Revoluția din Decembrie ’89, care a redat libertatea acestui popor și a descătușat energiile sale creatoare, nu a avut doar influențe pozitive pentru cultura și artele frumoase ce puteau acum să se exprime libere și neîngrădite de vreo cenzură. Odată cu cenzura politică a dispărut, odată pentru totdeauna, și cea a valorii propriu zise, precum și cea a bunului simț.

Începând cu anii ’90, chiar din momentul în care primarii au început să învețe să ,,sperie” banii din bugetul public, brusc, în această țară primarii și-au descoperit o fantastică sete de cultură, de concerte, de sărbători populare precum și o nevoie irepresibilă de a săvârși acte de mecenat public.

Și ce artă poate fi mai plăcută banului public decât sculptura?

Produsul artistic ce-și poartă în propria-i fibră talentul sculptorului, mândria națională, cea orășenească sau uneori pe cea rurală, are întotdeauna și o valoare materială care-și umilește suratele din familia artelor frumoase. Produsul finit odată decontat, intră în geografia urbană și odată ce trecerea timpului, în ploaie, vânt sau nea, stă mărturie înfrățirii dintre lipsa de talent a sculptorului, lăcomia primarului și toleranța locuitorilor din zonă.

Una din primele capodopere ale acestui gen de artă, ce-și are originea în cupiditatea funcționarului public și delirul creator al unui artist scăpat ca prin minune cu viață din nenumăratele masacre bahice ce însoțesc taberele de sculptură, a fost monumentul închinat la Cluj lui Avram Iancu.

În frumosul oraș transilvan ce adăpostește cel mai mare procentaj de țărani care sunt la prima generație de călcat pe covoare, împlinirea sentimentul patriotic s-a realizat, pe lângă intonarea celebrelor ,, Pușca și cureaua lată”, ,,Treceți batalioane…” sau ,,Noi suntem români” în cadrul libațiunilor de zi cu zi, și printr-un monument dedicat crăișorului munților. Ridicat pe un postament ce își dorește cu ardoare să depășească în înălțime orice construcție edificată sub vreo altă orânduire decât cea postrevoluționară, Avram Iancu pare că-și menține cu greu echilibrul, dându-ți impresia că o prăbușire peste buciumurile care-i sună cu jale sub bundiță este iminentă.

Iașul evident că nu putea sta deoparte în această privință, astfel că după statuia lui Ștefan cel Mare din fața palatului, care îl reprezintă pe un rege catolic polonez, moștenire din perioada interbelică, sub atenta gestionare a drepturilor de autor a domnului Simirad, a apărut în Piața Națiunilor din fața Universității de Medicină ansamblul sculptural denumit ,,Patria regăsindu-și fiii și fiicele”. Sculptura, poreclită inspirat de un cunoscut scriitor ieșean Monumentul Bucușoarelor, are proprietatea de a-ți opune privirii un dos de cur tăiat în piatră, indiferent din ce unghi ai privi statuia.

Bucureștiul, la rândul lui, a simțit că e de datoria lui ca evenimentelor produse în decembrie ’89 să le dedice în Piața Senatului o adevărată oroare arhitectonică, decontată pe o avere și poreclită de bucureșteni drept ,, Țeapa lui Ghilduș”, pesemne apreciind în mod just valoarea ei materială, cât și cea artistică . După cum puteți vedea în poză, reprezentarea evenimentelor ce au dus la Revoluție este tratată în mod ghiduș de către autor simbolizând o nucă ( testicul?) străpuns de un spin ( țepușă de frigare?). Oricum rezultatul împodobirii acestei piețe cu acest monument a fost o scădere drastică a afluxului pietonal din zonă, lucru ce a dus la o scădere a vadului comercial. Iată, deci, că avem dovada cum că pierderile generate de o monstruozitate culturală pot să devină permanente și pot transcede primei țepe financiare, cea prin care ea a luat naștere.

Cam prin aceeași perioada, pe platoul din fața Casei Scânteii, postamentul pe care decenii de-a rândul a stat erectă statuia lui Lenin a fost valorificat printr-o statuie ce înfățișează o labă de picior ce izbutește printr-o ciudată contorsiune a degetelor să sugereze semnul victoriei. Ceea ce impresionează definitiv la această operă de artă este particularitatea prin care autorul ei, atins pesemne de aripa geniului, a simțit nevoia să facă un ultim gest de frondă, spărgând de ea o sticlă de vopsea roșie ce își dorește să ne sugereze pesemne sângele vărsat de eroii patriei sau faptul că în București chiar poți să îți bați joc de orice.

The last but not the least, ajungem acum și la ultima realizare arhitectonica inaugurată de primarele capitalei, celebrul chirurg al bugetului capitalei, Oprescu, care deunăzi a dezvelit o statuie dedicată originii poporului român. Poziționată pe treptele Muzeului de Istorie, ea înfățișează un cetățean, cu chipul extaziat și bălăngănindu-și sula, ce cară în brațe un câine țeapăn, cules pesemne de sub roțile unui Porsche condus de un bugetar ce-și face veacul prin apropiere.

Nu mă simt atât de inspirat încât să descriu acest ansamblu de civilizație urbană, de aceea recomand să citiți aici impresiile bucureștenilor despre această operă de artă. Așa să ne ajute Dumnezeu!