În urma celebrului discurs al lui Victor Ponta la investitura premierului Ungureanu, se pot trage două concluzii, care cu siguranță nu vor încânta pe nimeni dar care, din păcate, sunt dureros de reale.

Prima concluzie ar fi că viitorul vieții politice al acestei țării este unul trist și lipsit de speranță, iar cea de-a doua ar fi că Partidul Național Liberal se îndreaptă vertiginos spre o nouă perioadă de patru ani în care va face opoziție.

Referindu-ne la prima concluzie, trebuie să spunem că prezența în fruntea statului vreme de opt ani a unui așa zis președinte jucător, pe de-o parte un politician extrem de pragmatic și înzestrat, pe de altă parte un mârlan ego-maniac, a pervertit complet scena politică românească.

Azi în România, politicienii nu comunică mesaje și obiective, ei se înjură și se amenință. Televiziunile nu relatează, ele judecă, condamnă, scuipă și blesteamă. Ziarele cu ai lor editorialiști nu informează, ci ling pe diverși simulând orgasmul iar pe alții îi hăcuiesc cu satârul sudalmei scrâșnite.

În această junglă în care toți își bubuie toba și nimeni nu îl ascultă pe celălalt, discursul relativ corect și politicos cu o tentă de invitație la dialog a domnului Ponta, lucru de altfel firesc într-o țară civilizată la apariția unui nou cabinet, a șocat întreaga lume politică românească.

După un moment de uluială, argații de pe moșia șantajistului șef al României, un securist venal și decrepit ce transformă orice atinge într-un rahat precum un Midas latrinos, au purces la zbierăte și urlete pline de mânie neputincioasă. În iureșul măscărilor scăpate din hârdăul Antenelor a fost scufundat, așa de control ca în bancul cu ,, las’ că știe el de ce “, și șeful PNL-ului, care pesemne nu și-a exprimat uimirea într-un mod suficient de isteric.

Chiari și pedeliștii, mai puțin premierul care a și fost destinatarul acestui mesaj surprinzător, au rămas atât de uimiți și suspicioși, că nu și-au revenit nici după două zile, neștiind cum să comenteze în lipsa unei indicații de la Cotroceni.

Tot acest scurt circuit provocat de un fapt normal, care la mijlocul anilor ’90 cu toată patima de atunci nu ar fi fost un lucru surprinzător, ne dă dimensiunea hăului în care ne-a dus lipsa de educație și bun simț, care stă la baza formării majorității politicienilor din ziua de azi.

Și pentru că e cazul să lămurim și a doua concluzie trasă de mine în debutul acestui text, trebuie să facem o mică retrospectivă a partidului liberal, din ultimii doi ani și jumătate.

Venit ca o ,, bella figura” la conducerea liberalilor, domnul Antonescu a adus o pală de prospețime, făcând o bună impresie la prezidențialele din 2009, mobilizând seniorii liberali și mânuind inspirat verbul ca pe o floretă, a făcut să iasă în evidență talentul său oratoric și s-a poziționat ferm, la acea vreme, ca un viitor prezidențiabil.

,,Revoluția bunului simț” s-a estompat apoi, când pe nesimțite, seniorii liberali au fost înlocuiți cu bătrânul securist Voiculescu de care liderul liberal și-a legat soarta și ,,și-a violat colegii de partid”, silindu-i să fie asociați cu o turmă de nevertebrați. Al doilea pas nu a mai fost chiar așa de dureros, doar se știe că prima dată te doare mai tare apoi te și obișnuiești oleacă, liberalii devenind frați de cruce cu pesediștii, cei care au fost dintotdeauna adversarii naturali ai liberalismului.

Iar în răstimpul în care s-au parcurs acești doi pași, în jurul președintelui liberal s-a făcut vid. Toți vechii liberali și figurile populare ale partidului au fost mătrășite, rămânând în garda pretoriană niște helvigi ce nu au altă însărcinare decât să cadă în extaz în fața discursurilor devenite istericoide.

Un partid ajunge la putere convingând electoratul, muncind pe brânci, înghițind broaște așa cum ne-a învățat Băsescu și folosindu-și pragmatismul ca o spadă și negocierea negustorească ca pe o armură.

PNL-ul în ziua de azi pare lipsit de obiective și cantonat într-o zonă autistă, în care pare că i s-a amputat organul dialogului, atât în exterior cât și în interior. Dacă ești un politician realist, nu poți avea ca obiectiv o demisie a șefului statului. Orice om cu bun simț știe că demisia este un act unilateral și dacă cel în cauză nu vrea să îl facă, iar dacă tu nu poți să îl concediezi atunci, asta e frate, trebuie să coabitezi cu el încă doi ani!

Alegerile anticipate, care au nevoie de vreo patru-cinci luni pentru a fi organizate, nu pot intra în calcul când mai ai opt luni până la cele în termen. Oricât de mult îți hrănești eul propriu cu fantasma suspendării președintelui, pentru asta trebuie să muncești și să câștigi niște alegeri, având grijă să nu transformi un personaj detestat, cum este Băsescu, într-un martir. Nu de alta, dar la cât de lăcrămoasă e nația și lipsită de memorie, n-ar fi tocmai cușer să ia pedeliștii vreun 30%, pe motiv de martiriu politic al peștelui de ministrese.

Strategia pesediștilor lui Ponta este acum clară, nu degeaba cârlanul stă înconjurat de rechinii și vulpile care au pritocit politica României vreo 15 ani. Într-un interval de timp care începe de mâine și se poate termina maximum a doua zi după alegeri, USL va mai exista. Dar această coabitare va exista doar ca o componentă tactică prin care PSD-ul va veni la putere împreună cu pedeliști și udemeriști.

Dacă mâine alianța se rupe, PSD-ul este în avantaj ca urmare a forței organizaționale din teritoriu și a ultimelor prestații. Dacă se va rupe după alegeri, conform proporției candidaturilor din USL, acesta va avea o majoritate consistentă, iar liberalii vor fi invitați să-și numere mandatele și să ocupe fotoliile opoziției. PSD-ul a învățat asta pe pielea lui de la prietenul domnului Antonescu, cu ocazia alegerilor din 2004.

Strategii pesediști s-au lămurit că PNL-ul nu prea mai are nimic de oferit cu un lider aflat în cădere în sondaje și cuprins de spasme narcisiste, iar Antenele sunt pentru un partid serios ca nepotul de la țară, cerșetor, golan, jegos de care orice om aflat într-o funcție publică trebuie să se delimiteze cu jenă.

În aceste condiții, liberalii nu au decât să suporte stoic următoarea jumătate de an și să chibițeze cu voce joasă, la o cafea, cu cine va trebui relansat partidul. Cu un boier ca Tăriceanu, care a dovedit că are frâu pentru mitocani sau cu doamna Săftoiu, care are cam tot ce trebuie și a arătat că are și caracter. Și dacă o fi să fie altul, vorba lui Alecsandri când i s-a povestit de Eminescu:

-Se află astăzi unul,

-Ce cântă mai bine decât mine?

-Să-i fie-n cinste țării

-Și lui … cu atât mai bine!