Apărut de câţiva ani în peisajul media din România, Radu Banciu a surprins prin umor, cinism, verb sprinţar şi idei sclipitoare. Băiat citit, posesor al unei biblioteci pântecoase ,,digerate” la momentul oportun, ziaristul sportiv trecut prin consistente experienţe profesionale a tot surprins lumea cu ratingul său la fiecare apariţie până când şi-a primit emisiunea sa binemeritată. Denumită ,, Lumea lui Banciu” aceasta a devenit un adevărat far pentru oamenii sufocaţii de dejecţiile permanente ale presei de tip Antena 3 ce  ocupase întregul spectru media.

,,Naş” al lui Crin Antonescu pe care l-a botezat, absolut inspirat, trebuie să recunoaştem, Căcărău, Banciu a reuşit prin umor, cultură şi spontaneitate să dea de pământ cu toate figurile din politică şi viaţa mondenă care până atunci fuseseră obişnuite să fie gâdilate la tălpi în schimbul unui rating destul de improbabil şi previzibil păgubos. Nu este nici un secret pentru un om sănătos la cap faptul că aceste adevărate cohorte de telespectatori ale circurilor mondene şi ale serialelor siropoase sunt în imensa lor majoritate complet ,,impotente” din punct de vedere economic.

Treptat însă, emisiunea lui Radu, îmi permit să-i spun aşa deoarece acum vreo treizeci de ani ,,ne-am jucat în nisip” împreună o bună parte a adolescenţei, a reuşit să devină cea mai importantă emisiune de ,,stand-up public judgement” din peisajul media românesc.

Multă lume a încercat acest gen de emisiune patentată în România de Mircea Badea dar nimeni nu a reuşit să devină credibil. Însuşi Mircea Badea după o destul de lungă popularitate s-a erodat şi a ajuns să eşueze în mârlănie, grobianism şi o slugăreală evidentă şi dezgustătoare a patronului său Voiculescu.

Iată însă că din nefericire, timpul nu a fost atât de generos cu Banciu precum a fost cu Badea şi astăzi emisiunea lui Radu începe să se erodeze şi să facă implozie într-un mod absolut surprinzător. Viteza de degradare a imaginii acestei emisiuni nu se datorează acţiunii timpului şi lipsei de idei cum a fost în cazul lui Badea, cât personalităţii pervers auto-distructive a altfel inspiratului ziarist.

Provocând oripilare dar şi o secretă bucurie interioară celor care gândeau la fel dar nu ar fi reuşit niciodată să se exprime într-un asemenea mod, Radu Banciu şi-a găsit momentul său de glorie. Dar şi l-a pierdut la fel de repede!

Primul semnal au fost obsesiile sale destul de puţin explicabile referitoare la unguri, câini şi Roşia Montana! Pentru cineva care a crescut într-un mediu în care era aproape imposibil ca jumătate din prietenii din copilărie să nu fie maghiari, iar aici depun eu mărturie că şi în cazul lui Radu că a fost la fel, frustrările sale caracterizate prin permanente consideraţii xenofobe şi degradant jignitoare la adresa maghiarilor sunt greu de înţeles.

La fel de greu de înţeles sunt şi ura faţă de nişte biete vieţuitoare care au ajuns să reprezinte o problemă în urma unor greşeli şi a unor tâmpenii realizate de oameni care acum refuză să-şi asume responsabilitatea. Emisiunea în care autorul a sărbătorit plin de satisfacţie şi rânjind cu gura până la urechi faptul că nişte cretini au împuşcat câinele aflat în lesa unei pensionare, ar putea fi un studiu clinic asupra fazelor de degenerare apărute în urma unor frustrări cauzate de neîmpliniri profunde unui spirit schizoid.

Cât despre Roşia Montana, ce să mai vorbim? ,,Independentul” Banciu respectă la virgulă şi combate exact în linia postului la care lucrează iar consideraţiile sale birjăreşti, cu care se referă la adresa celor care nu sunt de acord cu el, ne fac să ne aducem aminte de Mircea Badea.

E trist să vezi cum un om talentat şi instruit care a cucerit prin discurs şi inteligenţă reuşeşte ca din dorinţa de a epata şi printr-un straniu narcisism să eşueze într-o bădărănie absolut identică cu cea a personajelor de mucava pe care altădată le critica şi pe seama cărora s-a afirmat amuzându-se copios. Aşa că noi, telespectatorii, am mai pierdut cu toţii o speranţă de a vedea un spectacol de bună calitate şi de a admira un om inteligent şi instruit! Nu disperăm, pentru că nu e nici prima şi nici ultima oară!

E straniu şi amuzant totodată, să vezi cum Banciu şi ,,finul” său Căcărău au aceeaşi traiectorie; şi unul şi altul s-au impus ca speranţe ale bunului simţ şi au sfârşit la fel. Unul ca o întrupare absolută a lui Caţavencu iar celălalt aliniindu-se în platou şi împărţindu-şi spectatorii cu Badea, Capatos şi Dan Negru!