Asistăm astăzi, în România, la prima măsură cu adevărat liberală a regimului de dreapta, instaurat la sfârşitul anului 2004. Regimul de dreapta, ajuns la putere pe faldurile austerităţii, promovate mai mult de nevoie decât de voie de guvernarea social democrată, s-a comportat într-o perioadă economică de mare prosperitate şi acumulare cu o iresponsabilitate populistă, ce a atras simpatia majorităţii populaţiei cu mentalitate de asistaţi sociali.
Dacă la începutul acestui mileniu, diferenţa majoră de salarizare în favoarea economiei private alunga crema angajaţilor capabili de la stat către privat, după şase ani de guvernare de dreapta, am ajuns ca până şi salariul minim pe economie la stat să fie mai mare decât la privat, aceasta fiind o contribuţie absolut originală la teoria economică mondială.
Paradoxul acestei măsuri, corecte în felul ei, este că aceasta nu a fost luată datorită unei bruşte iluminări în concepţia de guvernare a coaliţiei, care este superbă dar lipseşte cu desăvârşire, ci este singura măsură posibilă pe termen scurt, pentru a nu intra în incapacitate de plată. O mărire a taxelor s-ar fi simţit în bugetul de stat cel mai devreme peste trei luni, pe când tăiatul salariilor şi al pensiilor aduce economii de luna viitoare.
Noutatea absolută pe eşicherul social politic românesc o constituie însă titularul responsabilităţii acestei măsuri groaznic de nepopulare. Talentul principal în politică al lui Băsescu a fost întotdeauna dat de abilitatea cu care a aruncat povara eşecurilor pe fraierii din coaliţie, păstrând pentru el şi partidul său meritele oricărei realizări. Această vrăjeală de luat ochii, dusă la perfecţiune de actualul preşedinte, a dus treptat la acumularea puterii, care a devenit deplină începând cu prezidenţialele de la sfârşitul anului trecut.
Dar cum ghinionul este o componentă importantă în soarta şi devenirea mioritică, victoria totală a lui Băsescu a venit cam târziu, sau mai bine zis s-a copt în cel mai prost moment posibil.
Astăzi, din păcate pentru Băsescu & Co. se produce luarea valului în piept şi nu prea mai e loc de întors. A cam venit momentul în care pedeliştii vor simţi din plin în gură gustul sărat al apei de mare indignare, indiferent de câte ţinte false se vor indica de la Cotroceni, sau cu ce poveşti se vor paraşuta în presă zvonerii de serviciu.
În momentele de acest gen, se cunosc liderii politici şi iată că încă o dată, viaţa ne demonstrează că Băsescu este singurul tezaur politic al PDL-ului! Prestaţia tuturor celorlalţi aşa zişi lideri ai partidului de guvernământ, în frunte cu Boc, Blaga, Berceanu sau alţii, a dovedit încă o dată, dacă mai era nevoie, în ce deşert de praf politic colcăie nulităţile ce sunt agăţate în fruntea acestui partid.
Într-o societate normală, acum ar fi momentul începerii prăbuşirii capitalului politic al unei formaţiuni ce ia măsuri dureroase pentru contribuabili, dar absolut necesare pentru viitorul ţării. Pe acest gen de sacrificiu se sculptează scara pe care partidele de opoziţie ar începe să urce în sondaje, pentru a prelua puterea la următoarele alegeri.
Fiecare mare partid din Europa a avut de-a lungul timpului ghinionul să se afle la putere în momente de cumpănă în istoria ţării lor, momente când au trebuit să ia măsuri extrem de nepopulare pentru salvgardarea intereselor superioare ale naţiunii. Liberalii sau ţărăniştii din Regatul României în perioada interbelică, democraţii sau republicanii din America, socialiştii sau democrat creştinii din Europa postbelică, toţi au plătit preţul amar al unor decizii care i-au făcut să piardă pe termen scurt, obţinând în schimb pentru viitor recunoştinţa economiei proprii.
Ceea ce va fi extrem de greu de aplicat în România este că aceste măsuri crâncene nu au efect decât dacă întreaga conducere politică a partidului subscrie la aceste măsuri şi le aplică cu determinarea necesară obţinerii rezultatelor dorite. Când vedem prestaţia absolut cocalarească a unui Boc, Videanu sau Berceanu, ne dăm seama că deşi jupânul absolut al României s-ar putea să aibă dorinţa de salvare a economiei, mai ales acum de când nu îl mai paşte vreun risc electoral, s-ar putea ca măsurile necesare să se piardă pe drum, subtilizate de fauna soioasă din partidul de guvernământ.
Pentru asigurarea succesului ar mai fi nevoie de încă o condiţie necesară, dar nu suficientă. Aceea a existenţei unei opoziţii mature şi pregătite să înfigă spada în taurul crizei, frăgezit de puterea anterioară. În cazul de faţă, puţine speranţe!
PSD-ul pare sleit de lipsa furtului, şi în lipsă de lideri serioşi au ajuns să organizeze de-alde Nichita sau Vanghelie manifestaţii de 1 Mai cu surdo-muţi şi sindicalişti plătiţi cu ora. Partidul pare intrat în vrie de la trecerea pe linie moartă a lui Iliescu şi intrat în colaps în urma domniei păguboase a Contelui Prostiei.
PNL-ul pare cel mai bine situat din cei trei mari, cu un lider veritabil, bătăios şi cu verbul la el, care deocamdată, deşi vechi în politică, nu are pecetea de golănie şi nu este uns de matrapazlâcurile celorlalţi. Singurul defect al acestui partid este lipsa de deschidere la bază, în favoarea sângelui proaspăt ce ar trebui să înlocuiască activiştii actuali, ce au tot atâta legătură cu perceptele liberale cum are Boc cu baschetul sau EBA cu cititul.
Această decizie de protejare a economiei private, luată în aceste zile, ar putea reprezenta pentru viitorul României luminiţa de la capătul tunelului. Dar dacă ea a fost făcută la derută, în stilul arhicunoscut dâmboviţean, pentru a pune apoi şaua tot pe cei care trag, s-ar putea ca luminiţa de la capătul tunelului să fie trenul ce vine la întâlnirea cu electorul român, rezemat de şine, într-o partidă de barbut cu vreun matroz de aiurea.