1 Ianuarie 1945

Dimineața devreme, la ora 4.30, în gospodăria lui Telek Ferenc aflată pe strada bisericii din Ipolytarnoc, căpitanul Gavril Mezdrea din Panaci, din brigada de vânători de munte Câmpulung Moldovenesc, se trezește buimac de oboseală.

Mărșăluise două săptămâni câte opt ore, ceea ce însemna mers continuu, aproape zi lumină, pentru o iarnă aspră și geroasă. Pe cal, pe jos sau rareori, adăpostit în coviltirul unei căruțe de muniție, urmase linia frontului deschisă de blindatele sovietice. Și nu avusese nici el, nici batalionul lui, vreun moment de răgaz în ultimele zile.

Tacurile T 34 ale Brigăzii de Gardă Sovietice înaintaseră ca un cuțit încins prin unt, feliind linia de front a diviziei SS bavareze ce încercau zadarnic să țină linia de rezistență de pe dealurile împădurite ce anunțau munții Tatra la nord de orașul Gyongyos. Coloanele blindate sovietice aveau ca azimut Brno, având ca obiectiv orașul Bratislava, de aceea nu se dezlipeau de șoseaua ce permitea o deplasare rapidă. În urma lor trupele române aveau misiunea de a securiza zonele și a le curăța de trupele SS în retragere.

La două zile după Crăciunul din 1944, armata germană a permis în sectorul Ipolytarnoc trecerea coloanelor blindate sovietice, ca apoi, coborând de pe dealurile împădurite ce împrejmuiesc Ipolytarnoc-ul, să fixeze în spatele bisericii, la nici cincizeci de metri, o linie de rezistență întărită cu numeroase fortificații.

După o cafea băută în grabă la popota locată la familia Farkaș, căpitanul Mezdrea împreună cu locotenentul Dumitrescu stabilesc direcția de atac apoi la rugămintea bătrânului Telek, gazda lor, fac o faptă pentru care intră în istoria localității. Căpitanul Mezdrea trimite o grupă de ostași să ajute localnicilor să pună la adăpost de vâltoarea luptelor odoarele rămase intacte după ce nemții aflați în retragere aruncaseră în aer turnul bisericii.

Lupta începe în jurul orei 7.30 dimineața, apoi timp de cinci ore, pas cu pas, pozițiile sunt cucerite una câte una. Grupa de mortiere, cele două de mitraliori precum și restul batalionului de vânători de munte împreună cu încă un batalion de infanterie sub conducerea căpitanului Mezdrea curăță metodic fortificațiile germane. Experința de luptă a liderului precum și tenacitatea trupei îi fac pe bavarezi să înceapă retragerea imediat după prânz, când flancul stâng este dat peste cap de asaltul vânătorilor.

Un foc al unui lunetist, venit din centrul dispozitivului german, face ultima victimă a zilei. Lovit în abdomen, Gavril Mezdrea, 39 de ani, învățător pe timp de pace, moare după câteva minute vegheat de ostașii săi.

Corpul său împreună cu al celorlalți militari căzuți, români și germani, este dus la capela cimitirului din sat unde seara, pe o ninsoare măruntă și deasă, preotul reformat din Ipolytarnoc ține o slujbă pentru cei căzuți. Deși în uniforme diferite, celor căzuți li se ține aceeași slujbă în limba maghiară, limbă pe care, cu siguranță, nu ar fi înțeles-o dacă trăiau.

Combatanții, despărțiți cu câteva ore mai înainte de tranșee și câmpuri de mine, sunt îngropați seara la lumina felinarelor, despărțiți doar de-o salcie plângătoare. În josul ei germanii și în susul ei, în continuarea mormintelor localnicilor, românii.

,, Dragii mei,

Azi noapte am avut un vis frumos. V-am visat pe voi. Pe tine, pe Cici, pe Tănțica și pe Virgil. Iar azi dimineață când m-am trezit, visul mi s-a împlinit. Furierul ne-a adus poșta, iar eu am primit o scrisoare de la voi. Tare m-am bucurat. De-abia aștept să mă întorc acasă…”.

Așa începea cartea poștală pe care familia Mezdrea a primit-o în aceeași zi împreună cu telegrama cu chenar negru ce venea de la conducerea Armatei a II-a. Doar că data carții poștale era de pe 30 Decembrie, cu cinci zile mai înainte ca poștașul din Panaci să lase telegrama pe prispa casei de vizavi de biserică. N-a avut puterea să dea ochii cu nimeni din familie, nenea Gavril fusese învățătorul lui.

Anii au trecut peste salcia din Ipolytarnok cu arșițe și zăpezi, cu vânturi și ploi ce au brăzdat trunchiul vechi al salciei. În primăvara lui ’90 salcia s-a prăbușit după un vânt strașnic ce luase și acoperișul turnului de biserică, reconstruit între timp. Sătenii i-au scos rădăcina, lăsând astfel crucile de piatră nemțești, făcute de statul german în anii ’50, în linie cu crucile de lemn ale românilor puse de către localnici.

În aceeași vară, două camioane ale administrației cimitirelor militare germane au venit în Ipolytarnoc unde, după trei zile de săpat și strâns informații, au identificat soldații germani, apoi i-au încărcat în camioane și i-au mutat la cimitirul militar german din Budaors. Acolo în prezența rudelor și a reprezentanților armatei și statului s-a ținut o slujbă, după care au fost reînhumați.

Astăzi în cimitirul din Ipolytarnoc nu se mai văd urmele mormintelor militare germane. Cimitirul a fost reorganizat și localnicii au făcut alei ce despart parcelele aranjate geometric între capela veche și cea nouă.

Undeva, în stânga, este parcela familiei Telek unde membrii ei, răposați întru Domnul, se odihnesc în cinci locuri de veci situate în jurul unei cruci de lemn. Aceasta, frumos îngrijită și acoperită de flori, săpată și curățată de buruieni, este acoperită în fiecare an, de ziua Morților pe 1 Noiembrie, de flori și lumânări care ard până în zori.

O doamnă distinsă, cu ochi albaștri și senini, trece zilnic pe la mormântul tatălui ei, bătrânul Telek Ferenc, cel care a fost gazda ofițerilor români din acel Ianuarie zbuciumat din ’45. Bătrânul, stins în 2003, îi povestea mereu fiicei lui despre căpitanul amabil care le-a fost oaspete și care le-a salvat biserica din sat. El însuși îi cioplise crucea căpitanului apoi, de-a lungul anilor, a avut grijă de ea.

Dealurile împădurite din Ipolytarnoc aduc oarecum cu valea Dornelor, locul de unde venea învățătorul Mezdrea însoțit de plugarii, militarii și crescătorii de animale ce îi avea în subordine. Altitudinea, pădurile de pini și chiar casele de sub dealuri seamănă cu cele din locurile în care sperau să se întoarcă mâna de oameni care au rămas pentru totdeauna în Ipolytarnoc.

Unii înțelepți, indiferent de nație sau religie, spun că viața merită trăită alături de cei care te iubesc. Iar moartea merită închinată celor care te pomenesc.

Se pare că pentru pâlcul de eroi, care s-au jertfit pentru țara lor acum 66 de ani, moartea a fost una cu rost. Prin ea, ei s-au întors acasă. Iar acolo i-au așteptat o altă familie. Una, care i-a adoptat și i-a pomenit în cinste și în slava martiriului lor!