Drama politicii românești este că Băsescu a câștigat toate confruntările și exercițiile de seducție care i-au ieșit în cale în ultimii cincisprezece ani. Dacă am avea curiozitatea să facem o comparație între destinul politic și reușita ascensiunii lui Băsescu ca om politic, am găsi similititudini absolut surprinzătoare cu Adolf Hitler.
Pornit de mic din cartierele mustinde de mitocănie, copilăria lui ,,El Lider Maximo” s-a derulat din relocarări succesive prin târguri prăfuite ale Moldovei. Crescut în admirația uniformei și a vipuștii sângerii, acestea din urmă împreună cu un sentiment năuco-aiuristic al unui patriotism comunistoido-naționalist sunt singurele trăiri capabile să miște emoția înghețată bocnă în vinele actualului președinte.
Ca și Hitler, originea precară, lipsurile și alte firești frustrări au dus la mobilizarea unei extraordinare voințe de autodepășire care, împreună cu o fantastică capacitate de comunicare și empatie, l-au făcut pe Băsescu să-și spulbere toți adversarii politici. Folosindu-și talentul oratoric ca o daltă și lipsa de scrupule ca un ciocan, el și-a ciplit un profil de imperator într-o națiune în care mișto-ul și sudalma scrâșnită a valorat întotdeauna mai mult decât onestitatea și cinstea.
România începutului de mileniu a prezentat incredibile asemănări cu climatul social politic al Republicii de la Weimar. Corupția, dezordinea, sărăcia, incompetența și aroganța autorităților au fost nenumărate motive pentru a aduce la disperare cetățenii ce formau coloana vertebrală a ființei vii a națiunii. Oamenii cu instrucție, intelectualii, studenții și tineretul plin de energie, precum și întreprinzătorii de orice vârstă au sprijinit cu entuziasm accederea la putere a unui personaj politic care a știut foarte exact ce anume trebuie promis.
Odată ajuns la putere însă, toate obiectivele au fost abandonate și Băsescu a apărut în adevărata sa lumină: ranchiunos, avid de putere, agresiv, lacom și lipsit de orizont. Ușor, ușor, ceea ce Hitler a făcut cu pistolul fumegând și folosindu-se de lagăre de concentrare, miticul poreclit Zeus a realizat speculând lipsa de instrucție politică a unei națiuni și prin utilizarea la perfecțiune a două elemente fundamentale ale comportamentului românesc: ,,șpaga” și ,, capra vecinului”.
Astăzi, la șase ani de când Băsescu intra pe un cal alb în palatul de la Cotroceni alături de speranțele unei întregi națiuni, situație este cam aceeași de atunci minus lipsa oricărei speranțe. Societatea civilă din România a fost lichidată, dar nu ca în Germania de odinioară prin mijloace violente, ci speculându-se prețul ieftin al conștiințelor. Categoriile sociale au fost asmuțite una împotriva celeilalte: bugetari contra privați, elevi contra profesori, pensionari versus tineri, funcționari contra public, până când societatea românească a intrat într-o stare de profundă dezbinare. Cei care nu așteaptau nimic de la stat, harnici dar și pretențioși, au fost invitați să părăsească țara iar Constituția a fost transformată într-o ciungă urât mirositoare cu care s-au astupat toate fisurile apărute în urma unor rateuri devenite ciclice în administrarea statului.
Acest regim se sprijină astăzi pe câțiva piloni strategici: o justiție coruptă, mai ales la centru și în forurile superioare, un aparat al serviciilor secrete extrem de costisitor și inutil, slujind puterea ca răsplată pentru salariile nemeritate, un corp de propagandiști fără scrupule precum și segmentul de populație pe care Băsescu l-a înfruntat în 2004, dar care acum formează nucleul dur al susținătorilor săi. Aici vorbim de clasa cetățenilor dezrădăcinați, prima generație pe covoare, lipsiți de instrucție precum și de pegra societății care uimitor, și pentru prima oară în istorie, face corp comun cu o masă de oameni de bună calitate ce par iremediabil fascinați de lupta mitocanului cu toată lumea, incluzându-se chiar și pe ei.
Asemănarea între cele două personaje devine și mai evidentă atunci când după un lung șir de succese, eșecurile încep să apară pe bandă rulantă iar nemulțumirile încep să dospească înclusiv în bătătura proprie.
Ca și în cazul Fuhrer-ului, pentru Băsescu toate eșecurile se datorează acum poporului, cel care nu a fost în stare să se ridice la înălțimea așteptărilor sale. Dacă această ultimă formă de neasumare a responsabilității liderul german a făcut-o sub ploaia de obuze sovietice și cu propriul pistol la tâmplă, dl. Băsescu a făcut-o mai cotit și mai mioritic. Rând pe rând, sub dalta înjurăturii și a miștoului prezidențial, societatea românească a fost feliată, așchiată și aruncată pe fundul de lemn al oprobiului. Pensionarii, medicii, polițiștii, bugetarii, mamele cu copii mici sau gravidele, veteranii de război sau ceferiștii au fost condamnați, scoși la tablă și certați, apoi penalizați de președinte și guvernul său de marionete.
În finalul acestei comparații apar totuși și niște deosebiri între cele două personaje, Hitler a avut o slăbiciune pentru minore dar niciodată nu și-a amestecat țiitoarea în treburile statului pe când guvernul și parlamentul acestei țări este jalonat și chiar condus de cucoane al căror singur merit intelectual a fost decizia de a ,,preda” la timpul potrivit masculului alfa.
Un popor, un stat, un conducător, acesta a fost întotdeauna un obiectiv pentru personajele politice cu apucături dictatoriale. Slavă Domnului, însă, datorită timpurilor în care trăim și a poziționării geografice, nu suntem în ipostaza de a suporta tratamentul oferit de Hitler propriului său popor. De aceea, și cred cu tărie că acesta este și singurul motiv, Băsescu a suferit un eșec pe toate planurile; poporul și l-a pierdut pe drum, statul s-a transformat într-o structură haotică, inutilă și incompetentă iar el ca și conducător și-a dat proba măruntei sale nemernicii.