Cred că una dintre cele mai inutile publicații din România este celebra ,, Cei mai bogați 300 de români” sau cum s-o mai fi numind acum suplimentul revistei Capital. Pentru cei care se pricep cât de cât, recensământul și clasamentul bogătașilor din România este făcut în cel mai pur stil Click sau Libertatea, astfel încât consumatorii țintă sunt aceiași cu cei ai publicațiilor mai sus amintite.

În cel mai clasic stil capro-varzist se adună valori de imobiliare deținute sau închiriate, valori ale mijloacelor fixe sau mobile, prețuri de limuzine scoase la stradă și mașini ale angajaților, se estimează valorile unor afaceri după declarațiile proprietarilor și se trece cu discreție peste datoriile evaluaților.

Uneori ai impresia că este un clasament al celor mai prolifici și de succes accesatori de credite bancare, dar în acest an de criză, când băncile au făcut un pas mare înapoi, dilema acestei publicații a devenit majoră. Și atunci pentru a umple paginile contractate, redactorii au făcut ce fac de obicei în timpul anului când scriu în tabloide, adică s-au apucat să inventeze în funcție de expunerea mediatică a personajului cu pricina.

În România sunt foarte mulți oameni bogați iar când spunem bogați ne referim la cetățeni care au în conturile personale sau ale firmelor deținute zeci de milioane de euro cash. Însă acești oameni de afaceri cu baze ale averii extrem de trainice și lipsite de riscuri financiare își cumpără reședințe în Occident, în care chiar locuiesc și își desfășoară activitatea și nu ca să dea interviuri presei de acasă dintr-un fotoliu de piele albă al unui apartament închiriat cu ziua in Monte Carlo.

De aceea, pentru bravii redactori ai clasamentului bogătanilor, acești oameni rămân necunoscuți și atunci se apelează la rețeta clasică: Patriciu, Țiriac, Vântu, Ioan Nicolaie, Adamescu, Becali, Borcea, Iancu, Voiculescu și așa mai departe.

Toți acești miliardari au în comun destul de multe lucruri. Cu toții s-au aflat la un moment dat la locul, timpul și lângă persoana potrivită. Marii capitaliști scoși în față în România sunt în definitiv niște oameni cu competențe discutabile, cu instrucție precară și fără cei șapte ani de acasă, lipsuri care nu i-au împiedicat pe acești oameni dotați cu tupeu să spolieze statul prin tot felul de manevre dubioase, girate de politicieni corupți.

Pasul următor al acestor miliardari, în conformitate cu IQ-ul precar posedat și direct proporțional cu neamul prost din care se trag, a fost să iasă în față și să se burice pe televizoarele patriei. Emițând cu figuri grave tot felul de imbecilități, aceștia pun veseli rahatul pe ventilator, se sfădesc ca niște mahalagii pentru tot felul de prostii. Categoria de jos s-a bulucit la fotbal, cea cu liceul la seral s-a apucat de achiziții grandomane și și-au comandat interviuri prin tot felul de reviste business, iar cei mai șmecheri s-au băgat prin politică, unde au făcut rahatul praf.

Dinu Patriciu a fost printre aceștia ca girafa printre măgari. Singurul cu o instrucție remarcabilă și cu realizări profesionale certe, acesta a urmat totuși drumul standard al miliardarului mioritic constând în relații intime cu firme de stat, achiziții ale unor societăți cu valoare de piață subestimată în mod grotesc, datorii șterse și contracte solide cu bugetul dar păguboase pentru acesta din urmă.

Și cum aroganța prostului este caraghioasă, cu siguranță că cea a deșteptului este enervantă pentru cei din jur. Puținul și firavul capital de simpatie deținut de Patriciu, atât cât era, s-a spulberat la alegerile din 2009 când el și confratele său în ale moguliei, grețosul Vântu, s-au erijat în judecători de opinii și făcători de destine politice.

De atunci, Patriciu îndrăgostit definitiv de imaginea, inteligența și înțelepciunea sa, nu a ezitat să-și facă un obicei în a poza superior și prețios, arogant și suficient, de pe tronul averii sale, de unde scuipă sentințe și prorociri, ca pe semințe, în capul pulimii care nu îl merită.

Părăsind însă domeniul în care a făcut avere taman la țanc, chiar înainte de criză și-a măritat compania petrolieră unui stat unde evident paraîndărătul este la putere, competențele și norocul se pare că l-au cam părăsit. Dinu Patriciu a suportat același șoc pe care îl suportă toți miliardarii de succes care s-au adăpat de pe la bugetele statului, când se întâlnesc cu o piața liberă și concurențială.

Imperiul media achiziționat în grabă se pare că toacă bani într-o veselie iar rețeaua de mic.ro și mac.ro și-a întrerupt creșterea cu o dinamică de coitus intrerruptus caracteristică unei afaceri care dorește să ardă etapele și să concureze bussinesuri care au peste un secol de experiențe și proceduri puse la punct.

Într-un stil tipic românesc, domnul Patriciu a vrut cu rețeaua lui de tonete și magazine de cartier să bată la fund în doi, trei ani pe d’alde Rewe și Metro, uitând că tocmai aceștia au fixat regulile jocului pe la începutul secolului trecut. La fel cum a angajat talente de presă cum sunt Cartianu și Imre, tot așa s-a gândit să aducă tot felul de buyeri luați cu arcanul și cu sacul de bani de pe tot felul de multinaționale gândindu-se eventual să creeze tot felul de sinergii elucubrante între chioșcul de presă și magazinul de pâine și iaurt.

Problema pe care n-a știut-o ambițiosul mogul, și pe care oricum nu ar fi ascultat-o deoarece acesta nu are îndoieli ci numai certitudini, este că aroganța, mârlănia și lăcomia buyerilor este suportabilă economic numai într-un sistem care are dezvoltate proceduri aproape perfecte și forța de vânzare dovedită a rețelelor face hapul mai ușor de înghițit pentru amărăștenii de furnizori.

Însă pentru o turmă de magazine pe roți sau de la colțul străzii cu marfă pe sponci și cu plățile la furnizori oprite pe motiv de bonusuri pentru manageri, nici un furnizor nu are un dram de înțelegere chiar dacă i se vântură pe la urechi din zece în zece secunde numele de Patriciu.

Acum la momentul prăbușirii castelului de cărți care s-a vrut a fi o mare rețea de magazine ce urma apoi să fie vândută la cine știe ce preț, am o singură nedumerire? În rubrica pe care dumnealui o deține în paginile propriului său ziar va face un studiu de caz economic cu privire la acest eșec? Și dacă da, cine este vinovat în opinia dumisale?

Sunt dispus să aștept chiar și vreo doi ani pentru că ultimele dăți când am văzut articole de-ale domniei sale prin Adevărul erau cele scrise prin 2009 iar acum sunt republicate identic și la fel deși se vor analize economice la zi. S-au… te pomenești că au schimbat totuși fonturile?