La vest de Tisa și până la Atlantic, adică în Europa, acolo unde am intrat în 2007 cu fanfară și onoruri, se poartă niște obiceiuri stranii cu care noi ăștia, intrați pe post de suflu nou și proaspăt, nu ne-am acomodat. Deși a trecut aproape un cincinal de când tropăim în Europa, ducând praful mioritic pe autostrăzile aseptice și plictisitoare din vest, totuși obiceiurile noastre stau încă adânc ancorate în Balcanii din care, cică, noi nu facem parte.
În țările europene, avansarea pe scara socială, profesională și politică se realizează printr-un proces extrem de ciudat, la care de-alde noi, râdem în pumni și ne minunăm de prostia lor, adică prin meritocrație. Acolo, la fraierii de ei, indiferent de familia din care faci parte, de cine îți e tătâne-tu sau mumă-ta, din școală pleci la drum umăr la umăr cu cei din jurul tău.
E adevărat că în cazul în care părinții au parale și te pot ține la o școală mai scumpă, mai de Doamne ajută!, ai oarece șanse să prinzi un culoar mai bun. Dar asta nu este posibil fără a te strofoca învățând și luând examenele obligatorii pentru toată lumea și culmea… la același nivel de dificultate pentru toți.
De aceea, orice om, ajuns într-un post public sau privat, este prin definiție acolo, pentru că până acolo l-au dus munca, destoinicia și puterile lui! De aceea, prin corolar, la acest tip de oameni funcționează instituția demisiei! În unele părți ale lumii, însă, demisia poartă în trenă prepoziția ,,de” care introduce atributul ,,onoare”.
Acolo, demisia de onoare se dă atunci când cetățeanul, ocupând un post pentru care a candidat și l-a câștigat grație competențelor sale, ajunge singur sau sesizat de cei din jur la concluzia că a eșuat în exercitarea îndatoririlor sale, a așteptărilor celor pe care îi deservește sau mai rar, când aduce oprobiu prin comportamentul său asupra demnității postului ocupat.
Unica șansă pe care o are individul ajuns într-o astfel de situație este cea a depunerii demisiei de onoare. Onoare, care dacă este respectată, îi va permite să se reîntoarcă sau să graviteze în acea zonă, având posibilitatea de a o lua de la capăt. Căci demisia funcționează stricto sensu ca o mântuire a păcatului ratării, ceea ce contează enorm pentru un om care are respect pentru propria-i persoană.
Ce înseamnă însă demisia la est de Tisa? Iată că aici în România, avem exemple zilnice și din toate domeniile!
Adrian Severin, de pildă, își dă demisia din grupul socialiștilor, din PSD, din comisii și comitete, din Asociația Locatarilor, de peste tot, mai puțin însă din Parlamentul European de unde ia 20 000 de euro pe lună și unde s-a făcut de râs.
Răzvan Lucescu ia 20 000 de euro pe lună pentru ca să facă selecția a 18 jucători pentru cinci-șase meciuri disputate într-un an. Băiatul lui tata, selecționează după ureche, se răstește la contribuabili ca dl. Goe și se umple de penibil în cea mai slabă grupă din preliminariile Campionatului European din 2012. Deși înainte de meci promite că pleacă dacă pierde, după meci constată că nu mai sunt șanse, însă ajuns acasă are o revelație! Ne vom califica tovarăși! Plus că el nu lasă echipa la greu! Și ce dacă jucătorii selecționați nu joacă de luni de zile la echipele lor de club sau, mai rău, nici nu au echipe unde să se întorcă de la națională! Lui Răzvan i-au plăcut!
Și ce dacă Antonescu spunea în noiembrie 2009 că dacă nu câștigă prezidențialele va pleca? Parol monșer! El nu lasă țara pe mâna lui Băsescu!
Și parcă dom’ președinte spunea că la cinci minute după suspendarea din Parlament își va da demisia. Ei aș, țațo! Cum să rămâie țărișoara pe mâinile mogulilor?!
Uite de-aia s-a născut în România proverbul cu câinele care nu pleacă de la măcelărie!
Pentru că asta este țara în care fiecare odraslă de profesor universitar are încă din ghiozdănelul de la Generală numirea de asistent sau lector! Iar copiii de politicieni sunt talentați la bani, câștigă alegeri și votează pentru Tati în Parlament! Copiii de antrenori antrenează, cei de judecători judecă sau notăresc, cei de polițiști fac afaceri bănoase iar copiii de arbitri arbitrează!
Și uite așa află europenii, belindu-și ochii a mirare, cum că în România, știința geneticii la care s-a chinuit săracul Gregor Mendel de a fondat-o, a luat-o ca bețiva pe arătură și l-a făcut de cacao!
De unde să știe el săracu’, că în spațiul carpato-danubian, românul nu transmite la urmași genele sale, ci postul, funcția și onorul cu tot cu tarif!
Comments are closed.