O minunată dimineață de primăvară a fericit sărbătoarea zilei oamenilor care muncesc aici, în orașul fără străzi, dar cu un viitor șenal navigabil pe Bahlui. Și după cum am fost obișnuiți noi ieșenii, după aproape un deceniu de administrație socialistă avându-l ca far călăuzitor pe preacinstitul Gigi, singurul lucru mai important decât munca la Iași, este sărbătorirea acesteia.

Dis de dimineață, în sus pe Copou, pâlcuri, pâlcuri de pensionari pedeștri au deschis drumul către Parcul Expoziției, locul unde decuseară, grătare aliniate de-o parte și alta a aleii, salutau plimbăreții întârziați ca o gardă de onoare. Îmbrăcați regulamentar în costumele de duminică ce au prins cu siguranță vremuri mai bune, amatorii de grătar au făcut un scurt popas în dreptul Universității unde au privit curioși la un cort mare și alb cu însemnele Primăriei Iași ce zăcea abandonat și trist. Privind înăuntru pe lângă pânza de la intrare care flutura în adierea dimineții, trecătorii s-au lămurit după afișele care pavoazau interiorul locației că acesta era în așteptarea studenților francofoni al cărui congres este în plină desfășurare. Cum dinspre căminele Universității nu se auzea nici o manea, privitorii au tras concluzia logică cum că participanții la congres încă nu au depășit oboseala dezbaterilor de azi noapte, astfel încât au purces din nou la drum.

Abia ajunși în buza parcului, un val de îngrijorare a străbătut coloana la vederea unei cohorte de mașini în care al doilea val de oameni ai muncii, la fel de pofticioși dar cu dare de mână și motorizați, se apropiau de locație. Pedeștrii, străbătuți de un fior, au strâns rândurile, pumnii și umerii, apoi au sprintenit pasul către aleea pe care flăcări jucăușe dansau pe grătare în acompaniamentul stației de sonorizare de unde se auzea șlagărul retro ,,Firicel de floare-albastră, floare de nu mă uita”. Ajunși în cele din urmă pe aleea plină de forfotă, oamenii s-au liniștit: Încă nu se dădea nimic!

În așteptarea micilor și al cârnaților ce sfârâiau vesel pe cărbunii agitați de grataragii cu tricouri roșii, oamenii au început să socializeze la adăpostul răcnetelor ce se auzeau din difuzoare și acopereau, slavă Domnului, chiorăiturile de mațe. Care așezați pe la mese, care pe bănci, oamenii muncii s-au pus pe taclale în jurul paharelor de bere.

Ca la orice sărbătoare, lume bună și de soi. Ici șa ia, foști informatori, astăzi șefi de scară sau de bloc, puberi cu fețele pline de coșuri galbene și îmbrăcați în roșu de la TSD, șefi de echipă de la Salubris cu stații în mână comunicând plini de importanță ca musca de păr, polițiști locali dotați cu burtă și pistol, cu toții participând pe măsura puterilor și a ordinelor primite, la succesul sărbătorii. Lucru important, ținând cont de categoriile sociale ce concură la practicarea acestei sărbători. Colo șa, grupuri de șomeri însoțiți de consoarte, băieți tuciurii cu capete tunse și gelate, suporteri din galerie, lucrători din Primărie și regii, babe știrbe și invitații de la PSD-ul din Vaslui.

La semnul domnului director tehnic din Primărie, ne referim la maestrul de ceremonii domnul Chirica, sărbătoarea intră pe făgașul mult așteptat. Doi cârnați și cu doi mici, o felie de pâine și oleacă de muștar și astfel ieșeanul cinsti munca! Cine a fost iute și a consumat, sau a depozitat…, a mai avut șansa să stea la o coadă și astfel să-și îndeplinească visul, să mânânce mai mult ca vecinul!

După ce maestrul Chirica s-a asigurat că toți cetățenii au gurile pline și nu există riscul ca cineva să pună o întrebare, domnul primar Nichita însoțit de o liotă de atârnători din care se ițea ca măgarul lui Buridan vechiul peremist, actual socialist, dom’ profesor Stanciu, se înfipse precum un pinten în mulțimea clefăindă. Edilul pășind rar, precum un balerin pe nuci, strânse mâini, bătu spete de oameni și zâmbi la cucoane traversând maiestuos fumul de grătar ce-i însoțea cortegiul ca un nimb.

Are și de ce să fie mândru dom’ primar! A preluat făclia pomenilor de la Vanghelie, a dublat ajutoarele sociale, iar la anul, cu siguranță, ne așteaptă promovare în Liga lui Mitică! Câte fapte bune pot izvorâ din vrerea unei singure persoane. Până și lui don’ Gigi i se ivi o lacrimă în colțul ochiului, copleșit parcă de propria-i admirație.

În acel moment mă simții în plus! Ca om venit să mă râd de mocangeală și să fac poze cu meleuri de cetățeni luptându-se corp la corp pentru un mic și-o bere, mă simții deodată rușinat. Atâta frumusețe sufletească în acestă întovărășire ma emoționă ca atins de o aripă divină ce mă făcu să văd pentru întâi-aș dată adevărul, gol-goluț.

Un Om între oameni, El, cel care are grijă de sărmanii orașului, ceL care dă, de parcă n-ar da de la El!

În drum spre casă, pășind cu grijă să nu-mi sucesc vreo gleznă în gropile ce-mi râdeau știrbe din dosul celor 2 milimetri de bitum ce acoperă pietrișul, mi-am făcut mea culpa. Dacă un om ca Nichita, binefăcătorul celor mulți, ar dispărea, oare ce s-ar alege cu atâta amar de lume?

Te pomenești, Doamne apără și păzește, că ar fi obligați să treacă de la sărbătorirea muncii, la practicarea ei???