Anul acesta am avut de ales pentru vacanța regulamentară de vară între stațiunea Pula din Croația și o incursiune în Provence având ca bază Marsilia. Dovedind o matură chibzuință, gândindu-ne în primul rând la ce efect ar avea poveștile juniorului asupra bunicilor și colegilor de clasă despre cum și-a petrecut vacanța, am ales evident Marsilia.

După o dimineață petrecută la volan plin de îngrijorare asupra faptului că bulibășeala de pe șoselele noastre ne-ar face să întârziem, am ajuns la aeroport cu 80 de minute înainte de decolare. ,,Not enaugh” ar spune un cunoscător al datinilor, obiceiurilor și apucăturilor fine cu care se operează pe aeroportul din Otopeni. Și ar avea dreptate!

Deși aveam doar opt persoane în față la check in, cu cinci minute înainte de decolare noi alergam cu limba de-un cot și plini de transpirație în căutarea porții de îmbarcare. Cauza…?

Cu siguranță că un călător hârșit ar putea să o nominalizeze cu ochii închiși!

Domnișoara de la check in, cea care se ocupa de preluarea bagajelor și eliberarea tichetelor de îmbarcare, reușea să-și facă treaba printre micile pauze pe care conștiința ei profesională, greu detectabilă oricum, o tortura obligând-o să-și întrerupă principalele ei preocupări; prima și cea mai importantă era aranjatul părului și verificarea rujului într-o oglindă așezată strategic sub tejgheaua aflată în față, a doua era inevitabilul telefon de cinci minute în care comunica unei terțe persoane, eu sper să fi fost cineva mai instruit din cazul companiei, incredibilul fapt că informațiile cuprinse în actele de identitate și pașapoartele prezentate de călători difereau între ele!

În fine, odată scapați de ea am simțit că vacanța noastră are mari șanse să înceapă cu adevărat. Și se pare că am avut dreptate! Zborul până la Munchen și escala de acolo împreună cu cea de-a doua parte a călătoriei până aeroportul Marignane din Marsilia a reprezentat oricum mai puțin decât timpul petrecut în mașină de la Iași la București.

Bucuroși nevoie mare am ajuns în jurul orei 16.30 la ieșirea din aeroport, am mers plin de entuziasm până la AVIS pentru a ne ridica mașina închiriată, și evident plătită, încă de acasă. Așteptând aproximativ o oră ca cei cinci clienți din fața mea să fie rezolvați de trei funcționari am devenit convins, dacă am avut vreodată dubii, că la origini spiritul galic a plecat din aceeași tulpină cu cel mioritic.

Ajuns într-un final apoteotic și transpirat, dar și bucuros, la ghișeu am aflat că suferințele transferului nostru către locația dorită nu se sfârșiseră de fel. Deși plătită, nu am putut ridica mașina achitată deja dintr-un motiv la care nu mă gândisem niciodată. E drept că nici nu am studiat înainte contractul primit pe mail, două pagini scrise mărunt ca și un contract de credit mă fac să cedez emoțional.

Așa am aflat că oricâte carduri de debit posezi și orice sume ai pe acestea, nu ești câtuși de puțin de încredere în fața acestor companii. Patru carduri pe debit, cât de cât dolofane, nu stau în fața unui card de credit tras până la maxim. Cel fără nici un chior în cont pleacă cu mașina iar persoanele dubioase care nu preferă creditele, adică cei ca noi, au varianta autobuzului. Lucru pe care l-am și făcut de altfel, după încă o ultimă coadă în care am rămas ultimii iar autobuzul ne-a plecat de sub nas cu cel care își negociase în fața noastră abonamentul timp de un sfert de oră.

Am ajuns la hotel lihniți și transpirați dar bucuroși. Vacanța a început!

La recomandarea recepționerului, prima impresie gastronomică marseillieză experimentată într-un restaurant de cartier a fost excelentă; ,,moules marinierres” adică midii ( scoici) în sos remoulade a fost o surpriză care m-a făcut să mă transform într-un fomist care a supt toate scoicile, clefăind de satisfacție în timp ce își plimba cu mâna snopul de frittes ( cartofi prăjiți) pe fundul ceaunului în căutarea ultimelor molecule de sos. Iar vinul excelent, roșu vrac și la carafa, de țară, a fost paleativul ideal pentru a tăia toată acestă mâncare uleioasă, dar incredibil de gustoasă, și ne-a permis să dormim ca niște noi născuți îmbătați de aerul îmiresmat al Provence-ului.

Rețeaua de transport în comun a Marsiliei este una din cele mai bine puse la punct din toată Europa. Tramvaiele, metrourile sau autobuzele sunt excelent interconectate și sunt reprezentate peste tot prin niște hărți extrem de simple, la îndemâna oricui. Biletul ce poate fi cumpărat de la orice automat aflat în gurile de metrou sau stații principale de autobuz, costă 1,5 euro și îți permite să călătorești cu orice mijloc de transport timp de o oră de la momentul primei activări. Evident pentru mai multe călătorii există variante de economisire în funcție de numărul de călătorii achitate în avans, dar sfatul meu pentru orice turist ce își petrece câteva zile doar în acest frumos oraș este să se limiteze la a cumpăra biletele ,, solo” ori de câte ori are nevoie. La cât de frumos este orașul iar obiectivele de interes sunt relativ grupate, nu are nici un sens să iei pachete de călătorii sau abonamente de o zi.

Dimineața am luat prima cursă de vaporaș către Chateau d’If, închisoarea celebră din care, chiar dacă Monte Cristo a fost un personaj imaginar de-al lui Alexandre Dumas, contele care a evadat de aici și s-a răzbunat pe toate personajele negative, aflate din belșug în romanul scris de necunoscutul pe atunci Dumas, a intrat în miturile literare și l-a făcut pe autorul său un om bogat.

,,Contele de Monte Cristo” a fost unul din primele romane care a avut toate atributele unui best seller și a făcut cunoscută lumii existența unei insule cât două terenuri de fotbal, aflată în gura Portului Vechi al Marsiliei, și pe care turiștii pot găsi o fortăreață construită în secolul XVIII, bine conservată și profesionist promovată.

Alături, insula Frioule, care are o suprafață de vreo douăzeci de ori mai mare, ca a celebrei vecine, ieșea în evidență, acum într-un septembrie aflat imediat în afara sezonului, prin forturile sale situate la înălțimi amețitoare și casele de vacanță și iahturile părăsite asupra cărora se făcuseră stăpâni pescărușii cei gălăgioși.

Golfuri albe de calcar oglindite într-o apă cristalină de un verde-albastru ireal și prin care se aud doar pașii plimbăreților, grație unui ciudat ecou dat de stâncile albite de soare și vânt ce încadrează limbile de apă ce intră în insulă, dau impresia unui început de lume. Doar goeletele albe ce trec domol pe linia orizontului ca niște rațe sătule și se topesc în zare devenind ca niște puncte albe înainte de dispariție, te mai fac să îți aduci aminte de oamenii care, cu doar o săptămână în urmă, roiau pe stâncile calcaroase ca într-un adevărat furnicar.

Întorși în port, cu o foame tăioasă deschisă de aerul marin, am avut norocul și am găsit în colțul din dreapta al ,,Vieux Port” una dintre cele mai bune pizzerii în care am intrat vreodată. Pentru cei care vor avea ocazia să treacă pe acolo, căutați pizzeria ,,Venezia” și încercați orice sortiment. Nu o să regretați!

Marsilia este orașul în care, dacă te plimbi agale privind în jur cu ochi curioși de turist, îți este imposibil să nu remarci faptul că femeile de aici par să devină tot mai frumoase pe măsură ce înaintează în vârstă. Dacă mai vezi arareori câte o ținută neglijentă sau niște forme mai rubiconde la o tânără de până în douăzeci de ani, situația se schimbă radical cam după treizeci de ani. Subțiri, cu trupuri lucrate, rafinate și distinse provensalele bucură ochii bărbaților iar melanjul etnic dă posibilitatea să admiri frumuseți exotice împlinite de un rafinament mediteraneean.

Lume extrem de politicoasă, curățenie și eficiență în serviciile publice nu sunt caracteristice doar Marsiliei, aceste lucruri fiind o caracteristică a întregii provincii, indiferent dacă străbați parcul național Luberon cu ale sale sate superbe și extrem de pitorești cum ar fi Menerbes sau Gordes, făcute celebre de scrierile lui Peter Mayle, sau treci prin Arles, Baux de Provance sau Avignion.

Tihna, politețea și bucuria de a trăi se văd în ochii locuitorilor și în comportamentul relaxat prin care știu să se bucure de-un joc de bile, în nelipsita groapă de nisip aflată în centrul fiecărei localități, de un pahar de vin băut cu prietenii sau de o carte citită în parc pe o banca sau pe o terasă din nenumăratele restaurante aflate la fiecare pas.

Șapte zile au trecut ca un fum fugărit de o pală de vânt și timpul reîntoarcerii a sosit. Vom pleca către țară păstrând în suflet amintirea acestui concediu ca un gând cald și luminos care să ne încălzească la iarnă. Ne întoarcem în România… Doamne Ajută!