Adrian Christescu

Trofeul

Stăteau culcaţi în iarba jilavă, printre buruieni şi priveau înfioraţi la falnica umbră ce decupase ceaţa înserării şi umplea cărarea dintre stâncile care deschideau pădurea de fagi. Jos, la nici o sută de metri de ei, un cerb uriaş înainta precaut, chiar către adăpostul lor, pe cărarea ce urca biruitoare printre numeroasele buturugi vechi, acoperite de muşchiul verde.

Mihai îl privea uluit, culcat pe burtă în dosul unui pui de arţar, mulţumind proniei că frunzele de brusture alcătuindu-i ascunzătoarea formau un mic luminiş care îi încadra perfect silueta masivă a cerbului. Îl privi gâtuit de emoţie în toată splendoarea lui. Era cu adevărat un exemplar uriaş, părea să treacă de 300 de kilograme, poate 350, cu pieptul lat, capul scurt şi fruntea înaltă, dar cu adevărat spectaculoase erau coarnele pornind de la înălţimea lui de aproape doi metri ca o cupă rămuroasă.

Simţi o bătaie uşoară pe umăr şi-l văzu cu coada ochiului pe moş Costică cu pălăria lui verde şi barba albă, pudrată de nicotină, cum se strecură lângă el fără zgomot. Îi simţi mâna crispându-se pe umăr apoi îi şuieră la ureche încet ca un vânt tainic :

-Răgăzanu! E Răgăzanu, măi băieţi! Apoi începu încet să recite în barbă, ca o litanie bolborosită: mulţumescu-Ţi, Doamne Dumnezeule, Sfinţit fie numele Tău că-mi dăduşi puterea şi binecuvîntarea să-Ţi văd minunăţiile pădurii Tale!

-Moş Costică, pot să trag ? şopti Mihai, bâjbâind prin iarbă după cureaua puştii.

-Doamne fereşte! Cum să tragi, conaşule? Ai înnebunit, ai uitat ce ţi-am spus aseară? Numai peste cadavrul meu! zise moşneagul, în timp ce cu cealaltă mână îi împinse puşca cât mai departe.

În spatele lor, în tufişurile în care era ascuns Diaconiţă, şi unde până mai adineaori sforăise încetişor, se auzi un un foşnet şi un clinchet metalic. Întoarseră capetele amândoi şi îl văzură ridicându-se cu greu în genunchi, chinuindu-se să ia linia de ochire. De abia trezit și cu ochii înroşiţi de la vodca de deunăzi, vârful puştii i se bălăbănea disperat în căutarea ţintei, pendulând primejdios pe lângă capetele lor.

Cerbul se oprise cu piciorul drept în aer ca un câine de vânătoare, şi cu botul uşor ridicat şi nările adulmecând privi către ei cu ochi întunecaţi. O fracţiune de secundă păru încremenit, iar coarnele ce-i desăvârşea maiestuos prestanţa fură nemişcate ca pădurea. Apoi, fulgerător, smucindu-şi capul, se cabră înfigându-şi copitele adânc în pământ şi ţâşni pe cărare, înapoi către pădure. Se mistui în hăţişurile întunecate, lăsând în urmă-i doar un foşnet ca o răsuflare şi un nor de frunze uscate plutind în aer printre picurii de umezeală ai înserării.

Diaconiţă nu văzu nimic din toate acestea, era ocupat cu dezasiguratul armei, iar când în cele din urmă operaţiunea îi reuşi, îndreptă puşca în direcţia aproximativă în care fusese cerbul şi apăsă pe trăgaci. Bubuitura sparse liniştea amurgului şi ridică stoluri întregi de ciori deasupra pădurii, într-un vacarm de croncănituri şi freamăt de aripi. Glonţul trecu la o palmă de capul lui moş Costică şi se infipse într-un gorgan de muşchi aflat lângă cărare, iar gazele fierbinţi de la gura ţevii îi pârliră panglica verde de la pălărie.

– Băga-mi-aş picioarele în voi de proşti! De ce nu m-aţi trezit când a apărut cerbul?! şuieră printre dinţii galbeni de nicotină Diaconiţă. Păi de ce pizda mă-sii vă plătesc eu pe voi, labagiilor?! Să staţi ca proştii şi să vă zgâiţi la jivine ca proasta la sulă?! continuă pe acelaşi ton în timp ce se freca la ochi cu dosul palmelor, ţinând sub braţul drept puşca cu două ţevi.

Mihai se uita îngrozit la gesturile smucite ale şefului, şi la ţeava armei dezasigurate ce făcea volte înspre el şi moş Costică, când auzi glasul acestuia.

-Apăi, conaşule, eu cu nebuni ca matale n-am ce sta! M-ai plătit să-ţi fiu călăuză şi însoţitor, nu să mor ca prostu’ ţintuit de un beţivan! zise moş Costică furios.

Mestecându-şi înjurăturile sub mustaţă, privi compătimitor spre Mihai şi strângându-şi lucrurile, luă rucsacul în spinare şi porni pe drumeag către canton cu paşi fermi, hotărâţi.

-Treci imediat înapoi, moşule, că te ia mama dracului! răcni Diaconiţă în urma lui. Băi nenorocitule, dacă vorbesc cu şeful tău te zbor în doi timpi şi trei mişcări, ai înţeles? mai adăugă agitând furios puşca în direcţia bătrânului care coborâse deja spre baza dealului şi se pregătea să facă un cot la stânga către drumeagul ce ducea spre canton.

- Mai bine aţi avea grijă că se lasă seara şi dacă nu vă grăbiţi nu mai ajungeţi pe lumină la cabană! strigă moşul fără să se întoarcă, şi făcu un semn a lehamite cu mâna înainte să dispară după un frunziş.

Mihai privea neputincios în urma lui şi speriat de întorsătura evenimentelor privi către Diaconiţă şi îi spuse pe un ton rugător.

-Hai, măi Tudore, să mergem la cabană că se lasă întunericul, stăm cu băieţii la un şpriţ, dormim, ne simţim bine şi mâine dimineaţă pornim către casă.

-Nu plec nicăieri! N-ai văzut ce trofeu avea cerbul ăsta? Doar n-o să-i las pe fraierii ăştia să-l împuşte după ce eu l-am scăpat ca prostul. Hai după el!

-Unde să mergem noaptea după el, în pădure! Nici nu cunoaştem locurile, asta e a doua zi de umblat pe coclauri uitate de Dumnezeu. Măcar de-aici avem drumeagul pe care a luat-o moşul spre cabană, într-o oră suntem acolo.

-Băi, ştii ceva…? M-am săturat de bocetele tale! Dacă ţi-e frică n-ai decât să pleci cu moşu’. Lasă conservele şi lanterna şi marş la căldurică!

-Măi Tudore, ne aşteaptă nevestele mâine acasă, hai să mergem, unde vrei tu să vânezi în crucea nopţii?!

Diaconiţă spumega, se apropie de Mihai îi luă punga cu conservele din mână, îi smulse din rucsac lanterna, şi porni pe cărarea pe care se mistuise cerbul. După căţiva paşi se opri, se întoarse şi îi şuieră cu ochii scăpărând de furie.

- Băi băiatule, eu nu te plătesc ca să-mi ţii predici! Ai două variante: ori vii cu mine să-l împuşcăm pe ăsta, ori te duci în pizda mă-tii acasă şi de luni îţi cauţi de lucru.

-Tudore, de ce îmi vorbeşti aşa? Eu credeam că suntem prieteni, de ce mă înjuri? Şi ce legătură are serviciul cu prostia asta de vânătoare, doar ţi-am spus că nu mă dau în vânt după ea. Cănd te rugai de mine să vin la tine la firmă erai numai lapte şi miere, acum te pomeneşti că sunt un fel de slugă…

Diaconiţă îl privi dispreţuitor, luă rucsacul în spate şi porni pe cărare după cerb. Făcu câţiva paşi apoi își întoarse din nou către Mihai privirea încărcată de ură.

- Mă, pricepe, eu fără trofeul lu’ ăsta nu mă întorc! Dacă te grăbeşti acasă n-ai decât să găseşti un fraier să te ducă. Iar de luni caută-ţi de treabă că m-am săturat de fiţele tale! Am ajuns eu, care dau banul, să mă rog pentru orice chestie de tine, ca de sfintele moaşte. Hai rade-o acasă!

Diaconiţă îl fixa pe Mihai cu ochii săi albaştri, veninoşi, pănă când acesta, mai întâi nedumerit şi trist, apoi supărat şi resemnat, îl privi lung, pornind fără zgomot şi cu pasul hotărât către canton.

Nimic nu ar fi putut să îl enerveze mai tare pe Diaconiţă decăt modul în care Mihai pusese capăt discuţiei. Îi venea să îl strângă de găt. Boul ăsta se purta de parcă el ar fi fost patronul, iar înţelegerea şi tactul cu care depăşea situaţiile când el încerca să îşi impună poziţia îl enervau cumplit.

Odată pentru totdeauna trebuiau să înţeleagă toţi din firma lui că, cine dă banul, face şi regulile. Îşi aminti şi întâmplările de aseară şi începu să le rememoreze în timp ce urca pe cărare. Muncit de furie, şi ros de gânduri, Diaconiţă intră în pădure cu amintirile sale…

Era cel mai mic din cei nouă fraţi şi surori ai unei familii chinuite dintr-un târg vieţuind în afara drumurilor de asfalt care străbat Moldova către Bucovina. De mic copil învăţase lecţia cruntă a umilinţei chiar din internatul unde fusese trimis de o mamă care îşi încerca ultima şansă ca vreunul din copiii ei să ajungă cineva la oraş.

Micuţ şi slab dintotdeauna, Tudor pricepu repede de ce avea nevoie pentru a scăpa de răutăţile celor mai în vârstă. Trebuia să îşi găsească un protector, lucru pe care îl făcu rapid. Ajunsese să înveţe foarte bine şi îşi ajuta protectorul să ia note bune, iar uneori împărţea chiar şi pachetele de acasă cu plăvanul cu pumnul greu. În scurt timp acesta îi deveni admirator. Astfel, cu ajutorul unei burse şi ocrotit de prietenul său, Tudor termină zece clase. Îşi făcu chiar şi debutul sexual într-o magazie din internatul de fete, prin binevoitoarea mijlocire a aceluiaşi amic.

Slavă Domnului, scăpă de colegul cam mârlănos într-a unsprezecea, când acesta plecă la o şcoală profesională iar el intră la un liceu în Iaşi. Evită cu grijă orice întâlnire ulterioară cu haidamacul, de teamă să nu se discrediteze în faţa noilor colegi. Pur şi simplu, fostul său protector nu îl mai interesa. Amicul, la început nedumerit apoi chiar furios, nu înţelegea de ce nu îl mai găsea niciodată disponibil pe Tudor, deşi mergea o grămadă de timp cu trenul ca să-şi întâlnească-credea- prietenul. Odată chiar încercase să forţeze intrarea în căminul liceului, dar o cam încasase de la paznici. Într-un târziu, cu greu… a înţeles: îi trecuse vremea.

In ultimele două clase de liceu Tudor s-a descurcat binişor. Avea doi colegi de cameră în faţa cărora nu sufla nimeni în internat, dar cel mai important lucru pentru el era că mai intraseră în gaşcă încă doi băieți, cu atuuri sociale şi financiare extrem de interesante.

Unul, fiu de profesor universitar cu vilă mare în Copou şi pivniţă burduşită cu damigenele şi sticlele de vin primite pentru examene, era tovarăşul lui cel mai drag. Părinţii acestuia, fiind mult timp plecaţi de acasă pe la tot soiul de congrese, cocheta vilă din Copou se transformase în a doua lui casă. Dealtfel chiar şi cu părinţii, Tudor se înţelegea de minune. Soţia profesorului îi adora ochii albaştrii şi îi lăuda solicitudinea dovedită în rezolvarea treburilor casei; fecioru-său devenise cam leneş şi recalcitrant la rugăminţile ei. Chiar şi domnul profesor a fost plăcut impresionat când, după ani şi ani marcaţi de o evidentă indiferenţă a celor dragi faţă de importantele sale realizări iată, apărea acum cineva care să îl asculte cu interes în intimitatea căminului, respectuos şi admirativ.

Tatăl celui de-al doilea ( un băiat bun, cam simpluţ, dar sincer) era şef la un IAS din împrejurimi, astfel încât aprovizionarea devenise o problemă nesemnificativă chiar si pentru începutul anilor 90, ani care numai de belşug nu au fost.

Aceştia doi din gaşcă i-au devenit şi colegi de facultate, şi în mod firesc, viaţa de cămin a continuat sub aceleaşi auspicii frumoase. Se pare chiar prea frumoase, căci i-au trebuit vreo trei ani să-l termine pe primul…

Gata! Nu mai avea chef de învăţat! La ce ar mai putea să-i folosească şcoala acum când de la o vreme simţea pentru prima oară că nu mai are nevoie de nimeni din foştii săi prieteni pentru a sta ferm pe propriile picioare.

Între timp, se apucase de muncă. Cunoscuse un tip foarte simpatic şi generos, Victor îl chema, care îl dusese la firma unde lucra şi el, de curând. Victor avea maşină, ştia să bea, era oricând gata de o poantă, ce mai, era o plăcere să-l frecventeze.

I-a fost mai greu la început până s-a adaptat la programul firmei. Dar din fericire, Victor era un prieten deosebit: în zilele în care nu reuşea să se trezească după un chef crunt, de-o noapte, Victor îi vizita clienţii şi îi rezolva problemele. L-a ajutat astfel să treacă peste ultimatumul primit de la patron, cam nemulţumit de prestația lui, şi de cum arăta dimineaţa când reuşea să vină la serviciu; Dar mai ales ,,şeful” se enervase rău când aflase că Tudor fusese buzunărit în tren, fără să simtă nimic, pierzând o sumă importantă de la clienţi. Bine… e adevărat, asta fusese varianta oficială iar patronul, fraier, a crezut. Tudor, băiat deştept a prins din zbor ideea că banii se fac cel mai uşor mizând pe slăbiciunile celor din jur, a băgat la cap şi şi-a propus să perfecţioneze sistemul. Era pe drumul cel bun.

În continuare, ambiţia lui şi-a spus cuvântul. S-a pus serios pe treabă, mai ales când şi-a dat seama că este şi foarte talentat în activitatea de vânzări. În scurt timp a devenit cel mai bun om de pe vânzări din firmă şi, bineînţeles, banii au început să curgă. Realizările sale au devenit repere de performanţă în firmă şi în mod firesc, curând, avansă în organizaţie chiar în acelaşi timp cu Victor.

În firmă a cunoscut-o pe Lavinia, cea care i-a dat un plus de încredere în forţele proprii. Fusese iubita unui bun prieten care plecase în Anglia să câştige un ban adevărat, şi i-o dăduse în grijă. Ei, şi fiindcă îi plăcea femeia, iar Lavinia se arătase extrem de hotărâtă să nu-şi irosească oportunităţile în viaţă, după o minimă tatonare se treziră în acelaşi pat. Trebuie spus că Lavinia pe lângă o educaţie precară şi un caracter nu tocmai fericit avea un simţ aparte în alegere celor mai scurte şi sigure căi pentru a-şi atinge ţelurile. Indiferent de consecinţe… pentru alţii.

Ce-i drept, Lavinia avusese câteva aventuri, totuşi a decis să-şi asculte mama, evident o persoană care deţinea genetic strategia fericiri conjugale. Şi a hotărât să găsească ,,o investiţie pe termen lung” după cum frumos şi deopotrivă sugestiv se exprimase tatăl în consiliul de familie întrunit de Crăciun în Vaslui. Aşadar, Lavinia a privit în jur, a evaluat cu atenţie, a testat cu răbdare şi l-a ales. Pe cel cu care s-a căsătorit.

Tudor plutea în al noulea cer, era extrem de îndrăgostit. Dar şi ştiuse din primul moment că ea avea să-i arate posibilităţi dintre cele mai ofertante şi era chiar nerăbdător să-şi ia de pe umeri jugul deciziilor. A fost fericit când, foarte repede, după nici nouă luni de la nuntă, Lavinia i-a dăruit un copil, şi nu s-a supărat când ea i-a explicat a doua zi după naştere că un asemenea sacrificiu era ultimul din viaţa ei. Nu trecuseră două luni de la eveniment și l-au sărbătorit plecând într-o vacanță în Grecia. Mama ei a fost încântată să-şi îndeplinească rolul de bunică, acum după ce Lavinia ascultase sfaturile familiei şi intrase în rândul lumii.

La întoarcere, odihniţi, au alcătuit cu grijă ,,planul de bătaie” pentru botez. O festivitate al cărui succes treuia să fie deplin, cu repercursiuni desigur benefice în campania de imagine a noii familii, gândită de acum de Lavinia, instalată oficial în postura de strateg şef. Profitând de timpul petrecut sub casca coaforului, a plănuit o manevră extrem de inteligentă şi a hotărât ca naşul de botez să nu fie Victor, statornicul lor prieten şi îndrumătorul spiritual de la nuntă, ci chiar patronul firmei la care lucrau. Tudor a ascultat-o pe Lavinia topit de admiraţie când i-a explicat că dacă vrei să urci, trebuie necontenit să-ţi modifici ,,targhetul” prietenilor şi al cunoştinţelor pe care le frecventezi. A rămâne cu amărâţii ăia de naşi care nu erau în stare să se gândească mai departe de cercul lor de prieteni, din vremuri demult prăfuite, ar fi fost un semn clar de slăbiciune.

Următorii doi ani au trecut repede, au devenit asociaţi la firmă, apoi, logic, au început o afacere pe cont propriu. Lavinia nu mai suporta conceptul de şef. După părerea ei, numai lui Tudor i-se datora supravieţuirea firmei, iar ea se săturase până peste cap să mai dea socoteală pentru banii- nu puţini, e adevărat- pe care îi scotea din caserie. Aşadar, fără să întrebe pe cineva, pur şi simplu şi-au luat suma pe care considerau că o merită pentru străduinţa lor de atîţia ani şi şi-au deschis propria firmă. Faptul că cea de la care plecaseră, decapitalizată, cu furnizorii transferaţi la ei şi cu datorii mari la bugetul de stat, a dat faliment, a reprezentat dovada supremă că într-adevăr Tudor o ţinuse în viaţă.

Afacerea lor a început să meargă iar roadele nu au întârziat să apară. Lavinia cumpăra săptămânal două, trei perechi de pantofi şi o grămadă de haine, iar Tudor a trebuit să accepte că pentru a prezenta în faţa rudelor şi a cunoscuţilor ,, succes story-ul” lor e nevoie şi de o investiţie masivă de imagine. A înţeles şi că dacă nu se uită la banii cheltuiţi de nevastă ea nu-i mai făcea scandal când rămânea pe la o vodkă cu prietenii, la firmă sau prin împrejurimi. Având biroul departe şi-a luat o canapea pe care se culca dimineaţa după băutele de până în zori; eventual, trăgea pe la prânz o fugă până acasă să se schimbe şi să se spele. Asta dacă mai găsea ceva timp, pentru că de obicei era extrem de ocupat toată ziua. Aproape că nu mai realiza cât de repede se scurg orele. O zi, încă o zi, şi o altă zi…

Îşi formaseră un nou cerc de prieteni, desigur corespunzător nivelului său social, majoritatea patroni, bineînţeles nu concurenţi, câţiva poliţişti, doi de la finanţe şi unul de la Garda Financiară. Evident nu au fost uitaţi nici reprezentanţii din teritoriu ai companiilor furnizoare. În această societate restrânsă, cu pretenţii de high life erau câţiva vânători şi astfel Tudor descoperi minunatul ,,sport”, dar mai cu seamă şi toate activităţile ,,bărbăteşti” ce îl însoţesc.

Începuse cu vânătoarea de iepuri, păsări, apoi trecu la mistreţ şi deşi nu se scurseseră nici doi ani de cînd aflase ,,satisfacția” împușcării vietăților pădurii sau văzduhului, Diaconiță îşi dorea acum un trofeu unicat de cerb sau, de ce nu?, unul de urs. Dovedea certe aptitudini în uciderea sălbăticiunilor, devenea pe zi ce trece tot mai pasionat, însă mai cu seamă îi plăcea să stea cu băieţii în cabană sau în jurul focului la o vodkă, să schimbe impresii, să asculte poveşti. Dacă se afla într-o companie cu mai mulţi începători sau cu necunoscuţi îl bucura să-şi depene şi el poveştile. Se lăsa învăluit de o pregnantă senzaţie de virilitate, văzîndu-şi ascultătorii cu ochii căscaţi de uimire când povestea aparent detaşat cum ,, dăduse jos” la ultima ieşire în Bicaz ,, două capre şi un porc”, din tot atâtea focuri. Ei, şi nu în ultimul rând de abia aştepta distracţia din serile de dinainte şi de după vânătoare.

Lui Tudor îi plăcea atmosfera! Faptul că erau acolo, departe, în munţi sau în locuri izolate, doar ei, bărbaţii, şprițurile lor turbate, asezonate cu limbajul cazon pe măsură, îi dădeau un sentimentul de realizare, de împlinire. La ultima ieşire la fazani undeva pe dealurile Jijiei, Costel, comisarul de la Gardă, prieten bun, le făcuse tuturor o surpriză plăcută.

Costel venise cu jeepul lui socru-său plin cu vin confiscat de la un fraier de engrosist şi cu două basarabence –una blondă, alta brunetă- vesele şi gureşe ca două rândunici. S-au pus cu toţii pe băut iar fetele cu ei, cot la cot. N-a durat mult şi Costel care o luase pe ulei încă din timpul mersului s-a înfipt în cea blondă în magazia de la cabană, iar Vasile patronul bufetului de la gară a luat-o pe cealaltă la ,,ciocane” într-un bivuac făcut la repezeală din rucsacurile lor şi masa din sală. După două ore de vodkă şi vin din belşug le-au făcut ,,poştă” la grămadă pe lângă cazanul de mămăligă şi printre puşti. Întâmplările din seara aceea au făcut deliciul conversaţiilor încinse în jurul berilor băute de băieţi prin crâşmele din Iaşi, departe de urechile curioase și, desigur, deloc binevoitoare ale soţiilor. Vasile, băiat de caracter şi povestaş adevărat, îi făcea de fiecare dată să se tăvălească pe jos de râs când se apuca de zis.

- Măi băieţi, mai ţineţi minte când ne-au spus fetele că sunt studente la litere, atunci, după ce le-am tras-o lângă cazan? Cum stătea Costel bălăngănindu-se în sula goală printre sticlele de vin, cu o mână pe Tatiana şi cu cealaltă gesticulându-i putorii în faţă cu degetele răşchirate? Fă, doamna profesoară, zicea, eu n-am carte dar ştiu câteva litere, uite… Te fut şi… Am bani! Vezi, fă, de ce nu-mi trebuie carte?! Că oricâtă ai tu, tot eu te fut dacă am banii!

- Staţi mă, oleacă, nu vă râdeţi, da’… când i-a tras-o Tudor la basarabeancă, de o punea să se sprijine de Costel, care trăgea la aghiose pă canapea, şi să-i cânte la ureche beţivanului: ,,Eu am anii, tu ai banii, suntem ca americanii!” Ei?!

Râdeau de se spărgeau cu toţii, Tudor se simţea ca un personaj dintr-o poveste care pe măsură ce era iar şi iar reluată pe la şpriţuri şi beri devenea şi mai haioasă. Simpatic, dracu’ ăsta de Vasile!

De aia, când băieţii de la silvic au organizat cu cei din poliţie şi parchet vânătoarea de cerb şi l-au invitat şi pe el, i-a luat şi pe Vasile şi pe Mihai. Lui Vasile vroia să-i arate odată pentru totdeauna cine este el, şi la ce evenimente de nivel ia parte, plus că era şi bun de martor şi bun de gură. Iar pe Mihai l-a luat pentru că a vrut să fie generos cu el; de abia îl angajase de câteva luni ca director la firmă, însă nu a putut să-i dea salariul promis pentru primele luni – doar trăim vremuri grele cu toţii, nu?! Îi oferea deci un fel de compensaţie, nu-i de ici de colo să te ia patronul cu el la vânătoare…

Au ajuns pe la prânz la cabana silvicului unde îi aştepta moş Costică, ghid şi însoţitor. Au descărcat băutura şi mâncarea şi au cărat-o în cabană; Tudor se ocupase de toate, că doar nu erau să vină bugetarii cu ,,artileria”… Apoi privind la focul din şemineu îndemnat de Moş Costică, se puseră la un şpriţ, în aşteptarea oaspeţilor.

În timp ce răscolea jăratecul Moş Costică le povesti de vietăţile din Pădurea Roşie, pădure ce se întindea de la doi kilometri de canton până aproape de culmea Obcinilor.

-Apoi, domnişorilor, iaca se fac treizeci şi cinci de ani de când am liberat din armată şi aici am venit direct, că tare mi-o fost dor de locurile astea, de aici am plecat, aici m-am întors, începu sfătos Moş Costică.

- Vezi să nu, te pomeni că ţi-o fost mai dor decât de femeie? glumi Tudor cu un zâmbet în colţul gurii.

- Păi… la început nu, până băgai de seamă ca fimeia mea îmbătrâneşte, iară pădurea asta nu! Dacă aţi şti dumneavoastră că pădurea aista mă face să mă simt mereu ficior… Dacă n-ar trebui din când în când să grăbesc pasu’ când merg cu de-al de matale, sau cu domnu’ inspector de la oraş, la împuşcat vreo jivină, tot tinerel m-aş ţine. Dar, aşa… gonitul pe poteci mă cheamă înapoi la cele 72 de ierni ale mele.

- Hai, moş Costică dar de ce nu or fi 72 de primăveri, de ce trebuie să numeri doar iernile? întrebă Mihai vesel în timp ce punea o rădăcină mică de mesteacăn pe jar.

- Drăguţă, apoi să ştii că anotimpurile la om nu-s mai lungi de douăzeci de ani, iară eu în iarnă am intrat şi numai mila lui Dumnezeu poate să-mi ţină jarul în sobă. Când o chibzui el că mi-am trăit traiul şi mi-am mâncat mălaiul, ca o pală de vifor m-oi duce.

- Lasă, moş Costică gândurile negre şi zi-ne ce putem împuşca pe aici, schimbă vorba Tudor.

- Domnişorilor, mie domnu’ inspector Zlăvog îmi zise că viniţi la ciute, şi dacă n-o fi cu noroc, la vreun porc.

- Moş Costică dar un cerb nu găsim? îl iscodi Tudor.

- Nici să nu vă gîndiţi, tare puţini o mai rămas mari şi buni de prăsilă, majoritatea îs juncănaşi, nici de călărit ciutele nu-s în stare. Şi oricum chiar domn’ Zlăvog o interzis a puşca la cerbi.

– Lasă bre, unu în plus sau în minus tot un drac îi, are cine să dea la buci la caprele rămase. Luaţi şi voi un ban să aveţi de vacanţă, îi făcu cu ochiul şmechereşte Tudor.

- Apoi în vacanţă m-oi duce în coasta bisericii din Coverca că acolo îs bunii mei, se enervă brusc moşneagul, se roşi în obraji, iar vârful mustăţilor îi tremurau ca nişte cozi de rândunici. Continuă şuierând. Chiar de-l vedeţi pe domn Zlăvog că-i place vinul, nu-i om să-şi calce cuvântul, mai ales că şi-o lăsat şi dânsul jumate de viaţă ici şa ia. Iar peste două săptămâni vine şi o delegaţie mare de la minister şi televiziunea aia străină de filmează numai animale, ca să facă un reportaj. Şefii de la Bucureşti l-au sunat pe domnu’ inspector să ne pregătim că o să stea şi o lună dacă e nevoie să-l filmeze pe ăl mare. De nu era vorba de domnii procurori şi poliţişti nu primeam pe nimeni acu’.

- Care televiziune nea Costică? Discovery sau Animal Planet? întrebă curios Mihai.

- Apoi, de unde pacatele mele să ştiu, crezi mata că am timp să mă uit la televizor, îi un program care dă numai despre viaţa animalelor, îl mai văd de sărbători când cobor la copii, în Gura Haitei.

- Pe care ăla mare să filmeze, moşule? deveni brusc interesat Tudor.

- Răgăzanu să-l filmeze, doar nu pe mine, dădu din umeri moşul, încurcat parcă; acum îi părea rău că vorbise prea mult. Dar se gândi că poate oaspeţii ştiau oricum de la Zlăvog de el, le-o fi spus şi domnu’ ca să aibă grijă, aşa că le tălmăci mai departe.

- Pe munţii ăştia, prin pădurile de pe ei şi-o găsit sălaş acum vreo zece ani ori mai mulţi un cerb uriaş, aşa cum erau în vremurile străbunilor cerbii, trăitori în păduri sălbatice şi neumblate de piciorul omului, făr-de grija mâncării şi a teritoriilor lor.

- Hai nea Costică, lasă-ne cu vrăjeli d-astea că am mai văzut şi eu cerbi, nu sunt la prima vânătoare. Zi-i lui Mihai, poate te-o crede el, da’ nu mă lua pe mine cu d-astea; s-o fi pripăşit unul mai de Doamne ajută, şi acum vă puneţi toţi pieptarul de serbare, mustăci Tudor.

- Apoi, matale nu eşti la prima vânătoare, da’ nici eu nu’s urs cu belciug în nas, de joc cu ţiganii pe lângă foc. Răgăzanul aista îi de trei, patru ori mai mare ca un cerb obişnuit, iară coarnele la cum arată, bat de 20, poate 25 de kile. Ultima oară l-am văzut acu’ patru ani când boncăluia, altfel nu dai de el nici mort, stă pe crestele Călimanilor sub norii ceia de se învârt pe după culmea Pietrosului. Aude şi simte mai dihai ca orice sălbăticiune, aripi să ai, şi nu te poţi apropia.

Tudor, neîncrezător, dădu să deschidă gura, când uşa se deschise larg lăsând să intre răcoarea serii de munte pe lângă bărbaţii care pătrunseră în încăpere burduşiţi de bagaje, genţi, rucsace şi damigene. La câtă băutură era acum în cabană, doi ,,consumatori” cumpătați puteau trece liniștiți o iarnă… Pe lângă cea adusă de Tudor şi Mihai căraseră şi oamenii legii ca la concurs. Se pare că băutura este singurul domeniu în care bugetarul justiţiar nu se face de râs şi chiar are unele porniri de generozitate, bineînţeles în afara cazurilor, de altfel destul de dese, când ea provine din ,,donaţiile” unor pricinaşi cu oareşcare probleme rezolvabile prin bunăvoinţa organului.

În faţă deschidea şirul procurorul Bolohan, mic şi îndesat cu picioare groase şi scurte ca două cişmele, îmbrăcat într-un costum de vânătoare kaki nou nouţ dar, pentru a fi folosiţi de către domnul procuror, pantalonii aveau manşetele răsucite de trei ori în sus. Pe după pălăria de vânător cumpărată la tonetele din Cheile Bicazului se iţea husa puştii iar în spatele ei se înşiruiau domnul subcomisar Telegescu şi domnul inspector şef Bebică Florea, transpiraţi şi roşii la faţă; ultimul care trase uşa după el fiind domnul inspector silvic Zlăvog.

Revederea fu călduroasă, cu pupături ţoşcăite pe obrajii înfierbântaţi deja de alcool, bărbaţii nemaiâncăpând in piele de bucurie şi amuşinând distracţia ce se anunţa. Tudor făcu oficiile de gazdă, cu elanul celui mai devreme încartiruit. Dădu jos rucsacurile de pe poliţişti, îi ajută să despacheteze nu înainte însă de a-l ajuta pe Bolohan să-şi dea jos haina şi să-şi urce bagajele pe dulapul de lângă şemineu. Nimeni nu mai avea răbdare de despachetat aşa că terminară repede şi se grupară în jurul mesei unde Tudor umplea paharele.

Becul chior, flăcările din şemineu ce alungau umbrele nopţii de pe geamuri ca nişte limbi roşietice, căldura din cabană şi vorba sprinţară a oamenilor veseli şi eliberaţi de griji dădea ghes la pahar. Bebică Florea adusese un vin roşu şi greu de ţară, taninos dar demidulce cu aromă de căpşunică, numai bun de cursă lungă. Tudor împărţi trabuce cubaneze la toată lumea mai puţin lui Mihai care nu fuma, şi lui moş Costică, acesta îşi aprinsese deja pipa din lemn de trandafir. Atmosfera se umplu imediat de un fum gros şi se încinse de la povestirile comesenilor punctate în rafale de zgomotul cănilor ce loveau masa din lemn de brad negeluit.

Moş Costică se retrase în bucătăria deschisă în dreapta şemineului şi se apucă să pregătească de-ale gurii împreună cu Mihai care-l însoţi, ştiindu-şi lungul nasului, dar şi bucuros că scăpa astfel de norul de fum. Pe masă începură să încolţescă sticle cu vin, platouri frumos aranjate de moşneag ale căror petale luaseră forma slăninii afumate, a şunculiţelor trandafirii, a caşului, a cepei roşii, a caşcavalurilor afumate şi a tobei. Povestirile şiruitoare fură zăgăzuite de stăvilarul bucatelor de pe masă , iar preaplinul istorisirilor fu îndiguit de cârnaţii afumaţi abia scoşi din jar şi de fleicile cât o labă de urs. Într-un târziu, după o îndârjită luptă a măselelor, digestia fu gresată de poale în brâu proaspete, coapte de dimineaţă de baba lui moş Costică, acum trezite şi rumenite de cuptoraşul din sobă, şi de o cafea la ibric, cum numai domnul Zlăvog știa să facă.

Limbile încleiate se clătiră cu o palincă de prune, ce tăia colesterolul, după spusele lui Telegescu, apoi mesenii se avântară în largul discuţiei avînd sub carenă o frâncuşă rece şi aspră ce promitea. În valurile acesteia aflară secvenţele ultimelor arestări din târg, ce dosare se întrevedeau în zare pentru diverşi oameni de afaceri, şi micile picanterii din viaţa privată ale diverselor notabilităţi. Primul se retrase în dormitorul de sus Mihai, obosit şi plictisit să-i mai ridice la plasă şefului, dar folosindu-se iscusit de alibiul nefumătorului. După doisprezece noaptea, trase pe dreapta şi moş Costică lungindu-se după cuptor pe un pat de campanie acoperit de o blană miţoasă. Zlăvog rezista eroic, dar privea deja tulbure şi dădea semne că ochii trăgeau să se închidă, stătea rezemat de perete, îşi sugea strungăreaţa şi plescăia adormit la fiecare înghiţitură de vin.

Tudor înfierbântat de băutură şi de atmosferă parcă plutea. Faptul că bea şi se trăgea de brăcinari cu oameni atât de importanţi, oameni de care depindea chiar libertatea unora, îl făcea să aibă un sentiment de siguranţă şi de recunoştinţă faţă de soarta sa. În timp ce îi turna în pahare plin de zel, procurorul Bolohan îl îndemnă să-i spună pe numele mic, Ghiţă.

Tudor simţi că seara ar fi o reuşită completă, însă nu-i dădea pace un gând: cineva nu reacţionase pe măsura aşteptărilor, tocmai subcomisarul Telegescu. Acesta, cu chipul lui ţigănos, tăiat în muchii dure şi ochii plaţi ca de peşte, îi dădea impresia că îl scrutează distant şi parcă batjocoritor, iar pe măsură ce numărul paharelor îngurgitate creştea, senzaţia devenea mai pregnantă.

- Domnule Zlăvog, cum e treaba cu cerbul ăla uriaş, de ce nu le spui la băieţi care e preţul pentru trofeul lui, deschise subiectul, parşiv, Tudor.

- Ce, ce ziseşi, măi … care cerb? bâigui nedumerit şi pe jumătate adormit, Zlăvog.

- Hai, nea Zlăvog, lasă vrăjeala că suntem între prieteni, continuă Tudor privind conspirativ către procuror şi poliţişti. Ăla de-l caută şi televiziunile pe aici, pe la matale! Zi, ne faci cinste cu un trofeu adevărat?

Lui Zlăvog îi sărise somnul brusc, rotea ochii înroşiţi disperat spre fiecare din comeseni, şi îşi căută cuvintele tuşind sec.

- Nici nu poate fi vorba! Nu se atinge nimeni de Răgăzan! izbucni el categoric.

Privi încruntat la feţele celor din jur, apoi puţin speriat încercă să dilueze fermitatea de adineaori, suspinând către procuror şi poliţişti.

- Cerbul ăsta e o minune a naturii, face parte din patrimoniul cinegetic al ţării, cred că este cel mai valoros exemplar din specia lui din Europa şi …

- Ce mă, noi suntem nimeni pentru tine, măi inspectoru’ lu’ peşte?! îl întrerupse brusc Telegescu. Ascultă bă… mă doare în cur de patrimoniul vostru cinegetic! De când îmi spui tu mie, mă, ce să împuşcăm aicea, la noi în judeţ?!

Telegescu cu ochii în sânge îl fixă pe Zlăvog ca un şarpe care se apropie de pradă. Subcomisarul începu să bată darabana cu degetele de la mâna dreaptă în masă, zgomotele buricelor lovind tăblia de lemn se auzeau clar în liniştea îngheţată a camerei.

-Te pomeneşti, măi inspectore, că domnu’ Ghiţă şi cu mine ar trebui să-ţi fac vreo cerere pentr-un căcăcios de ţap, de la tine din ogradă? Că o fi ograda ta, te pomeni? şuieră sinistru Telegescu. Chipul lui aspru, ţigănos, când se enerva devenea o mască de ceară întunecată care băga spaima în oricine.

- Dar, domnilor, de ce vă supăraţi pe mine, cerbul ăsta e monitorizat de la Bucureşti, iar exemplarele de patrimoniu au un regim special. E adevărat… nu oficial, dar chiar şi faptul că ăştia la Animal Planet vin aici să-l filmeze e un lucru extraordinar! Nu mai spun că dacă s-ar întâmpla ceva cu el acum, înainte de vizita asta, aş putea înfunda puşcăria pentru braconaj…

- Şi de ce n-ai înfunda puşcăria din cauza noastră, măi inspectore? Ai uitat când te-am scos din rahat cu lemnul ăla de l-ai trimis la Buzău cu acte false? Sau când domnu’ Ghiţă i-a dat NUP-ul ăla lu’ boul de frate-tu? Atunci când le-a umplut de sânge pe amărâtele alea de studente la discotecă, şi apoi a plecat cu sticlele de whisky neplătite sub braţ?

- Dar, nea Costică, şopti Zlăvog către Telegescu, ştiţi bine că v-am fost şi vă sunt recunoscător pentru ajutorul primit, doar de atunci sunteţi invitaţii mei ori de câte ori doriţi să veniţi la canton…

• Lasă, bre Costică, nu-l mai certa pe domnul inspector că-i om de înţeles, a greşit şi el când a zis … cea zis , intervenii împăciuitor Bolohan chicotind pilit. Guşa şi burta îi tremurau ca o piftie ieşită la suprafaţă de sub pulovărul gros şi verde de lână, iar ochişorii porcini străluceau de încântare.

Ghiţă Bolohan lua viaţa ca pe o uriaşă glumă, era mai tot timpul vesel şi câteodată putea da impresia de generozitate. La 25 de ani se chinuia ca fochist la o centrală de termoficare în cartierul muncitoresc Nicolina din Iaşi, iar acum ajunsese procuror şef. Cum dracu să nu fie viaţa asta o glumă?!

Avusese grijă să arate maximum de severitate când îi picaseră pe mână pui de burgheji, care făceau paradă de familiile lor, de tradiţie şi de tot felul de apucături dubioase. Ghiţă Bolohan nu avea timp de teatru, citit, concerte şi alte prostii, partidul l-a pus acolo să păzească societatea şi pentru asta a tras din greu şi a ucenicit cât era necesar să înveţe să folosească legea. El deţinea secretul succesului în viaţă, şi cu şiretenia lui de lumpen, a înţeles că în societatea care l-a ridicat cine călăreşte legea învăluit în faldurile ei, nu are lege de urmat.

S-a speriat doar o singură dată în viaţă, la Revoluţie când loialitatea lui rămăsese fără obiect, sau cel puţin aşa crezuse pentru moment. A fost groaznic, slăbise 20 de kile în mai puţin de două luni; la începutul anului 1990, în primele două săptămâni nici nu venise la serviciu, se plimba cenuşiu la faţă ca o umbră în casa imensă din Copou, i se părea uneori că aude paşi sau zgomote la poartă. Dar s-a liniştit repede. După Duminica Orbului, la primele alegeri libere, a îmbrăţişat cu ardoare politica, pentru că avusese o iluminare la un miting de-al lui Iliescu. Dintr-o dată a priceput că Revoluţia a lor a fost, făcută de ei, pentru ei. Aşa că bruma de loialitate rămasă disponibilă a dedicat-o iar partidului, mânat şi de-o nouă provocare. Acum putea face şi bani buni, dar se şi putea bucura de ei! Anii au trecut repede iar răsplata pentru loialitate-i neştirbită a fost pe măsură.

A călătorit mult invitat de foştii săi duşmani capitalişti, a învăţat să le vorbească limba, şi-a cumpărat casa din Copou, a mai cumpărat şi altele, şi-a luat doctoratul apoi a ajuns şef la Parchet; nu a durat mult şi s-a îngrăşat la loc. Totul a mers ca uns, chiar a râs cu poftă când o babă a făcut cerere de retrocedare pentru casa lui din Copou. A fost doar curios dacă trebuie să strice o vorbă sau lucrurile se vor aranja de la sine, iar rezultatul chiar l-a mulţumit. Şi-a dat seama de cum este privit de cei din jur când colegii de la Curtea de Apel i-au făcut cadou sentinţa definitivă tocmai de ziua lui. O răsplată a generozităţii sale dovedită de-a lungul timpului faţă de prieteni şi colegi…

A fost o lecţie pe care o preda cu plăcere fiilor săi la orice întâlnire la care aceştia- oameni în toată firea acum, poliţişti, iar unul dintre ei chiar procuror- participau solemn împreună cu familiile, pentru a se adăpa ca de la un izvor de înţelepciune. Supuşenia şi ordinea din familia lui îi făceau viaţa împlinită lui Ghiţă Bolohan, iar împlinirea vieţii duce cum bine ştim la generozitate.

Iar astăzi mai mult ca niciodată, cu stomacul plin, încălzit de băutură, în amintirea nenumăratelor vânători petrecute cu Zlăvog – săracu’, chiar gătea bine şi era ospitalier-, simţi nevoia să îi ia apărarea.

• Domnu’ Telegescu, măi Costică, începu el sfătos, lasă, bre, omul în pace, că de unde să ştim noi dacă ne întălnim mâine cu jivina? Are rost să ne supărăm degeaba? Dacă ne-o scoate norocul în faţă la careva, mai vedem noi atunci, nu-i aşa domnu’ Zlăvog?

• Putem şti noi sau cei de la Bucureşti, de nu se-ntâmplă vreun accident cu cerbul ăsta, şi că la ora asta în timp ce ne certăm îl mănâncă lupii în vreo râpă? continuă el pe un ton întrebător. N-avem de un’ să știm… răspunse tot el împăciuitor.

• Păi, ştiu eu ce să spun, domnu’ Ghiţă? scormoni cu vârful bocancului în scândura din podea Zlăvog, neîndrăznind să ridice ochii la poliţişti. Uite că nu era prost ăsta, gândii recunoscător, îi oferea o cale de scăpare; n-aveau ăştia bafta porcului să dea de Răgăzan, jivina era greu de văzut în umbra pădurii… Dar dacă s-ar întâlni cu el, ce-ar face? Alungă repede însă gândul nenorocirii şi încercă să spargă gheaţa nu înainte de a-i da dreptate lui taică-su. Bătrânul spusese întotdeauna de miliţieni că erau mai răi ca boala, pentru că boala are un capăt, pe când la miliţieni dacă le dai toată săptămâna şi nu le-ai dat şi duminică, se cheamă că nu le-ai dat nimic.

- Hai domnu’ Costică, să ciocnim un pahar, mâine o fi cum o da Dumnezeu, e păcat să stricăm seara asta aşa frumoasă, zise împăciuitor şi ridică paharul.

Tudor ascultase discuţia atent în ciuda faptului că trecuse de la vin la vodcă, aşa cum făcea de fiecare dată după miezul nopţii; băutura îl umpuse de optimism şi se hotărâ să-şi folosească binecunoscutele lui calităţi de negociator pentru a readuce armonia la masă.

- Domnu’ Bebe, domnu’ Costică doar n-o să ne certăm pentru coarnele cerbului din pădure, încercă Tudor o glumiţă, uitaţi… pentru toţi cei de la masă vă lansez o provocare! Care dintre dumneavoastră, domnilor, îi ia trofeul cerbului ăstuia are de la mine 1000 de euro primă, iar dacă eu voi fi cel norocos, aştept de la dumneavoastră o sticlă de Finlandia şi recunoaşterea că sunt valoros. Ca vânător, bineînţeles, chirăi încântat.

Telegescu îl fixă pe Diaconiţă cu privirea fiarei care îşi pierduse prada pentru moment, dar deodată descoperă una nouă, ochii se bulbucară şi mai mult, iar buzele subţiri şi vinete lăsară să iasă un şuierat.

- Hai sictir, măi pulică! Te trezişi vorbind printre oameni? Sau s-a deschis sezonul la papagali şi n-am aflat eu? Da’ cine eşti tu mă, de ne pui la concurs, pă noi?!

Tudor păli brusc şi rămase fără glas, încercă să spună ceva dar, ca de fiecare dată când era nervos sau panicat se bâlbâii îngozitor.

- Măi afaceristul lu’ peşte prăjit, continuă pe acelaşi ton Telegescu, dacă tu eşti azi aici, este pentru că tu ţi-ai plătit vânătoarea iar noi nu, iar dacă ai în buzunar 1000 de euro este pentru că te lăsăm noi să faci afaceri, măi pârlitule! Dar s-ar putea să schimbăm foaia,mi-au povestit colegii mei că au trecut pe la tine şi ți-ai mâncat de sub unghii când a fost să le dai daru’. Am auzit că la unu i-ai dat o şapcă de reclamă primită de la ţigări, iar boul de fomist a şi păstrat-o în loc să-ţi dea cu ea de cap. Da’ … nu-i nimic, o să-ţi vină şi ţie rândul să te controleze nişte băieţi adevăraţi, că ai pus destulă carne pe tine şi atunci să te văd dacă mai ai chef de concursuri!

Telegescu se ridică încetişor de la masă şi înainte de a porni către scara ce ducea la etaj se întoarse, dezmorţindu-şi alene picioarele, către domnul Ghiţă şi colegul lui.

– Mă scuzi, nea Ghiţă, da’ mi-e somn de nu mai pot, şi mâine avem de umblat o grămadă. Hai, Bebe, să mergem la culcare că de nu băiatu ăsta te avansează în grad dacă mai bea două pahare! Apoi, ajuns în capătul scării se întoarse către Tudor. Băi, Ţiriac, dacă vezi mâine din întâmplare un cerb cu coarne de doi metri ia-ţi seama, nu trage din prima să nu te stropeşti. Poate ţi-e rău şi nici nu ştii că te holbezi la vreo baltă! Apoi o luă în sus pe scări făcând treptele să scârţâie sub greutatea lui.

Domnul Ghiţă şi domnul Bebe izbucniră în râs, dar cu eforturi vizibile încercară să se abţină în timp ce se ridicau greoi de la masă şi porniră în urma lui Telegescu. În capul scărilor domnul Ghiţă încercă o scuză nereuşită.

– Măi Tudorele, tată, nu te supăra şi tu, Costică îi băiat bun da… o băut cam mult, ne vedem mâine dimineaţă, noapte bună!

Tudor îi privi cum dispăreau în sus pe scară chicotind şi bătându-se pe burtă, ascultă pustiit de furie şi umilinţă cum Bebe repetă ultima frază a lui Telegescu, apoi îşi luară rămas bun pe coridor.

- Apoi noapte bună, coane Ghiţă, ha, ha, ha, al dracului Costică, cum le scoate şi ce le nimereşte! Auzi domne, să nu te stropeşti, hi, hi!

Trecură vreo cinci minute după ce se stinseră glasurile pe hol şi zgomotele în cabană, când Tudor îşi recăpătă controlul asupra gândurilor, timp în care zăcuse nemişcat cu tâmplele zvâcnindu-i cumplit, şi cu ochii în lacrimi. Se uită la puşca agăţată de cuier şi-şi imagină cu voluptate, de nenumărate ori, cum le zbura creierii nenorociţilor de la etaj, dar cu o ultimă urmă de judecată se stăpâni, apoi luă de pe masă şi dădu gata dintr-un sorb, jumătatea de sticlă de vodcă rămasă. Se mai duse în bucătărie, luă o sticlă pe care o dădu gata rapid, şi odată cu ultima înghiţitură, amorţit, capul îi căzu pe masă şi în el se aşternu întunericul ce-l goli de toată furia.

Pe la patru dimineaţa când se duse la toaletă, Mihai îl găsi sforăind şi plin de bale dormind cu capul pe masă. Cu chiu cu vai, reuşi să îl care în dormitorul de la parter unde Mihai mai prinse încă trei ore de somn până când răsăritul îi alungă din cabană pe vânători. Domnul inspector Zlăvog înainte de a pleca cu restul musafirilor îl instrui pe Mihai.

- Mihai, când se trezeşte colegul mergeţi cu Moş Costică, ştie ţinutul ca nimeni altul şi rugaţi-l să vă ducă lângă cascada de la Piatra Vânată, acolo roiesc porcii şi poate nimeriţi şi nişte făzănei. Nu uitaţi să veniţi până la şase seara înapoi, şi mergeţi doar după moş Costică, nu vă aventuraţi aiurea. Multă baftă!

Diaconiţă urca pe poteca din greabănul pădurii cu paşii sprinteniţi de furie şi mâinile tremurându-i de dracii ce-l chinuiau, de când se despărţise de Mihai. Faptul că nu reuşea să se controleze îl făcu să se oprească înciudat, şi să se scuture ca o pisică abia ieşită din apă. Încercă să se calmeze și să se concentreze la ce avea de făcut. Se aşeză pe-o rădăcină de fag ce brăzdase pământul din jur şi modelase poteca transformând-o într-o scară noduroasă şi şerpuitoare. Îşi rezemă puşca de trunchiul unui brăduţ şi începu să-şi facă inventarul tolbei.

O să le arate cretinilor ăştia umflaţi de şpăgi cine este el! Verifică şi observă mulţumit că avea provizii pentru cel puţin trei zile, lanternă cu baterii de rezervă, spirtiera cu cafeaua se aflau la locul lor iar cartuşele erau suficiente. Peste noapte se gândise că trebuie să fie prin apropiere o şură în care ţineau vânătorii peste iarnă mâncarea pentru jivine, aşa că o să doarmă acolo. Parcă trecuseră pe lângă una azi dimineaţă, era într-o poiană nu departe de aici, la baza dealului, şi după cum ţinea minte, chiar de acolo se deschidea drumeagul către Obcini de unde putea să urce către vârful Pietrosu. Din ce-i povestiseră moş Costică şi Zlăvog, în jurul culmii îşi ducea veacul cerbul ăsta.

Într-adevăr, zona sălbatică era imensă şi aproape imposibil de acoperit cu pasul, după cum spuneau ramoliţii ăia doi, însă tot ce ziceau trebuia luat cu rezervă. Încontinuu le turuiseră gurile de cât de greu era de dibuit cerbul ăsta, şi cât de rar apărea, aşa că, se gândi, de fapt, cu siguranţă, şansele sunt mult mai mari.

În nici un sfert de oră găsi şura, şi consideră că începuse aventura cu noroc. Din acest moment se simţi mult mai sigur pe sine; golind o conservă de carne presată şi sorbind un ceai îşi făcu planul pentru a doua zi. Îşi aranjă un culcuş în paiele din şură, strânse picioarele sub pelerină şi se miră de cât de comod era locul. Se lăsase totuşi răcoarea dar hainele groase, pelerina şi nişte vodkă îl încălziră suficient cât să adoarmă cu un zâmbet satisfăcut pe buze, imaginându-şi panica pe care cu siguranţă o încercau cei din cabană la dispariţia lui.

Dormi agitat, zvârcolindu-se sub povara unor vise în care un cerb imens îl hăituia pe nişte creste de munte pline de zăpadă, aluneca mereu şi încerca disperat să-şi scoată arma de pe umăr şi să-l ţintească dar nu reuşea nicicum, rostogolindu-se mereu. Se trezi agitat şi transpirat, orbecăi pe întuneric şi găsi plosca din care trase trei duşte mari de vodkă, apoi somnul îl scufundă într-un lac negru, smolit.

Dimineaţa îl sculă cu o suliţă de lumină pătrunsă prin acoperişul ciuntit de vremi, se ridică degrabă şi făcu câteva mişcări de încălzire apoi porni hotărât la drum amânând povara mestecatului.

Urcă până aproape de miezul zilei pieptiş pe coastă, trecu de la foioase la brazi, apoi se arătară jnepenii îmbrăcând muntele ca nişte desişuri neregulate străpunse de stânci ascuţite iţite brusc din verdele crud.

În timp ce mânca de prânz şi privea la culmile muntoase ce desenau orizontul, zări o capră neagră sărind din stâncă în stâncă şi pierzându-şi urma pe după culmea Pietrosului. Îşi dădu seama abia atunci că era prima vietate pe care o întâlnea în ziua aceea, porni în urma ei şi după aproape o jumătate de oră reuşi să ajungă în locul în care o văzuse. Stând în echilibru pe stâncă privi în vale şi văzu cum sub culmea Pietrosului în direcţia Rodnelor, creasta cobora cheală de vegetaţie, plină de grohotişuri şi pietroaie pe-o lungime de aproape un kilometru până într-o poieniţă rotundă ca un bănuţ, de unde începea o pădure deasă de fagi şi molizi.

Zări în poieniţă trei ciute şi un ied păscând în tihnă, fără să-şi dea seama de pericolul ce-i păştea din umărul piscului aflat sub soare. Tudor se lipi de stâncă şi scrută cu ochii mijiţi către graţioasele vietăţi în căutarea trofelui. Stătu o clipă și privi prin luneta puştii evaluând situaţia. Nu se aflau acolo decât ciutele şi puiul, dar nu trebuia uitat că se apropia perioada boncăluitului iar pe vremea asta cu siguranţă începuseră deja cerbii să le dea târcoale; aşa că, Tudor decise să mai aştepte.

Îl mânca în palmă să apese pe trăgaci, una din ciute părea destul de mare să merite un glonţ, însă se opri la timp. Nu trebuia să se grăbească, sigur îi va veni rândul şi Răgăzanului minune, sau cum dracu’ îi ziceau moşii ăştia de pădurari cerbului ăsta. Dacă nu or fi chiar atât de mincinoşi s-ar putea să fie un exemplar mai reuşit. Ca să treacă vremea mai repede, în timp ce stătea lungit pe piatră cu ochiul drept lipit de lunetă şi sudoarea scurgându-se pe faţă, dădu frâu liber imaginaţiei.

Văzuse ca prin vis, doar o clipă, cerbul ieri dimineaţă şi hotărî de pe acum să nu-l împuşte în cap ca să nu strice trofeul, se gândi că cel mai bun loc pentru o lovitură de maestru ar fi sub omoplat, chiar în inimă. Îşi imagină cu satisfacţie ce mutre ar face poliţiştii şi Bolohan dacă şi-ar face apariţia la cabană cu trofeul ăsta. Înghiţi în sec, cu poftă numai gândindu-se cum ar decurge băutele acasă şi ce ochi ar holba băieţii dacă i-ar primi cu masa pusă chiar sub trofeu. Ar avea ce povesti, oho!, şi încă câte… .

Îşi aminti apoi ieşirea înveninată a porcului ăla de Telegescu şi decise că pe lângă umilinţa pe care avea s-o îndure privind trofeul, nu ar strica să îl caute pe unchiul Laviniei în Bucureşti. Era general de jandarmi şi cu siguranţă putea să pună o vorbă bună pentru el; la nuntă unchiul se arătase foarte de treabă, ba chiar promisese să-i ajute dacă aveau probleme cu cineva din poliţie. Făcu un mic scenariu în care Telegescu emitea nişte consideraţii extrem de necuviincioase despre domnul general iar acesta se nimerea să fie prin preajmă fără ca boul de comisar să-i cunoască identitatea. Aproape saliva gândindu-se câte ar fi păţit apoi cioara aia de comisar.

Tresari brusc când ciutele se opriră din păscut. Ridicară capul atente apoi privind în jur neliniştite se grupară şi dispărură în pădure parcă fără nici un efort. Stătu încremenit încă vreo trei, patru minute şi inspectă cu luneta toată marginea pădurii fără să vadă nimic. Atenţia îi fu distrasă de un ţipăt ascuţit urmat de un altul, încă de unul coborând din înaltul cerului. Privi în sus şi văzu o acvilă de munte ce se rotea în cercuri deasupra pădurii în care tocmai dispăruseră ciutele, iar ecourile ţipetelor ei înconjurau piscul şi străbăteau văile ca nişte şerpi zburători. Văzu îngrijorat în spatele piscului norii negri ce se apropiau mustind de apă şi trăgând întunericul ca de noapte în urmă-i.

Înjură printre dinţii, îşi strânse lucrurile şi o porni către pădure, sărind din piatră în piatră şi stârnind în urmă şiroaie de pietricele ce coborau cu el la vale. Doar n-o să aştepte ploaia sub cerul liber. Pe cer mai apărură şi nişte fulgere. Asta îi mai lipsea acum!

Se hotărî să se adăpostească în pădure şi să aştepte sfârşitul ploii. La cât de brusc apăruseră norii poate dispăreau la fel de repede, şi dacă avea noroc, găsea nişte urme să se ia după ele.

Porni să alerge spre pădure, dar se opri brusc, ca fulgerat, când îi încolţi nedumerirea. Oare cum o să ia trofeul cu el după ce o să împuşte cerbul? Cu ce dracu’ o să-i desprindă capul de corp? Cuţitul pe care îl avea era o glumă, şi la urma urmei trebui să recunoască, nu ştia cum o să rezolve problema asta… Se deprinse din încremenire şi îşi continuă fuga, mai avea doar vreo o sută de metri până în pădure când stropii grei de apă, cărnoşi, începură să-i şuiere pe lângă ureche. Asta e, o să-i caute pe pădurari şi o să le dea cât vor ca să recolteze trofeul! Orice om are un preţ, cu toate mofturile lor de care era sătul până peste cap! Oricum, nu aveau ce să-i mai facă dacă o să-l împuşte, doar venise cu aprobarea lor în rezervaţie…

Parcă mai liniştit, iuţi alergatul şi îşi trase gluga pe cap căutând un loc să se adăpostească. Văzu un copac imens dărâmat de vreo furtună, ale cărui rădăcini smulse din pământ aveau forma unui cort şi stăteau sprijinite de o stâncă imensă. Se vârâ sub rădăcini şi începu să aştepte sfârşitul ploii. Desfăcu o conservă, mâncă încet şi zgribulit cu apa curgând pe el, simţind umezeala că-i pătrunde încet în oase, deşi lucră de zor la plosca de vodcă până o termină. Nu prea era vânătoarea glorioasă pe care şi-o imaginase, dar de… nu poţi să faci omletă fără să spargi ouăle!

Trecuseră aproape trei ore şi ploaia nu încetase, deja întunericul se lăsa cu repeziciune şi totul împrejur şiroia de apă. Tudor se convinse că nu are încotro, trebuie să mai petreacă o noapte afară şi îl apucară dracii pe toată lumea. Pe cei din cabană, pe nenorocitul de Mihai care nu a vrut să-l însoţească, dar mai ales pe jivina aia blestemată. Acum chiar că se enervase! O să le arate el tuturor umflaţilor aştia cum o să-i pună pielea pe băţ Răgăzanului! Numai de s-ar termina potopul ăsta care îi furase toată după amiaza… Încercă să-şi găsească o poziţie mai comodă, şi se încovrigă înfăşurat în pelerină sub rădăcina umedă. Stătu aşa nemişcat mult timp şi pe măsură ce răpăiala furioasă a ploii se transforma într-un zumzet molcom, aţipi cu ochii întredeschişi.

Deschise larg ochii şi se trezi din somn instantaneu când o umbră se furişă la câţiva paşi de el, lăsând în urmă foşnet de crengi şi un curent de vânt ce-i mângâie faţa. Instinctiv culese puşca rezemată de rădăcină şi ţâşni după vietatea care străbătea ca o nălucă pădurea gonind către valea din imediata apropiere. Dezasigură din fugă şi continua să alerge la vale din ce în ce mai repede, sărind peste tufişurile tot mai dese.

Goana nebună a vânătorului prin întunericul sleit al dimineţii spinteca aburii grei de umezeală ce adăstau deasupra solului ca o blană albicioasă pe trupul pământului. Ajunsese aproape de cursul unui pârâu alergând în paralel cu pietrele ce străjuiau cursul apei când i se păru că umbra făcu un salt din faţa lui la circa 50 de metri şi ajunse pe parte cealaltă a izvorului îndreptându-se spre un loc mai luminat, un fel de luminiş clar conturat în dimineaţa aceea mohorâtă.

Duse iute puşca la ochi şi aproape fără să ochească trase un foc către ceea ce i se părea o ciută ceva mai mare. Împuşcătura trosni sec iar zgomotul hrăni ecourile din vale. Fulgerarea îl orbi preţ de o secundă şi simţi la pasul imediat următor că se împiedică de un bolovan. Dezechilibrat, aproape să se prăbuşească, traversă apa ca un avion în picaj când observă la nici un metru de el un colţ de stâncă îndărătul căreia se ivea o pată verde de iarbă crudă. Lăsă arma să-i cadă şi întinse amândouă mâinile apucând colţul de stâncă, forţă, şi împingând din picioare se prăbuşi după piatră, în afara pârâului.

La un pas în spatele stâncii se zărea din pământ ciotul unui brad tânăr de vreo doi, trei ani, retezat dintr-o singură lovitură de secure de la stânga la dreapta. Vârful ascuţit al ciotului pătrunse stofa pantalonului în interiorul coapsei şi sub greutatea bărbatului în cădere, sfâşie carnea şi tăie artera femurală.

Tudor simţi că durerea îi seacă rărunchii şi i se înfipse în creier năucindu-l. Ajunse în iarbă pe jumătate leşinat de durere slobozind un urlet ca de fiară în timp ce se rostogolea, apoi rămase întins pe spate amorţit. Trecuseră câteva zeci de secunde până când îndrăzni să se uite la rană. Din rana mustindă, ţâşnea în ritmul pulsului un şuvoi de sânge gros şi închis la culoare.

Vânătorul îşi scoase cureaua de la pantaloni chinuit de dureri cumplite la fiecare mişcare, şi şi-o legă cât putu de strâns deasupra rănii în zona inghinală. Încercă apoi să se ridice, dar durerea înfiorătoare, şi sângele care începu să ţâşnească în valuri îl determinară să renunţe, găsi o stâncă acoperită cu muşchi verde şi gros se rezemă de ea şi întinse piciorul ridicându-l cât de cât pe un buştean putrezit.

Aburii grei ai dimineţii se retrăseseră de-a lungul cursului de apă înfăşurându-i albia, alungaţi de năvala razelor de lumină caldă şi vie vestind apariţia soarelui pe după culmea Pietrosului ce-și lua în stăpânire regatul diurn. Sosirea solilor de lumină schimbă în scurt timp împrejurimile. Curgerea bolborosită şi întunecată a apei deveni un clipocit vesel şi jucăuş în care jucau diamante de lumină. Zgomotele şi pocnetele misterioase din pădurea întunecată ce înfioară inimile drumeţilor noaptea, la lumina zilei se arătau sub chipul ciripitului de păsări şi a crenguţelor trosnite de mierle jucăuşe sau de un hârciog pus pe fapte mari în afara vizuinii. Pădurea întâmpina dimineaţa luminoasă cu poftă de viaţă, şi bucuria unei noi zile în care se vor naşte lucruri nemaiîntâmplate şi nemaivăzute, devenind fireşti de mâine.

Adrenalina năvăli în sânge şi trupul îi fu străbătut de un fior de ghiaţă, când Tudor se gândi la moarte pentru prima data în viaţă ca la o prezenţă apropiată, de neocolit. Îl năpădi o spaimă cumplită şi o milă fără margini faţă de propria-i soartă. Lacrimile şiroiau pe obraji, iar plânsul sfâşietor se transformă într-unul cu sughiţuri şi hohote poticnite de durere şi de oboseală.

Nu era drept! De ce să moară el aici, acum? Mai avea atâtea de făcut, nu se poate să aibă ghinionul ăsta! Ce-o să facă Lavinia fără el? Toţi nenorociţii ăştia mâine îşi vor vedea de viaţa lor de rahat, şi el…?

Dar trăsese un foc de armă, totuşi! Cu siguranţă că moş Costică sau vreun pădurar l-au auzit şi se îndreaptă acuma către el. Da, da… Doar nu se trag toată ziua, focuri de armă aşa… de aiurea.

Trebuia până atunci să-şi conserve energia şi să-şi mai facă un garou ca să reducă pierderea de sânge. Se gândi la cureaua de la tolbă şi încercă să ajungă la ea, tolba zăcea la vreo doi paşi îndărăt pe malul pârâului, alături de puşca din care se vedea doar ţeava ieşind din apă. Tentativa de a se târî sfârşi brusc când ameţeala şi lipsa de putere îl făcură să cadă în poziţia iniţială, măcar aşa durerea slăbea şi o simţea undeva înăuntru, departe.

Percepea frica precum o stare fizică,aproape palpabilă, ca o tensiune ce-i înfunda urechile. Se gândi că nu era pregătit pentru asta, dar… îi veni să râdă ca de un banc, cine era vreodată pregătit pentru aşa ceva?! Se gândi că dacă se va concentra pe motivele pentru care nu era normal să aibă un asemenea sfârşit, şi dacă le va enumera cu suficientă forţă, ceva magic se va întâmpla şi va exista un final salvator.

Vedea cu ochii minţii un pâlc de oameni îmbrăcaţi în verde apropiindu-se în fugă şi, pe moş Costică cu barba albă pătată de nicotină cum se apleacă peste el. Adulmecă mirosul de mahorcă şi i se păru că simte cum gulerul vestonului aspru, de pădurar îi zgârie uşor obrazul.

Zâmbi fericit ţinând ochii închişi. I se păru că muşchiul ce îmbrăca bolovanul de care se sprijinea parcă se curbă sub greutatea lui, şi îi luă forma spatelui ca pe foaia de cort a unei tărgi. Simţi cum trupul îi devine din ce in ce mai uşor şi durerea se îndepărtează.

Deschise ochii şi totul dispăru când privirea îi căzu pe o baltă imensă de sânge ce crescuse sub el, culoarea aducea a vişină coaptă şi vâscozitatea i se păru ca a unui ulei de motor. Dacă ar fi putut ar fi râs de o asemenea comparaţie, dar acum era preocupat să urmărească marginea de sânge ajunsă la o piatră frumoasă, de un albastru aproape verzui şlefuită minuţios de meşterul făurar ce curgea la doi paşi mai încolo. Sub privirea lui atentă sângele se lipi de piatră, o înconjură pe dedesubt părând că vrea s-o înalţe, apoi firesc, o înghiţi. Sleit de puteri, cumva detaşat înţelese cine avea să-i fie de acum încolo alături. Singurătatea.

Deşi soarele strălucea deasupra creştetului său, iar împrejurimile se umpluseră de lumina aurie a dimineţii, Tudor zăcea rezemat ca într-o sferă plumburie şi ceţoasă care se închidea treptat, implacabil… Capul i se rezemase de piept, iar ochii fixau obosiţi doi fagi arcuiţi ce îşi uneau coroanele la înălţime, ca o poartă înaltă a pădurii ivită de după micul ţărm stâncos al apei.

Capul devenea tot mai greu şi privirea i se tulbură, când deodată prin perdeaua întunecată Tudor văzu cum se apropie încet o făptură imensă, ca o umbră ce atingea coroana fagilor. Cu ultimele-i forţe tresări de bucurie şi clipi des pentru a-şi vedea salvatorul când … deasupra lui zări un bot uriaş, blănos şi roşcat, cu doi ochi ca nişte mărgele privindu-l trist de sub o pereche de coarne ce păreau a nu se mai sfârşi. Era Răgăzanul!

Dacă ar fi putut, Tudor ar fi plâns de bucurie, aşa însă, doar inima îi tresări şi un zâmbet îi încolţi pe faţa chinuită. Nu mai era singur!

-Te rog stai cu mine, nu pleca! Mai stai doar puţin, aşează-te aici lângă mine! Părea a-i spune privirea lui. Nu mai durează mult! Lasă-mă să-mi încânt ochii cu frumuseţea ta, şi iartă-mă!

Cerbul îl iertă, şi se opri încremenit la doi paşi de vânătorul care se cufunda în nefiinţă. Stătu astfel vreme îndelungată nemişcat, cu trupul său uriaş în spatele căruia se ascundea soarele, iar umbra-i măreață îl priveghe, până când omul muri cu ochii săi albaştri pierduţi în frunzişul rămuros al trofeului râvnit…

Legenda spune că de atunci cerbul uriaş nu a mai fost văzut niciodată în munţii Călimanului. Umblau vorbe despre el că îl omorâse pe vânator, sau măcar fusese de faţă la cumplita moarte, însă organele de anchetă au stabilit după o cercetare minuţioasă că se întâmplase un tragic accident. Procurorul Bolohan semnase cu mâna sa procesul verbal de constatare şi cazul a fost închis.

De-a lungul timpului, participanţii la acea vânătoare s-au ferit să povestească vreodată întâmplările de atunci, deşi ocaziile nu au lipsit. Oricum, lucru ciudat, nici poliţiştii şi nici procurorul nu au mai venit la vânătoare pe meleagurile astea… Inspectorul Zlăvog ieşi la pensie şi se mută la Timişoara unde i se căsătorise fata.

Iarna următoare moş Costică se prăpădi de piept pe-o vreme viforoasă ce stingea focul din sobe. În sat umbla vorba că la împărtăşania pe care i-o dădu părintele Iosif de la mănăstirea Piatra Tăieturii, moşul în ceas de moarte ar fi jurat că atunci când l-au găsit pe Diaconiţă, jur împrejurul trupului au văzut urmele Răgăzanului întipărite în clisa de pe malul gîrlei.

Şi astăzi mai există necugetaţi care pe vremea când boncăluiesc cerbii în pădurile Călimanului, în zgomot de bucium sălbatec, se încumetă să urce Pietrosul, în pânda Răgăzanului. Puţini, venetici în cuvântul cărora însă nu poţi avea încredere, spun că uneori, dacă priveşti spre vârful stâncii ce cârmuie valea Pietrei Acre poţi vedea în dimineţile însorite un cerb uriaş cu capul în piept care împunge soarele cu coarnele-i imense.