Substantivul feminin ,,Criză” este, cu siguranţă, cel mai folosit cuvânt din limba română în ultimul an. A fost rostit în toate felurile, pornind de la isteria spumoasă a prompteriţelor, trecând prin formularea preţioasă a analiştilor de aiurea, culminând cu gravitatea tâmpă a politicienilor şi sfârşind cu silabisirea lui încurcată şi oarecum misterioasă pentru omul de rand.

Poate ar fi mai corect ca înainte de a cădea într-o disperare tragică şi a emite previziuni alarmiste, să încercăm cu propriile noastre forţe şi cu o judecată simplă, gospodărească, ce ne caracterizează în micile noastre activităţi economice de zi cu zi, să ne-o explicăm.
Cum simte românul criza pe pielea lui şi ce informaţii primeşte despre ea?

În primul, al doilea şi al treilea rand, criza poate fi simţită la noi prin disparitia creditului, atât la persoane fizice, cât şi la cele juridice.

Lipsa creditării a dus automat la prăbuşirea pieţei imobiliare, a vânzărilor de bunuri de folosinţă indelungată (maşini,televizoare, frigidere, etc) şi a consumismului iraţional. Ceea ce, dacă stăm să ne gândim bine, nici nu e foarte rău! Vă aduceţi cumva aminte, stimaţi cititori, ce cumpărături făceaţi în anii 97 – 98 când, vorba aia, în România nu era criză dar nici creditare?
Vi se părea normal să vă cumpăraţi trei maşini la o familie de trei persoane, să aveţi televizor până şi la toaletă, să daţi pe un apartament de duzină munca de pe o viaţă şi pe un metru pătrat de pământ într-o hazna gen Pipera 2000 de euro?
Dacă vi se părea normal, atunci aveţi ce regreta, eu unul nu! Un duş rece ajută întotdeauna la o mai corectă repoziţionare cu picioarele pe pământ.

Este o lecţie aproape biblică asupra diferenţei dintre muncă şi speculaţie, dintre străduinţa zilnică de a-ţi face meseria şi şmecherie, dintre puterea de a lupta a celor ce stau pe propriile picioare şi hienele ce se adapă prin contracte mânărite de la diverse bugete.
Nu vi se pare ciudat cum suntem asaltaţi de peste tot din mass media cu veşti îngrozitoare despre criză şi pierderi colosale ale instituţiilor financiare? În mica noastră ţărişoară se pare însă că băncilor le merge al dracului de bine. ING-ul, Erste, Raiffeisen, Bancpost-ul şi celelalte bănci din România raportează creşteri de profituri record, ce ajung aproape de 100%!
Ce să mai înţeleagă nea Ion din paradoxul prin care taxele şi impozitele lui merg la stat, stat ce bagă apoi banii în bănci fără dobândă sub forma ajutorului de stat, pentru ca apoi banca să îl împrumute pe nea Ion cu 13% la euro?
Cine îl va ajuta pe nea Ion cînd mica lui afacere, la care munceşte din greu şi meşteşugăreşte din 95 toamna cu soţia, nora şi feciorul, confecţionând te miri ce, nu o să mai aibă căutare la export pentru că e criză? Cumva ratele de la bancă au să-i fie amânate, sau reeşalonate pe dobânzi mai mici?
Cu siguranţă că nu! Însuşi preşedintele Băsescu mai deunăzi se răţoia la pulime să-şi plătească ratele că de nu o să găsească statul forme de constrângere pentru pricinaşi. Asta după ce a petrecut la mare ştaif o după amiază la Institutul Bancar Român cu preşedinţii de bănci.

Nea Ion trebuie să ştie că în faţa crizei, este doar el cu familia, ca întotdeauna când năpasta, boala sau furăciunea a dat ochii cu omul, de-a lungul istoriei.

Nea Ion trebuie să ştie că statul nu o să îl ajute defel şi din simplul motiv că habar nu are pe ce lume trăieşte! De-a lungul vremii, în România statul şi politicienii s-au decuplat de la viaţa reală, iar astăzi procesul s-a acelerat periculos de mult. Prin comparaţie cu Guvernul de astăzi, cele anterioare, Tăriceanu şi Năstase, sunt adevărate culmi de profesionalism şi eficienţă.

În faţa asaltului mediatic isteric, nătâng şi oligofren, singura soluţie pare a fi aceea pe care o practicau bunicii şi străbunicii noştri, care ne-au şi spus-o dealtfel, dar am uitat-o că e mult de atunci şi eram şi mici.

Aceea că în viaţă contează doar câteva lucruri simple: Familia, Meseria şi Cultura!