În lungul drum spre moarte, traversăm poteca vieţii alături de rubedeniile cu care ne-a blagoslovit Dumnezeu şi împreună cu prietenii pe care îi merităm. Iar dacă la capitolul prieteni nu avem cui să facem reproşuri, la rude însoţirea noastră e un loz pe care îl tragem la naştere şi îl descifrăm mai târziu. Cu toţii avem veri, unchi, mătuşi, rude mai îndepărtate sau chiar, Doamne fereşte, părinţi sau copii de care ne ruşinăm şi pe care i-am „dona” repejor altor familii, să se descurce cu ei.

Am şi eu, ca toată lumea, un văr pe care nu cred că am să-l trec în arborele familiei, pentru că vărul Leonard a apărut pe lume cu siguranţă pentru a compensa existenţa în acest univers a oamenilor inteligenţi, veseli şi muncitori.

Înainte de Decembrie ’89 vărul Leonard era obligat de societatea de atunci, sub ameninţarea dosarului penal, să aibă o slujbă şi cum acestă impunere era dureroasă pentru el, vărul Leonard a ales meseria de şlefuitor de morminte.

Calculul a fost bine făcut din cel puţin două motive. Primul motiv ar fi că şi atunci ca şi acum, beneficiarii acestei îndeletniciri nu puteau protesta asupra calităţii lucrărilor executate, iar al doilea, că rudele îndurerate erau întotdeauna dispuse să sară cu un mic „ comision” pentru a urgenta tristele operaţiuni de locare, manipulare şi cazare a decedatului.

Deşi vărul Leonard ajunsese să câştige cât trei, patru salarii medii ale acelor vremuri, asta nu îl împiedica să umble creanga pe străzi slab şi murdar, cu pleata linsă şi plină de mătreaţă, stârnind mila trecătorilor şi mai ales a rudelor cu stare, ce domiciliau în ţări capitaliste. Revoluţia a creat posibilitatea ca acest tânăr, pe care dealtfel viaţa l-a şi responsabilizat rapid cu patru moştenitori şi o destoinică nevastă ce nu a reuşit niciodată să găsească un loc de muncă potrivit cerinţelor ei, să poată fi ajutat financiar. Post revoluţie, legea cu angajarea dispărând, vărul Leonard a renunţat la slujbă pentru a se concentra pe o corectă utilizare a fondurilor investite în propria persoană de unchii şi mătuşile din străinătate.

Prima investiţie a fost făcută cu banii de la un unchi, într-un apartament cu patru camere în centru, apartament ce a fost vândut ulterior pentru a se achiziţiona o camionetă absolut necesară dezvoltării unei afaceri de en-gros. Din păcate, camioneta s-a stricat şi a fost schimbată pe o distinsă limuzină Wartburg, cu capacitate mărită a portbagajului, cu care se putea deplasa respectabila familie pe la rude şi părinţi în vederea obţinerii unor stringente ajutoare. Din varii motive, limuzina s-a transformat într-o motocicletă Mobra cu ataş, pentru ca apoi, stricându-se şi aceasta, să se transforme într-o bicicletă second hand. Bicicleta nu i-a purtat noroc vărului Leonard, pentru că într-o dimineaţă strălucitoare de iunie, i-a fost furată.

A doua încercare a unchiului binevoitor de a-l ,,lega de glie” pe vărul Leonard şi pe familia acestuia a fost la fel de nereuşită. Apartamentul cu două camere cumpărat de acesta s-a transformat rapid într-o proprietate rurală de un hectar si jumătate, cu o casă bătrânească, pentru că vărul Leonard a decis să se apuce de agricultură. Şi dealtfel, în acest secol al poluării, ce poate fi mai sănătos decât să te muţi cu familia la ţară şi să te bucuri de aer curat, mai ales că eşti la douăzeci de kilometri de drumul asfaltat.

Integrarea cu consătenii a fost rapidă,  pentru că mutarea a fost făcută într-o sâmbătă, iar vărul Leonard nu muncea deloc în acea zi, datorită unor ferme convingeri religioase. Peste mobila descărcată şi abandonată pînă a doua zi în curte, a pogorît o binecuvântată şi mănoasă ploaie, ce prevestea noroc în noua întreprindere. Prilejul de socializare şi  cunoaştere cu viitorii vecini a apărut când beţivii din cârciuma de vis-a-vis nu au mai rezistat să privească cum bunătate de mobilă este spălată de ploaie şi au pus mână de la mână, cărând-o suduind în casă. Glia, tare ca piatra din cauza secetei sau lutoasă datorită inundaţiei, a relocat familia înapoi la oraş, după un schimb al proprietăţii cu un Renault din vremea celei de-a patra Republici Franceze. Neavând noroc, se pare, şi acest automobil s-a stricat şi a trebuit să fie abandonat, iar după un an, când vărul Leonard a aflat de programul ,,Rabla” şi a încercat să-şi recupereze autoturismul, a fost muşcat de un câine ce-şi găsise sălaş în acesta.

Nu am crezut niciodată că această legendă vie, întruchipare a pagubei, cum este vărul Leonard, să aibă candidat ce ar putea să îl uzurpe din tronul eşecului absolut.

Asta până la Emil Boc!

Să iei o ţară de la creştere de 7 % şi să o duci la minus 10% în nici un an, să muţi creditarea de la persoane fizice şi firme la stat, pentru că supralicitezi cu dobânda, să reuşeşti să nemulţumeşti pe absolut toată lumea, deşi nu ai niciodată păreri personale, să nu prezinţi nici o importanţă într-un guvern în care eşti prim ministru, asta da performanţă.

Tristeţea este că tâmpeniile vărului Leonard îl privesc pe el, pe când cele ale lui Emil Boc ne privesc pe toţi.