregulă de abia după vreo jumătate de oră pe care ne-o petrecem urmărind-o cu gâturile lungite pe nepoata lui Mao cum pluteşte printre mese, demnă şi plină de importanţă, având grijă să nu ne fie tangentă. Îl convocăm energic pe şeful de sală care depune armele după o muştruluială scurtă şi ne oferă un rând din parte casei.
Acceptăm mărinimoşi ofranda localului şi întorcându-ne la ale noastre îi facem capul calendar lui Nicuţ, prietenul nostru din Dublin. Acesta, cu ochii măriţi de groază, în faţa bancurilor noastre şi a discuţiilor noastre, vădit neprincipiale, ne mărturiseşte într-un final apoteotic că ne este recunoscător nouă, tuturor. Mutat de ani de zile printre străini, aici în Dublin, de la o vreme, simţea nevoia să se reîntoarcă acasă ba chiar cocheta cu gândul demarării unei afaceri în ţară. Dar, ascultându-ne pe noi… gata! I-a trecut! Ne mulţumeşte pentru faptul că ascultându-ne pe noi şi-a reamintit motivele pentru care şi-a luat lumea în cap şi a fugit din ţară! Păi, dacă ăsta nu e un motiv să bem, care ar putea fi un altul? Ca să bem trebuie să comandăm, ca să comandăm trebuie să fim băgaţi în seamă iar aici, avem o problemă… În cele din urmă părăsim localul târşălindu-ne picioarele puşi la respect de necruţătoarea chinezoaică după ce am tot sperat un ajutor din partea şefului de sală însă, n-am avut nici o şansă! Acesta, pus la punct pesemne, dispăruse în spatele unor butoaie de bere aruncate în curtea din spate de unde, din când în când, mai arunca câte o privire plină de speranţa de a-i fi părăsit localul. Am ajuns la apartamentul închiriat trişti şi resemnaţi. Cruntă soartă vom avea noi, europenii…
Ziua a III-a
Micul dejun este mare şi consistent şi îl servim într-o cârciumă vis a vis de cel mai vechi pub din Dublin pe nume The Brazen Head. Acesta fiind deschis încă din 1198 îşi rezervă luxul, nemaîntâlnit pe aici, de a nu servi Breakfast-ul! Nu-i nimic, bătrâne, o să îţi luăm pulsul mai pe seară…
Vizităm fabrica de whisky Jameson şi ne clătinăm gurile cu bătrâna licoare cu miros de şobolan. Asta ca să nu spună nimeni că igiena nu este importantă pentru români! Tot timpul suntem acuzaţi de occidentali de faptul că avem cel mai mic consum de pastă de dinţi din Europa dar nimeni nu ne-a făcut consumul de tării dimineaţa până în ora 10.00. Acolo să-i vedem… A încercat şi Ceauşescu cu decretul 400 şi uite ce i s-a întâmplat!
Tot aici facem cunoştinţă şi cu gluma zilei, cea pe care o s-o auzim toată ziua spusă de ghizii irlandezi vizitatorilor englezi în toate punctele turistice din Dublin; ,,-Iată, priviţi această clădire construită în 19…09, ăăă.. mă scuzaţi acesta a fost, de fapt, scorul de aseară. Clădirea datează de la 1841 când… “ O auzim şi la Jameson şi la fabrica Guinness semn că umorul irlandez se răspândeşte cu rapiditate dar duce lipsă de imaginaţie.
Scăpăm de cele două obiective pe la amiază aşa că după un prânz consistent stropit din belşug cu bere, plecăm către Trinity College pentru a-i vizita celebra bibliotecă. O găsim închisă! E clar, acesta este un semn de care trebuie să ţinem cont aşa că ne retragem în the Brazen Heard pentru a dezbate această problemă spinoasă.
Este un semn divin, afirmă unii dintre noi. În definitiv, noi venim din ţara unde vedeta naţiunii este un cioban pe care îl doare capul când citeşte o pagină. Ce am putea noi căuta într-o bibliotecă? Ba nu, susţin ceilalţi. Acelaşi idol a scris în puşcărie trei cărţi în doi ani, asta însemnând că deşi noi nu citim, ne placem mult să scriem iar asta ne leagă de biblioteci măcar aşa, din punct de vedere logistic. Din această dilemă nu putem ieşi decât după al patrulea rând de Guinness şi al treilea de Jameson aşa că, într-un final de dezbatere, ajungem acasă că să subliniem concluziile cu încă două rânduri de bere dosite la frigider. Băute în pijama şi cu toaleta la îndemână, nici nu mai par aşa de multe… Ne culcăm cu un regret, am fi putut cumpăra mai multe…
Ziua a IV-a
Zburăm cu un Airbus de-al lui Air Lingus care ne trânteşte după două ore şi jumătate pe o pistă plină de gropi la Milano. Alooo…, domnu’ Cârlan, se aude? Ne urcăm pe un tren de cursă care face cei 180 de kilometri care desparte Milani de Torino în 45 de minute! Alooo…, domnu’ Rus, se aude?
După două ore de zbor, apare din întuneric oraşul celor şapte coline şi pista lui de aterizare pe care piloţii Taromului o ţin drept una dintre cele mai moderne din Europa! Boeingul se aşează pe pistă ca un pescăruş pe-o mare calmă, fără valuri. Una dintre cele mai bune aterizări trăite vreodată şi pentru ca să nu fim luaţi de mincinoşi v-o împărtăşim şi dumneavoastră cititorilor! La revedere, pe curând!