Multă lume trăiește cu impresia că România ultimilor 23 de ani a avut o politică externă. Indiferent de partidele care s-au perindat la putere, dacă acestea sunt întrebate despre politica externă, ele reacționează identic. Și anume, ele consideră că în portofoliul lor de realizări, politica externă este pilonul cel mai reprezentativ, punctul lor forte, miezul realizărilor, etc.

În clasicul stil românesc al disipării responsabilităților în caz de eșec și de asumare entuziastă a meritelor la un succes, stil care a dat celebrul banc despre revoluția din ’89, acela cu ,, puțini am fost, mulți am rămas…”, toți politicienii vor ugui ca niște porumbei pe-o cracă despre NATO și UE, despre orientarea României spre vest, ș.a.md.

Nimeni nu dorește să conștientizeze că de fapt, în 1989 s-a sfârșit un război rece prin înfrângerea fostei Uniuni Sovietice iar țările est-europene au fost prada de război corespunzătoare aliaților din NATO, ceea ce a fost chiar foarte bine pentru locuitorii din aceste țări și pentru civilizație în general. Dar să nu-și imagineze nimeni că intrarea în NATO și UE pentru țările est-europene nu a fost hotărâtă de către invingători.

Evident, există nuanțe în aplicarea acestei măsuri. Unii au intrat mai repede iar alții mai târziu, iar aceasta în funcție de capacitatea de interconectare cu UE, depinzând de gradul de civilizație și dezvoltare tehnologică în care i-a prins ,,capitularea”. Dar, fără excepție, toate statele au trebuit să plătească ,,despăgubirile de război” aferente! Acestea s-au materializat prin subordonarea economiei proprii economiilor statelor aliate, prin atingerea unui nivel prognozat de dependență economică realizat printr-un program de importuri masive, precum și prin vânzarea activelor strategice și lichidarea obiectivelor ce concurau capacitățile de producție occidentale.

Până aici nimic nou sub soare! Dintotdeauna învinșii plătesc iar învingătorii își recuperează ,,investiția”, indiferent sub ce formă este vândută această tranzacție. În cazul de față împachetajul a fost realizat sub denumirea de ,, aderare la valorile occidentale, creșterea nivelului de trai prin consumerism, precum și implementarea valorilor democrației”.

De aici încolo însă, toate paralelismele între țările est europene se sfârșesc. Unele, cum ar fi Polonia, Slovenia sau Cehia, țări cu o societate civică funcțională și o biserică activă și fidelă propriei națiuni, au reușit în scurt timp să plătească ceea ce era de plătit, pentru ca apoi printr-un efort politico-social susținut, să se plaseze pe același nivel strategic cu vechii componenți ai UE.

De semnalat că Ungaria, deși pornită pe același drum cu acest lot de state, și-a deturnat singură drumul și a ajuns o adevărată paria a UE, datorită intoleranței politice interne precum și a lipsei de diplomație cu care guvernul maghiar, deși a luat cam aceleași măsuri cu cei mai sus semnalați, a dat greș prin aroganță și lipsă de dialog, metehne istorice ale clasei politice ungurești.

Semnificativ este și faptul că statele mai sus pomenite au trecut prin recenta criză ce a clătinat întreaga societate occidentală fără măcar ,,să-și ude ciorapii”, ba chiar având creșteri economice, pe când economia germană, franceză sau britanică, vechile locomotive ale creșterilor economice europene, aveau scăderi ,, de doi digiți”.

Din păcate pentru noi, România ocupă ultimul loc al plutonului codaș al țărilor est-europene luate ,,în gestiune” de Uniunea Europeană. Ba mai mult, acum suntem în ipostaza caraghioasă în care Croația, ce a trecut printr-un război devastator acum un deceniu și jumătate și care va intra oficial în UE anul viitor, este în poll position-ul interesului investitorilor, prin politica economică și performanțele economice realizate.

 

De ce am ajuns aici?

Iată o întrebare la care au încercat să răspundă sociologii sau istoricii, niciodată însă politicienii!, care au admis că România se află într-o ipostază extrem de periculoasă a existenței sale statale, poate niciodată atinsă în istorie.

Părerea unora, printre care îl putem menționa pe Neagu Djuvara, care deși a fost și este liberal nu poate fi acuzat de activism politicianesc, ar fi că România de astăzi plătește tribut lipsei de aderență la comunism și masivei asimilări a valorilor liberale existente în România anilor ’46-’49.

Paradoxal și poate greu de crezut pentru cineva din afară, realitatea este aceea că România de astăzi, care poartă în sine caracteristici tipice unei republici sovietice asiatice, nevoite să treacă la capitalism, a ajuns aici pentru că acum șase decenii ea a fost cea mai tare ,,nucă” de digerat pentru regimul comunist instalat de sovietici cu acordul puterilor occidentale.

Nu este folclor ci realitate faptul că la intrarea trupelor sovietice în țară, Partidul Comunist Român avea în jur de 2000 de aderenți, cifră absolut nesemnificativă în comparație cu filoanele masive de comuniști existente în Bulgaria, Cehoslovacia, Ungaria sau chiar Polonia. Din interior cunosc faptul că în anii ’75, Institutul de Istorie al Comunismului ce avea ca sarcină de partid să ,, caute și să descopere” urme ale socialismului încă din paleolitic, nu reușea, cu toată inventivitatea și permisivitatea interpretărilor, să pună pe masă o listă cu mai mult de cinci mii de comuniști, care au luat parte la ,, Marea Revoluție Antihitleristă și Antiimperialistă din 23 August 1944”.

În nici o țară din Europa, rezistența anticomunistă nu a fost atât de greu de îngenuncheat cum a fost în Romania. Alegerile generale, deși au fost influențate din răsputeri cu bâta și cu revolverul, au sfârșit prin a fi rezolvate transferând pur și simplu procentele din dreptul partidelor istorice în favoarea comuniștilor. Lichidarea masivă a intelectualilor și a întreprinzătorilor de sorginte liberală în pușcării și lagăre de concentrare a mers în paralel cu zdrobirea rezistenței militare disperate a reprezentanților vechii orânduiri democratice ce a durat în munți până în 1962.

Lichidarea aproape completă a straturilor sociale ce nu aveau în ADN-ul lor permisivitate pentru comunism, a dus la schimbări majore în societatea românească. Astfel, contrar oricăror posibilități existente într-o societate normală în care meritocrația joacă un rol major în reîmprospătarea categoriilor sociale conducătoare, la putere în România a ajuns pegra societății.

Categoria socială conducătoare a României ce a acaparat puterea și s-a menținut la ,,butoane” printr-o metodă dinastică, caracteristică țărilor de adâncă penetrare comunistă, a fost creeată dintr-un amestec de lumpen-proletariat de mahala, în care mitocănimea mustea din belșug, și o selecționată de analfabeți puturoși extrași din zona celor ce reprezentau ,, rușinea satului”, amestec împănat cu oportuniștii lipsiți de scupule ce există în orice societate.

Iar noi, astăzi, am ajuns să trăim rezultatul politicii făcute pe modelul sovietic, model ce are ca unică destinație posibilă implozia. Acest model al liderului politic sovietic s-a replicat de-a lungul deceniilor prin apucăturile unor politicieni formați la apelul bocancilor și puși în fruntea bucatelor. Și astăzi, imensa majoritate a liderilor politici locali sau naționali ai partidelor parlamentare, așa zișii baroni locali sau naționali, îndeplinesc caracteristicile următorului portret robot:

Lider ajuns prin foame și devenit bogat, înconjurat de yes men și copii de suflet aleși pe criteriul de mai modestă mobilare intelectuală, ce sunt promovați în funcție de prestația pupincuristă. Invariabil, vechiul lider este înjunghiat pe la spate de un copil de suflet mai prost, dar mai șmecher, astfel că liderul devine din ce în ce mai imbecil dar și din ce în ce mai șmecher, vezi Vanghelie, Morega și alții, această involuție ducând la o evidentă gripare a partidului și a imaginii politicienilor.

În țările est-europene numai Polonia a mai suferit un asemenea masacru al elitelor, știut fiind faptul că în anii ’40, în urma ocupării sale, sovieticii și naziștii au executat peste 90% din bărbații ce absolviseră liceul, precum și peste 50% din femeile cu același statut.

Dar Polonia, spre deosebire de România, care mai suferise două desființări ale statului național în secolele XVII-XVIII împreună cu agresiuni majore ce aveau ca obiectiv asimilarea și deznaționalizarea, a avut un aliat extrem de puternic în Biserica Catolică. Aceasta, fidelă propriilor enoriași și ființei naționale a statului polonez, a funcționat mereu ca un creuzet în care arzând rapid etapele a reușit să scoată pe bandă rulantă, fără nici un ajutor din partea statului, generații noi de intelectuali patrioți, formați în seminariile și școlile sale confesionale, investiție care astăzi a dat roade dacă privim locul ocupat de Polonia în concertul statelor europene.

În România însă, din păcate, Biserica Ortodoxă având dintotdeauna aplecarea spre ,,tămâiere” a puterii, a jucat un rol extrem de dăunător și funest în evoluția societății românești. Aceasta ,,a închinat” steagul fără prea multă vorbărie, primind ca premiu capul Bisericii Unite cu Roma, rivala sa din Ardeal, precum și multe alte avantaje personale, din care conducerea bisericii s-a grăbit să se înfrupte. Masiv penetrată de securiști și oportuniști ariviști, BOR a reprezentat în ultimele decenii ale dictaturii o adevărată coloană a 5-a, infiltrată în sânul poporului român, de unde a vegheat la liniștea regimului ateu.

Ce este înspăimântător însă acum, la peste două decenii de la schimbarea de regim din 1989, este că BOR nu numai că nu s-a reformat deloc, ba dimpotrivă, cu sprijinul politicienilor inconștienți și incapabili de o gândire pe termen lung, s-a închistat și mai mult într-o organizație opacă, milităroasă și cu aer de serviciu secret. Transparența, voluntariatul, caritatea precum și grija față de greutățile vieții enoriașilor proprii au fost amputate sau înăbușite sub masca unei organizații corporatiste, obsedate de acumulări materiale și de totala independență față de legile statului.

Trust de presă, radiouri, televiziuni, site-uri de propagandă, un singur purtător de cuvânt ce are permisiunea să prezinte poziția Bisericii, ținte de încasări pentru preoții parohi, hoteluri, restaurante, firme de imobiliare, joagăre sau fabrici dau imaginea unui trust axat pe profit, un adevărat stat în stat, cu obiective personale departe de cele care s-ar cuveni să fie ale unei biserici naționale.

Astăzi, mai mult ca niciodată, putem observa cum că în timp ce această nație trece prin greutăți, crize, catastrofe naturale sau de orice fel, Biserica păstrează distanța și tace. Dacă este cumva deranjată de cineva, ea recționează dur și agresiv prin vocea purtătorului său de cuvânt, celebrul de acum Stoica, văzându-și în continuare de obiectivele ei: Catedrala Mântuirii, sponsorizări de orice fel pentru noi construcții, precum și permanentele presiuni pentru imunitate fiscală și menținerea statutului său de religie inamovibilă, adică atingerea unor obiective private prin finanțare din bani publici.

Faptul că mai toate tarele și apucăturile de care, de bine de rău, societatea românească a reușit să scape în ultimele două decenii stau, bine mersi, conservate într-o instituție care și-a pierdut de mult rolul de ghid spiritual și factor de educare și civilizare al propriei națiuni, este o realitate pentru a cărei existență trebuie să dea socoteală și actuala clasă politică.

Șantajul electoral reciproc începe acum, după douăzeci de ani, să-și piardă din eficiență în procesul de menținere la putere a celor două categorii sociale atât de pervertite și din păcate atât de prezente în luarea deciziilor referitoare la viitorul acestei națiuni.

 

Reîntorcându-ne la locul ocupat de România în strategia europeană, mai bine zis la totala ei lipsă de importanță, nu putem să nu remarcăm că însăși clasa politică românească prin existența ei pune la dispoziția străinilor un set de avertizoare, semnale ce trebuiesc receptate de cei din exterior, care lămuresc rapid despre cum merg lucrurile pe plaiurile mioritice.

Faptul că orice lucrare de infrastructură are un preț dublu sau triplu față de orice altă țară europeană și că durează un timp de minim cinci-șase ori mai mult decât aiurea, dă un semnal foarte clar cu privire la corupția endemică și lipsa de productivitate a economiei românești.

Calitatea precară a formării profesionale a conducătorilor ei dă o imagine semnificativă în legătură cu sistemul de recrutare și selecție practicat în statul român, sistem care și-a atins apogeul trimițând în Parlamentul European specialiști de talia unui C.V. Tudor, Gigi Becali sau Elena Băsescu.

Entuziasmul imbecil de a te împrumuta în patru ani ca să ai ce să plătești în următorii o sută, precum și cinismul de a strânge cureaua la cei săraci în timp ce profiturile firmelor căpușă și a celor racordate la conducta șpăgilor politice ating valori exorbitante, vezi Petrom, sunt niște semnale extrem de sugestive pentru un posibil investitor care va ști cum să intre pe această piață.

Să nu ne mirăm atunci că unii dintre cei mai de succes investitori străini care au performat de-a lungul anilor în România, cei care în țările lor de baștină sau prin alte părți au un comportament exemplar și moral, fiind stâlpi ai comunităților respective, în România s-au făcut cunoscuți printr-un comportament de tâlhari la drumul mare. De ce s-au întâmplat toate acestea?

Pentru că li s-a permis și pentru că asta era modalitatea recomandată!

 

Care este soluția ieșirii din acest marasm social și instituțional?

Nimeni nu cred că poate să dea un răpuns precis la această întrebare! Dar forțând puțin logica, putem să afirmăm că dacă asupra modalităților de regenerare căile sunt multiple, asupra termenului de revenire la normal cu toții suntem de acord!

Va dura o eternitate pentru noi cei de astăzi. Nu văd mai devreme de două-trei generații o revenire la consistența valorilor împărtășite de România la jumătatea secolului trecut.

Este evident că actuala clasa de politicieni și biserica, prin ceea ce dau ei în acest moment societății, adică nimic pozitiv, vor pierde din importanța lor și vor deveni niște instituții arhaice, ce nu își vor mai găsi locul în societatea românească în plină transformare. Adică se vor pierde pe drum!

O națiune matură cum este cea română, deși este considerată proastă de conducătorii ei, asta-i culmea paradoxului, ne-a demonstrat de-a lungul istoriei sale că a avut mereu mecanismele sale de autoreglare.

Lipsa mai sus menționată de încredere în proprii săi conducători poate duce la sindromul ,, prințului străin”, vezi creșterea în sondaje a monarhiei, și la un ateism declarat sau orientarea spre alte biserici mai aplecate spre ostoirea sufletului și nu ale pungii.

Toate acestea, în condițiile unei societăți deschise și lipsite de granițe, în care marotele politicienilor cum ar fi statul unitar, suveranitatea și neatârnarea nu fac doi bani pentru un tânăr ce vrea să-și construiască viitorul său și al familiei sale, vor duce la modificări profunde și poate chiar periculoase pentru statul român.

Dar, în definitiv, nu trebuie să ne facem griji, un vechi proverb românesc cu sâmbure de înțelepciune divină ne spune următoarele:

După faptă și răsplată!