În general, în țara românească pot fi vedete într-un ziar niște personaje comune care fac lucruri senzaționale sau persoane publice care fac lucruri comune. Adică, niște nimeni care mănâncă cioburi de sticlă sau dansează goi pe capota unei mașini de poliție sau un personaj public, bine cunoscut, ce poate proveni din varii medii supuse atenției publice, căruia i se întâmplă lucruri aparent banale cum ar fi o datorie la întreținere sau un divorț cu partaj disputat.

De ce sunt posibile doar aceste două alternative? Iată o întrebare legitimă la al cărei răspuns concură motivele pentru care presa din România este pe o pantă descendentă.

Unul din motive și cu siguranță cel mai important, ar fi lipsa salariilor. În condițiile în care un ziarist este plătit cu 7-800 de lei pe lună, mai puțin decât un hamal angajat cu ziua, nu poți avea pretenția de la el să cunoască gramatică, limba română sau măcar să aibă vagi urme de înțelegere a realității înconjurătoare.

Al doilea motiv ar fi lipsa lipsa de profesionalism și hulpăvenia patronilor de ziare din România. Credință că singura modalitatea de a te vinde este recursul la macabru, grotesc și vulgaritate este o trăsătură comună a celor care astăzi se ocupă de managementul ziarelor centrale sau locale. Lipsa de conținut existentă astăzi în majoritatea ziarelor este o consecință logică a proastei politici editoriale și a tendinței patronilor din presă de a lucra cu oameni extrem de slabi și cu pretenții financiare minime. Și dacă ar fi posibil, chiar și pe gratis…

Iar în al treilea și nu ultimul rând, o cauză ar fi faptul că acest popor are un grad scăzut de educație, alfabetizare iar cititul se numără printre ultimele preferințe pe o scală a ocupațiunilor domestice. De aceea, pentru a menține trează atenția celor care se rătăcesc printre paginile unei gazete este obligatoriu recursul la minciună și exagerare.

De la un timp, Ziarul de Iași are o plăcere deosebită să-și reamintească de persoana mea cu o frecvență care mă face să deduc că sunt o preocupare pentru ei. Poze cu subsemnatul pe prima pagină, articole generoase împănate deasemeni cu poze, în care îmi sunt numărate insolvențele și procesele la care sunt parte, reclamant sau pârât, fac deliciul cunoscuților mei din târg.

În ce măsură persoana mea privată, eu nefiind de a lungul vieții mele bugetar, asistat social sau beneficiar de contracte de orice fel cu vreo instituție bugetară, poate constitui o preocupare sistematică pentru formatorii de opinie ce-și au locul de fumat în Bucșinescu, este un mister pentru mine.

Faptul că ani buni am plătit milioane de euro la bugetul de stat și am dat de lucru la sute de oameni nu a fost niciodată un subiect de articol pentru spiritele năbădăioase ce populează redacția pomenitului ziar.

Nici faptul că la debutul crizei, la primul semn de slăbiciune, o bancă cu un comportament mizerabil, mă refer aici la BRD, ce și-a făcut un titlu de glorie în a îngropa o sumedenie de afaceri ieșene având ca politică majorarea nesimțită a dobânzilor, somarea de rambursare anticipată a creditelor pe motiv de criză precum și abuzul de putere a unor funcționari incompetenți și aroganți care au dus la distrugerea majorității firmelor mele, nu a constituit un subiect demn de remarcat.

Astfel că, singura concluzie la care am ajuns în urma acestei analize mă face să cred că motivul pentru care sunt ,,omenit” cu atâta atenție, este faptul că am devenit o persoană publică care prin simpla pomenire de nume ajută la creșterea tirajului.

Sincer să fiu, mă simt măgulit! Mai ales că știu faptul că publicitatea negativă este mult mai eficientă decât cea pozitivă, lucru ce ar putea fi invocat cu siguranță de jupânul gazetei dacă aș avea curiozitatea să îl chestionez.

Și acum, că veni vorba de chestionat aș avea o recomandare pentru domnișoara (sau doamna) care m-a prelucrat. În loc să descrie pe doisprezece rânduri cum nu m-a găsit pe mine la un telefon pe care nu-l mai am de ani de zile, ar fi putut să i-l ceară, la numărul de telefon mă refer, patronului ei. Acest lucru ar fi adus un plus de informații articolului și un dram de suplețe dimensiunii relatării dânsei.

Sau, cine știe? Poate te pomenești că trebuie să-l sun eu?!