În România există două tipuri de oameni de afaceri. Primii sunt denumiţi generic oameni de afaceri sau întreprinzători şi sunt cei care pun în mişcare IMM-urile iar în a doua categorie sunt aşa zişii oameni de afaceri cu statul. Ultimii pot fi mai lesne recunoscuţi prin faptul că se îmbogăţesc repede.

            Întreprinzătorii creează şi administrează afaceri gen covrigării, en-gros-uri, ateliere de reparaţii, cârciumi, chioşcuri sau pensiuni. Unii dintre ei, destul de puţini ce-i drept, ajung să managerieze firme de soft, făbricuţe sau chiar întreprinderi medii spre mari care reuşesc să se impună chiar şi la export. Ei reprezintă capitalul românesc şi sunt în general cei mai afectaţi de criză. Ei plătesc taxe, dau şpăgi ca să supravieţuiască, nu dorm noaptea cu gândul la plăţile de a doua zi şi sunt stresaţi dacă nu îşi plătesc angajaţii la timp. Ei sunt controlaţi, amendaţi, puşi la cozi şi verificaţi pornind de la prezumţia de vinovăţie. De soarta lor şi de problemele lor pe politicienii noştri începând cu Băsescu, Ponta, Antonescu, Blaga, Chiţoiu ş.a.m.d. îi doare pe toţi în cur!

            Oamenii de afaceri cu statul sunt cei care au cumpărat fabrici cu mii de hectare şi mii de angajaţi pe de-a moaca. Ei fac schimburi de terenuri cu statul, ei repară, aprovizionează, renovează, construiesc pentru statul român. Ei câştigă întotdeauna licitaţiile a căror norme de performanţe şi preţuri le fixează tot ei. Dacă nu se poate, se fac anexe la contract. Aceşti oameni de afaceri sunt politicieni sau, şi-au cumpărat politicieni fomişti,  iar bogăţia lor sporeşte direct proporţional cu datoriile lor la buget sau cu ţepele pe care le trag statului sau întreprinzătorilor. Ei nu sunt controlaţi niciodată şi indiferent de câte milioane de euro datorează statului, conturile lor nu sunt blocate. Ei sunt la televizor, au echipe de fotbal şi pentru ei şi interesele lor, se dau H.G-uri şi O.G.-uri. În general valoarea averii lor cumulată este egală cu pierderile statului şi taxele suplimentare pe care pulimea trebuie să le suporte. Ei se arestează între ei.

            Cele două entităţi care par să aibă obiect de activitate asemănător, trăiesc însă în nişte universuri economice complet diferite. Preţurile cu care se operază serviciile, producţia sau comerţul în cele două pieţe nu au absolut nici o asemănare. Un scaun cumpărat pentru curul unui întreprinzător costă 85 de lei, însă acelaşi scaun care este livrat la direcţia judeţeană de muncă pentru curul unei funcţionare bugetare nu poate fi achiziţionat într-o licitaţie mai jos de 290 de lei. Un Patriciu, Copos sau un Gruia Stoica pus să managerieze un chioşc de covrigi în Piaţa Alexandru va da faliment în două săptămâni. Un metru pătrat de renovat la o grădiniţă sau la o şcoală costă dublu faţă de metrul pătrat construit de întreprinzător pentru propria sa casă. Comportamentul de cumpărare al românului lucrător la stat te duce cu gândul la faptul că în această ţară există o severă epidemie de dublă personalitate. Când îşi cumpără ceva pentru acasă, acesta îşi doreşte ca furnizorul să vândă pe degeaba iar când o face pentru la servici are grijă ca profitul achizitorului să fie cel puţin egal cu cel al vânzătorului.

            În acest peisaj nu au fost pomeniţi bancherii şi corporatişti dar cu olecuţică de răbdare ajungem şi la ei.

             Bancherii sunt angajaţii unor instituţii venale, obraznice şi mustind de corupţie care câştigă întotdeauna. Aceast lucru este posibil pentru că ei plătesc masa şi dansul politicienilor din banii smulşi de la pulimea ce a fost lăsată fără nici o protecţie chiar de către politicienii care, cică, o reprezintă. Dacă vreţi să ştiţi cum arată un bancher român model, uitaţi-vă la Radu Graţian Gheţea. Acesta în 2010 promova o propunere legislativă prin care clienţii băncilor care întârziau la plata ratelor în mod nejustificat! urmau să fie cercetaţi penal pentru înşelăciune. În 2013 dădea un credit de un milion de euro familiei preşedintelui iar acesta punea o vorbă bună la guvern pentru el. El este şi acum în funcţie.

            Corporatiştii sunt cetăţeni români care lucrează la firme străine şi vorbesc rom-gleză şi în cazul în care ajung şefi îşi fut compatrioţii mai dihai decât orice străin. Firmele la care ei lucrează sunt firme româneşti cu capital străin. Şi asta pentru că ei scot tot capitalul din ţară şi pentru asta primesc scutiri de taxe şi înlesniri fiscale. Dacă vărul unuia de la FMI deschide un punct de lucru la Botoşani, firma acestuia primeşte inlesniri fiscale pe 10 ani că a creat 200 de locuri de muncă. Dacă un bou care nu a fost mulţumit de şpagă închide o firmă a unui întreprinzător român şi 300 de oameni rămân pe drumuri, asta e! Aşa-i în capitalism!

            Statul în relaţia cu oamenii de afaceri cu statul şi firmele străine e prost de dă în gropi! În relaţia cu întreprinzătorii e şmecher de pute! În decembrie trecut, somităţile lui Chiţoiu angajate la antifraudă care au luat scrisul cu 4 şi oralul cu 10 de deştepţi ce sunt, au descoperit marea evaziune fiscală. Ea se află la chioşcuri, magazine de cartier şi engros-uri unde s-au dat amenzi de zeci de mii de lei la nişte amărâţi pe motiv de necompletare corectă a facturilor şi vânzare en-detail în aceeaşi incintă cu vânzarea en-gros. La Selgros şi Metro nu s-au dus că n-au primit ordin. Nici n-aveau cum, că Dusan Wilms trecuse cu mielul pe la Bombonica lui Chiţoiu şi a dat de Ruşanu căutând cu lanterna prin asigurări!

            Acestea sunt informaţii esenţiale pentru cei care doresc să îşi încerce norocul în economia românească. Apucaţi-vă băieţi de politică şi nu uitaţi care este deviza economiei româneşti:

            Cinci câştig, şapte cheltui şi ce rămâne, pun de-o parte!