Se împlinesc 41 de ani de când Foca Rodi Nicolaia, fosta soţie a tatălui meu, mi-a salvat viaţa. Au încercat ai mei de toate, dar mastoidita nu putea fi învinsă de către copilul de un an. Medicamente nu, operaţii cât cuprinde, diagnostice care se băteau cap în cap şi disperare nesfârşită.
M-au şi botezat repede, ca să nu mor necreştinat. Preotul a fost nervos pentru că l-au pus în faţa faptului împlinit. Avea de pregătit Paştele şi nu avea fereastră de ostoială. Bunică-mea, stâlp de biserică, şi lacrimile ei, sau poate ameninţarea cu corecţia fizică din partea naşului, l-au convins pe slujbaşul Domnului să-şi calce pe inimă şi să o facă. Repede, repede, că oricum moare şi să nu rămână nebotezat!
Foca Rodi Nicolaia, grecoaică frumoasă cu sângele împăraţilor Foccas pulsând în vinele-i măslinii, plecase de doi ani din ţară în America. Locul în care atunci şi acum, un medic bine pregătit şi ambiţios a dus-o şi o duce mai bine decât aici. Indiferent de regimul ce o exista în ţărişoara asta, ironic poreclită, Grădina Maicii Domnului.
Putea să nu răspundă scrisorilor mamei mele, care în disperare de cauză, a aşteptat un ajutor imposibil din partea ,, fostei”, şi i-a scris pentru copilul ei operat de trei ori, fără nici un rezultat. Dar a răspuns îndată şi după nici o săptămână Crucea Roşie a adus medicamentele necesare pentru ca micul bolnav să se pună pe picioare. S-a mai pierdut o zi cu verificarea provenienţei medicamentelor şi a motivelor pentru care un pachet poate fi adus cu DHL în Bucureştiul acelor vremuri cu asemenea viteză, dar până la urmă a fost suficient.
Cât de multă dragoste poate exista într-o femeie pentru un bărbat şi cât de multă pace interioară, pentru a putea face ceea ce a făcut Nicolaia. Să vorbeşti o singură dată în viaţă cu cea care se bucură de ceea ce şi-a dorit şi ea, dacă nu ceda în faţa orgoliului şi a chemărilor lui Circe de peste mări. A salvat copilul fostului soţ şi apoi ani de zile de la acea dată, a trimis câte un cadou.
Într-un an, o cutie de ciocolată ce avea drept capac pentru prelinele cu nuci un disc mic de celuloid, cu viteza de 45 de rotaţii pe minut, cu Oda Bucuriei. Într-altul, nişte jucării şi nişte dulciuri, apoi un ghiozdan.
De 35 de ani nu mai ştiu nimic de ea. A dispărut.
S-o fi căsătorit şi vindecă oamenii sub alt nume, o fi plecat în alte zări. O fi murit?… Cine ştie?
Pentru unii, Învierea înseamnă miel, mâncat şi băut. Pentru alţii, prilej de beţie şi preumblare turistică. Pentru mulţi dintre slujitorii Domnului, e zi de recoltă băneasca şi domnie peste prostime.
Pentru cei mici, e vacanţă şi pentru cei mari oboseală. Cine mai ştie de ce sărbătorim Învierea?
Demult, am învăţat să evit ca de Sărbători să mai deschid televizorul sau vreun ziar. Dacă faci totuşi greşeala şi încerci, poţi crede că în zilele acestea, lumea ar trebui să înnebunească brusc şi să se isterizeze nătâng, pentru a se potrivi relatărilor ipocrite, ce ne vin prin canalele de media.
Eu unul prefer ca în fiecare an să mă gândesc la Foca Rodi Nicolaia. Ca bun creştin, am fost învăţat să cred că după moarte ne aşteaptă Învierea. Ca om trecut prin multe şi sătul de ticăloşiile semenilor, mă cam îndoiesc că Cineva ar putea fi atât de milostiv.
De aceea, de Paşti prefer să mă gândesc la faptul că acum 41 de ani, Cineva m-a reînviat pe mine! Am învăţat să cred că El îşi face lucrarea în felurite moduri şi poate lua diverse chipuri, putând să îl cinsteşti şi să te bucuri de El prin oamenii din jurul tău.
Aşadar, acum o şi mărturisesc! Până voi ajunge să trec pragul de dincolo, eu o s-o caut aici pe pământ pe Foca Rodi Nicolaia ca să îi mulţumesc! Dacă am s-o găsesc, am să îndeplinesc o datorie de suflet, dacă nu, am să rămân cu ce am făptuit eu în viaţă pentru alţii.
Poate mă va căuta şi pe mine cineva, cândva…