Ceea ce nu reuşeşte să înţeleagă edilul Iaşului este că nu vei putea niciodată să te joci de-a patronul de club pe banii contribuabilului şi să mai fii şi victimă politică, atunci când eşti luat la întrebări de Parchet.
Nu înţelege şi nici nu va înţelege că ceea ce a făcut el de-a lungul anilor cu echipa de fotbal este o porcărie, din nişte motive extrem de simple. Domnul primar nu este o persoană care poate înţelege sau asimila concepte cum ar fi: responsabilitate socială, bun simţ economic sau priorităţi reale ale unei comunităţi.
Responsabilitatea socială se manifestă prin grija de a nu risipi banii din taxele locale, strânşi cu greu de la cetăţenii amărâţi, ce plătesc aceşti bani cu speranţa ca viaţa în oraşul lor să devină mai confortabilă.
Bunul simţ economic spune că o activitate de acest gen ar trebui să se autofinanţeze, dacă este condusă cu competenţă, sau să fie suportată de o afacere privată, dacă acesteia îi dă mâna să suporte pe banii ei fiţele sau damblalele patronului. Nu cred că e normal ca cetăţeanul contribuabil să citească prin ziare de aventurile vreunui fotbalist beţiv, ce este fugărit prin crâşme de către poliţie şi salvat de la bulău de primar, mai ales când fotbalistul este plătit din banii publici.
Priorităţile reale ale unei comunităţi se referă la infrastructură, servicii şi la creşterea permanentă a gradului de confort urban şi nu la întreţinerea unei echipe de fotbal. Când ne referim la sport, acesta este într-adevăr o prioritate pentru sănătatea unei comunităţi având în vedere reducerea ulterioară a cheltuielilor medicale.
Dar prioritar pentru Iaşi nu este fotbalul de divizia A, ci practicarea sportului de masă. Din cele câteva milioane de euro anual risipite aiurea şi fără nici un rezultat, câte terenuri de tenis, fotbal ,handbal sau volei ar putea fi construite? Câte piscine acoperite sau descoperite, câte săli de sport sau piste de atletism ar putea fi ridicate pentru ca locuitorii acestui oraş să poată practica sportul ca plăcere, distracţie sau întreţinere.
Domnul Nichita, de-a lungul traseului său personal şi profesional, a fost însoţit de frustrarea cumplită pentru dânsul, că nu a fost un fotbalist la care românul să caşte gura, ca la vreo vedetă judeţeană. Deşi a ajuns neaşteptat de sus pe scara socială datorită ambiţiei, relaţionărilor eficiente, a orientării inspirate precum şi a trădărilor judicioase, domnul primar poartă în tolbă, precum alţii bastonul de mareşal, convingerea că dacă ar fi avut un dram de noroc ar fi fost un fotbaliator mai bun ca Piţurcă sau Dănuţ Lupu.
Domnul primar a simţit gustul borcanului cu miere al echipei de fotbal, încă de pe vremea când, în calitatea sa de şef al Regiei Publice de Apă şi Canal, a reuşit, pe banii contribuabilului ieşean evident, să devină principalul sponsor al echipei. Loja VIP-urilor, privirile umede ale celor din ,, fenomen”, şedinţele tehnico tactice, precum şi şpriţurile de după cu fotbaliştii, au devenit un drog la care dl.Nechita a înţeles să nu renunţe nici când a devenit primar.
Odată ajuns în funcţia de mai sus, pentru edilul vechii cetăţi culturale a României, prioritatea zero a oraşului a devenit echipa de fotbal Poli Iaşi. Ego-ul fotbalistic frustrat, dublat de un meschin calcul electoral au făcut ca anual, bugetul echipei de fotbal să fie alimentat cu milioane de euro din încasările bugetare ieşene.
Faptul că drumurile sunt mizerabile, tramvaiele sunt vechi, Bahluiul este împuţit sunt ghinioane citadine. Faptul că Teatrul este în ruine, Filarmonica se prăbuşeşte iar drumul de centură e un vis frumos, va fi contracarat de afirmaţia dumnealui cum că nu ţin de el, poate din fericire pentru viitor. Dar că în al doilea oraş al ţării, în anul de graţie 2010, dacă vrei să faci o baie într-o piscină rezonabilă trebuie să te duci până în Vaslui, aşa ceva nu este posibil!
Deşi s-a scos în afara legii practica sponsorizării echipelor de fotbal din banii publici, domnul primar s-a considerat încă o dată mai dăştept decât toţi. Aburelile cu fundaţia sportului ieşean, de unde 99,99 % din bani se duc la Bâlbă & Co, ţine doar în cazul în care ai tăi sunt la putere cu tupeu sau în cazul în care la Parchet ar fi vreo adunătură de handicapaţi. Cum nici una din aceste condiţii nu este îndeplinită, pentru domnul primar se strânge laţul, oricât ar zbiera ca din gură de şarpe că este atacat politic! Deşi valul e al dracului de mare şi se apropie vijelios, primarele nostru se dă în bărci fără vreun stress sau grijă pentru soarta dumisale. În curând va simţi pe pielea lui cât costă parcarea de la Traian sau codoşeala cu serviciile, deşi acum e mai deştept ca niciodată şi face politichie naţională pe la Bucureşti.
Iar cum isteţimea bubuie, în pauzele de politică primarele nostru se înghesuie pe televiziunile de sport, la concurenţă cu Borcea, Turcu, Mititelu sau Berbecali, cu excepţia amănuntului esenţial că aceşti domni penibili îşi exhibă tâmpenia pe banii lor şi nu pe cei publici. Măcar aceştia au avut bunul simţ să fure aceşti bani de la stat în mod legal, înainte de a-i risipi pe măsura inteligenţei lor.

A devenit o axiomă faptul că în Romania nu poţi începe un drum nou, fără să guşti din plin amărăciunea şi stricnina eşecului total. Pentru a putea exista un nou început în această ţară, trebuie ca dezastrul să fie total, iar vechiul sistem să plesnească din toate încheieturile, ducând la groapa de gunoi obiceiurile, apucăturile şi perceptele după care  s-a lucrat înainte.

Avem în faţă, pentru demonstrarea acestei teorii, exemplul fotbalului românesc în general şi al echipei naţionale în particular, pentru a înţelege de ce trebuie mai întâi ca noi să ne ducem dracului, ca să existe o speranţă de mai bine pe mai târziu.

Ani de-a rândul, în campionatul românesc de fotbal, au existat nişte reguli şi legi paralele cu cele enunţate oficial, competiţia derulându-se pe bază de şpăgi, reciprocităţi, trocuri cu meciuri trucate la schimb cu bani negri, arbitraje schimonosite şi penibile, cultivarea unor grupuri de cretini şi neadaptaţi sociali, aşa-zisele galerii, ca factor de presiune în derularea acestui fenomen. În acest campionat, jocul propriu-zis al echipei şi valoarea individualităţilor nu mai avea nici o importanţă, din moment ce oameni ca Borcea, Copos, Pădureanu, Dragomir, Ştefan zis Pinalty şi evident clanul Becali cu toţi verii şi nepoţii făceau regulile. De zeci de ani, soarta trofeelor era hotărâtă prin adevărate ,,balete tematice” şi spectacole de ,,teatru profesionist”, regizate de câtre vedete media de teapa celor pomeniţi mai sus. Cu sprijinul evident al televizunilor comerciale şi prin prestaţia isteric-cretinoidă a comentatorilor sportivi, având ca vărf de lance reporteriţe şi ,,prompteriţe”, evident decerebrate şi analfabete, noi modele sociale s-au creat în conştiinţa socială românească. Frumuseţea milenară a activităţii sportive, prin care individul practică şi admiră însuşiri morale cum ar fi ambiţia, dorinţa de autodepăşire, fair play-ul, prietenia, altruismul, generozitatea şi spiritul de luptă, a fost înlocuită.

Astăzi un copil nu intră pe un teren de fotbal pentru că este motivat de tot ceea ce am enumerat mai sus, ci pentru a ajunge cu orice preţ, cât mai rapid şi fără nici un scrupul, la modelul inoculat de mass-media românească. Acela al fotbalistului plin de bani, care aruncă cu sute de euro în cluburi sau discoteci după curve şi manelişti, al celui care defilează prin faţa reporteriţelor, cu balele curgând, în limuzine cât un vapor, războinicul analfabet celebrat de patroni dansînd din buric şi ovaţionat de către gloate de brute guturale şi violente.

Această transfigurare a unui sport frumos, realizată cu ,, ajutorul” mass-mediei sportive şi a societăţii noastre tolerante, la infracţionalitatea agresivă, a dus la două rezultate. Primul şi cel mai trist, a fost că oamenii serioşi şi civilizaţi, care reprezintă majoritatea în această ţară, oricât ar încerca să ne convingă de contrariu televiziunile comerciale, s-au îndepărtat de acest sport şi astfel calitatea umană a ,, oamenilor din fotbal” s-a localizat în zona demisolului. Al doilea rezultat a fost că pe plan internaţional echipele româneşti de club, precum echipa naţională, nu au mai contat absolut deloc cu excepţia unor rezultate întâmplătoare. Şi asta pentru că fotbalul mondial, oricât este de ,,industrializat” poartă în ADN-ul său sămânţa corectitudinii, a performanţei şi a frumosului fără de care nu ar putea fi exploatat şi vândut. În această lume, Borcea, Becali, Iancu & Co nu au ce căuta cu ,,strategiile” şi bălăcăreala lor, ei sunt băgaţi în seamă doar dacă prezintă nişte echipe competitive.

După cum am văzut, în sezonul trecut, echipele româneşti de club au ieşit in corpore din primul tur, contraperformanţă nemaiîntâlnită, iar excepţia Clujului din Liga Campionilor a confirmat că echipele româneşti sunt acolo ciuca bătăilor.

Cât despre echipa naţională, ce să mai vorbim? Piţurcă şi al lui clan de interlopi a nivelat cu buldozerul aroganţei şi incompetenţei orice posibilitate de performanţă şi  ne-am făcut de râs în faţa unor echipe cu arii de selecţie cât al unui sector din Bucureşti.

Iată că ,,excentricităţile” unor şcolii de fotbal private, precum şi eforturile nebăgate în seamă la nivel de juniori, combinate cu arestările şpăgarilor din arbitraj, au dus la schimbări benefice în acest an. Toate acestea, combinate cu ascensiunea unei generaţii de antrenori tineri şi de bun simţ, ce au început să fie lăsaţi în pace de patronii constrânşi de obţinerea unor rezultate absolut necesare pentru acoperirea investitiilor, au dus la schimbarea climatului în fotbalul românesc.

Chiar dacă nu avem cel mai tare campionat, vorba lui Mitică, avem unul de calitate medie, onest şi cu mecanismele funcţionale care permit afirmarea unor tinere talente, fapt care a permis obţinerea unor rezultate. Nu sunt extraordinare, dar sunt bunicele, dătătoare de speranţă şi au marea calitate de a fi adevărate.

Iar după meciul cu Franţa de sâmbătă, la capitolul echipă naţională este evident că am început un alt capitol. Nu suntem noi buricul Europei, dar avem satisfacţia să avem o echipă muncitoare, talentată şi condusă de un gentleman ce a inoculat un spirit de echipă minunat.