Cândva , nu demult, în România era bine. Economia duduia, salariile creşteau, pensiile se umflau şi ca printr-o minune, nu era oare România Grădina Maicii Domnului?, un metru de glie azi de luai, mîine cu de zece ori mai mult dădeai.
Poporul îl iubea pe Preşedinte. Venise la putere după un fost comunist, de care se săturase lumea. Cam scandalagiu şi tare în clanţă, dar de… spunea lucrurilor pe nume! Pe lângă toate mumiile politice din opoziţie, ne cadorisise Dumnezeu cu un bărbat drept, puternic, curajos şi care ştia bine ce dorinţe avem noi, Poporul! A luptat la început singur cu toată lumea, apoi pe măsură ce poporul a început să îl adore, a început cu ajutorul lui să-l biruiască pe Padişahul şpăgos şi arogant.
Primii subjugaţi de farmecul său grobian, cu apucături de mahalagiu şi râs de mitocan, au fost ca de obicei intelectualii! Cam mârlan omul, recunoşteau şi ei, dar puritatea principiilor şi vânjoşenia cu care intra în luptă cu mincinoşii, cu hoţii, corupţii şi foştii comunişti meritau sprijinul lor. Apoi, Poporul a făcut un ,,coup de foudre” devastator şi l-a propulsat în cea mai mare funcţie din Stat, aceea de Preşedinte.
Alături de el, în acelaşi partid, apăruse şi crescuse un politician de tip nou. Nu mare de stat, dar cu verbul la el, mereu la dispoziţia presei şi care venind la primărie, după ruşinea primarilor din România, a dat speranţă unui oraş. Plin de solicitudine, mereu în luptă cu necinstea, micul politician a preluat de la Preşedinte partidul care devenise stindardul luptei anticorupţie.
Cam de prin 2006, unii dintre cei mai entuziaşti votanţi ai celor doi au început să fie roşi de viermele îndoielii. Preşedintele părea că devenise cam chior, începuse să vadă numai ceea ce îi convenea. Ceea ce înjurase ani de zile a dispărut brusc din sfera percepţiei lui. În dulcele stil mioritic, îndată ce a ajuns la putere, apostolul anticorupţiei s-a pus pe căpătuit: şi-a făcut o fată notar şi pe cealaltă europarlamentar, şi-a tras casă prin repartiţie proprie, rudele din jur au devenit investitori imobiliari, pupilele pe toace au primit miliarde de euro pe care să le smântânească, iar pupincuriştii personali au primit funcţii înalte.
În paralel, micul politician, devenit prim ministru, s-a transformat în timp record într-un căţeluş plasat la luneta Loganului prezidenţial, care aprobă entuziast şi tâmp orice răzgândire sau aberaţie prezidenţială. Rolul de prim ministru, în actuala accepţiune prezidenţială, nu are nici o legătura cu administrarea statului şi cu conducerea executivă, minipriministrul are doar rolul unui butuc searbăd şi lucios, pe care Chiorul crapă ţestele duşmanilor politici. El există doar pentru a executa şi a sluji!
Gargara tâmpă şi agresivă cu care ne asaltează, precum şi experienţa publică a incompetenţei lor în administrarea treburilor publice creează premisele unei disperări ce pare să cuprindă această generaţie. Poate singura satisfacţie, minoră şi meschină ce-i drept, ar fi că această lighioană politică, cuprinsă de nebunia neputinţei, s-a apucat să îşi sfâşie proprii suporteri, pe voturile cărora s-a proţăpit la cârma treburilor acum nici şase luni.
Aşa că, pentru prostia unor compatrioţi, va mai trebui să îi suportăm pe Chiorul şi Butucul, aceşti doi încurcă-lume, care vor rămâne în memoria colectivă românească alături de miticele personaje sacul şi peticul, ciuma şi setea sau buba rea şi inundaţia. Aceasta fiind una din tarele democraţiei, sunt convins că dl. Lăzăroiu, ca mare specialist în comunicare şi descifrarea dorinţelor ascunse ale poporului, are dreptate când spune că: ,, numai Preşedintele ne poate conduce prin deşert”.
Singura diferenţă între Băsescu şi Moise ar fi că acesta din urmă şi-a condus poporul afară din deşert, pe când Băsescul şi-a dus poporul în deşertul sărăciei şi nu-s convins că nu o să dispară hoţeşte pe după vreo dună, lăsându-l de izbelişte!