Săptămâna viitoare va apărea la Bucureşti al patrulea volum al d-lui Alexandru Emanoil, ce tratează o temă desuetă în percepţia acestor vremuri. Lucrarea d-lui Emanoil, eminent inginer energetician şi consilier personal al preşedintelui Siemens în România!!!, se numeşte ,, Opera Romantică Franceză” şi urmează primelor trei volume, ce alcătuiesc monumentalul ciclu ,, Opera Italiană în Capodopere”.
,, Lebăda de la Busetto” apărută în 2006, ,,Verismul” editată în 2007,precum şi ,,Belcanto” din 2008 sunt nişte lucrări de o importanţă excepţională şi cu siguranţă reprezintă o contribuţie unică în istoria muzicografiei universale. Decenii de audiţii, răsfoitul a mii de librete, comparatul a sute de audiţii celebre ale diverselor opere, o titanică muncă de documentare, precum şi o patimă arzătoare pentru operă, ce i-a fost dăruită de destin, i-au permis autorului să creeze o fantastică enciclopedie a acestui gen muzical, odinioară atât de popular, iar astăzi, din păcate, căzut în desuetitudine.
De ce această carte este scrisă de un inginer şi nu de un critic sau de un istoric muzical? Încercaţi să vă amintiţi de vreun nume al vreunui muzicolog sau formator de opinie muzicală şi culturală de la Iosif Sava încoace? Dacă nu puteţi, nu este nici o problemă! Nimeni nu îi cunoaşte! Ei se cunosc doar între ei!
Poate aşa se explică şi platitudinea mocirloasă, precum şi călâia superioritate tremuricioasă cu care a fost întâmpinată această lucrare de popularizare a unui minunat gen muzical, de către comunitatea muzicologilor români. Indiferenţa jalnică şi mioritică are totuşi şi un alibi european, mai exact francez!
Dl. Emanoil a muncit din pasiune şi şi-a finanţat din banii personali apariţia acestor lucrări într-un tiraj modest, corepunzător posibilităţilor sale personale. Pentru această ultimă lucrare, mai ales că se referă la o pagină importantă a culturii surorii noastre mai mari într-ale latinităţii, am numit aici Franţa, autorul a trăit cu speranţa că la această popularizare a culturii franţuzeşti va putea miza pe un modest ajutor bănesc din partea Ambasadei Franţei.
Faptul că ne înrudim cu brava seminţie galică a fost constatat urgent de dl.Emanoil prin valsul ce l-a plimbat de la Ana la Caiafa, adică de la Ambasadă la Centrul Cultural Francez şi înapoi. Ridicări din umeri, sictir solemn şi plictis deranjat a cules autorul ,,Operei Romantice Franceze” de la cei care îşi justifică existenţa prin promovarea culturii franceze în acest bastion francofon.
Într-un târziu, sastisiţi de uimirea inginerului român, care înţelegea cu greu că o carte despre opera lui Bizet, Gounod sau Saint Saens e problema lui personală, autorităţile ce se ocupă de cultura franceză în Romania i-au comunicat pe mail cum că ,, nu există fonduri pentru asemenea acţiuni ce privesc autori români, şi nu înţeleg să sponsorizeze cărţi româneşti”. De asemeni a fost informat că dacă ,, ar fi fost vorba despre traduceri din franceză în limba română a unor opere culturale ale autorilor francezi, alta ar fi fost situaţia…”.
Deci, stimaţi concetăţeni, dacă mâine veţi răsfoi o operă culturală tradusă în română cu concursul Centrului Cultural Francez, în care veţi citi următoarele: ,, Abundenţa de tineri atrăgători şi foarte disponibili îmi trezeşte o dorinţă pe care nici nu mai are rost să încerc s-o înfrânez sau s-o disimulez. Banii şi sexul, iată sistemul meu de referinţă.”, să nu fiţi surprinşi!
Sunt fragmente din autobiografia d-lui Frederic Mitterand, Ministrul Culturii al Republicii Franceze, ,, La Mauvaise Vie”, apărută în 2005 şi întâmpinată cu entuziasm de cercurile culturale franceze. Oamenii de cultură francezi, aşa zisa ,,stângă progresistă”, care în anii 30-40 era suportera Internaţionalei leniniste iar în anii 50-60 idolatriza stalinismul, acordă astăzi, în lipsa unor curente ideologice disponibile, un sprijin entuziast,, artei sincere de confesiune şi sinceritate absolută”.
Pentru efebii culturii universale franceze, arestarea lui Roman Polanski pentru drogarea, violarea şi sodomizarea unei minore reprezintă ,, o pedeapsă groaznică pentru o poveste veche, ce nu mai are sens”.
Iată deci că poate fi şi mai rău ca la noi! O veste bună pentru cultura românească! Orice eforturi am face, nu o să reuşim în această viaţă să ne ajungem din urmă ,, modelul cultural”!
Să fie oare o realizare sau o provocare?