21 Decembrie 1989, ora 14.30

Trenul şuieră prelung şi metalic la intrarea în oraş. Întotdeauna când apărea în dreapta şinelor ştrandul cu cabanele sale mohorâte ce se oglindeau în ochiurile de apă ale Mureşului, mă simţeam deja acasă. Reflexul pavlovian îmi funcţiona imediat şi mă vedeam sunând la uşa albă cu miros de ulei a apartamentului părinţilor. Cerga roşie întinsă pe canapeaua extensibilă, cărţile din bibliotecă şi mobilierul de pal cu furnir de nuc din camera mea reprezentau comitetul de primire permanent pentru această oră de sosire.
Astăzi însă, exista o diferenţă faţă de imaginea obişnuită ce mă întâmpina la apropierea de Gara Mică. Noutatea era că pe partea stângă a căii ferate cum intri în Târgu Mureş, la trecerea dinspre Sângeorgiu de Mureş, printre casele scunde cu un singur nivel ce flancau şoseaua la intrare în oraş, se afla un tanc.
Din fuga trenului îmi rămase pe retină doar ţeava lungă a tunului despicând lumina chioară a zilei de iarnă şi luminiţele roşii ce pâlpâiau în cele patru colţuri ale ţestoasei cenuşii.
Trenul şuieră din nou asurzitor, apoi începu să se vaite strident odată ce frânele începură să taseze discurile de oţel ce aruncară scântei în noapte. Blocurile de pe strada Păcii din stânga, apoi şi casele din spatelele pieţei cartierului 7 Noiembrie frânară şi ele, astfel că peronul, semnalat de trei becuri obosite ce străjuiau Gara Mică, se puse ascultător sub scara vagoanelor.
Uşa culisă pocnind sub presiunea hidraulică şi mă izbi de afară un aer cald, parcă primăvăratic, deşi mai erau doar trei zile până la Crăciun. Coborâră în Gara Mică împreună cu mine doar două femei cu nişte paporniţe şi o tipă pe care o văzusem urcând la Deda. O remarcasem după picioarele lungi şi paltonul umflat bine în dreptul sânilor când coborâsem după ţigări. Mai rar cu aşa calităţi în vremuri de restrişte, aşa că am fost încântat s-o admir din spate tot drumul. Din păcate însă, acum la capăt de călătorie mi-am dat seama că habar nu aveam cum arată la faţă.
Mi-am pus rucsacul cu cadru metalic pe umeri şi mi-am zis că dacă o ia la stânga către strada Păcii în drumul meu, intru în vorbă cu ea. Dacă nu, asta e!
Se contura o seară cu ghinion când o văzui cum o luă sprinten la pas către centru, apoi, răsucind cuţitul în rană, privi îndărăt către mine şi zâmbi. Mă trecu un frison dureros prin piept dar, ghinionul nu trebuie cercetat, astfel că o luai agale pe strada pietruită şi întunecoasă către casă.
Trecând prin faţa porţii de tablă, vopsită în roşcatul miniului de plumb, de unde cumpăram pe şest apă minerală Borsec când mai dădeam pe acasă, auzii prin geamul întredeschis vocile bruiate şi obosite de ţigară ale lui Şerban Orăscu şi Neculai Constantin Munteanu.
Oho! Se pare că e cam groasă! În ţara asta se ascultă Europa Liberă doar cu toate uşile închise prin casă şi dacă se poate cu radioul fixat în beci şi legat la antena de televizor de pe casă. Astăzi e prima oară când aud aşa ceva din stradă!
De patru zile încoace, fel şi fel de zvonuri şerpuie printre noi dar, până ieri când am auzit ţăcănitul mitralierei la radio, nu mi-a venit să cred. Mă născusem în regimul asta de rahat acum 21 de ani şi până de curând eram convins că voi muri în el. Am împachetat repede în rucsac, am împrumutat bani pentru naş şi am şters-o repede la gară. În Iaşul ăsta adormit, cu siguranţă nu avea să se întâmple nimic deosebit, aşa că… roiul către casă.
Ai mei nu ajunseseră acasă, ca de obicei. Tatăl cadru universitar la Medicină iar mama avocat, chiar nu erau dintre cei care rupeau uşa la ora patru după-amiaza.
Sun de acasă toţi colegii de şcoală sau de facultate dar, se pare că astăzi nimeni nu e acasă, ceea ce e destul de ciudat. Explicaţia, aveam să o aflu cât de curând!

ora 15.45

Oraşul este pustiu. Dar pe măsură ce mă apropii de centru, observ ceva foarte ciudat. Cam de pe locul unde strada Lenin este intersectată de scările Rackoczi, începutul centrului vechi, strada se populează brusc. Trotuarele foşgăie de mulţimea de oameni, dar totuşi ceva lipseşte şi nu pot să-mi dau seama pe moment.
Pensionari cu plase în mână şontâcăie uşor braţ la braţ, perechi de îndrăgostiţi ţinându-se de mână merg agale şi schimbă priviri furişe în jur. Grupuri de studenţi sau liceeni, sporovăind cu voce joasă şi nu chirăind ca de obicei, se scurg către centru şi îşi caută de treabă cu ţigările în mână. Trecând de biserica ortodoxă şi intrând în Piaţa Trandafirilor, rămân cu gura căscată. Puhoi de lume pe stradă, ca în dimineţile de luni la ora de plecare la lucru, numai că acum mulţimea nu îmi pare deloc ca o masă de indivizi ce se scurge ca un şuvoi de furnici cenuşii către locaţii dinainte ştiute. Mulţimea se roteşte în jurul centrului ca un roi întunecat, zumzăind ameninţător.
Brusc îmi dau seama ce lipseşte! Nu văd şi nu aud copii pe nicăieri. Pare-se că au dispărut! E al dracului de ciudat un oraş fără copii, seamănă cu o conservă veche de peşte, uitată pe un ziar într-un fişet metalic ruginit. Cam asta era pentru mine atunci, apogeul unei imagini triste şi dezolante, la reîntoarcerea acasă, după 18 luni de armată.
Decid să mă lipesc de un grup de colegi, aşa că plec în căutarea lor şi navighez printre trecători, dând bineţe în stânga şi în dreapta. Vorba aia, oraşul mic dar cunoscuţi-s numeroşi. După o tură de centru, dau de Silvi şi Barabas, vechi colegi de clasă, acum studenţi în Timişoara, ce tocmai aterizaseră acasă.
Bucurie mare la revedere, dar ceva ne opreşte să ne-o manifestăm. Silvi îmi apare ca de obicei, cu barba nerasă de o săptămână, iar ochii albaştri-cenuşii şi începutul de chelie ars de soare, acoperit de o tichie de pictor, îl fac să pară mai în vârstă cu cel puţin cinci ani. Contrastul e mare între ei, Silvi cu înfăţişarea lui de pescar norvegian, ce tocmai şi-a deşertat pe nisip plasa cu peşte şi Barabas la cele 120 de kile ale lui, cu alură de Piedone, veşnic amuzat şi pus pe şotii, amândoi înţoliţi în fel de fel de blugi, în culori ţipătoare, reprezintă un cuplu destul de straniu pe o stradă dintr-un oraş ,, socialist”. Chiar dacă şi multilateral dezvoltat.
În timp ce poştim un Marlboro adus de ei de la Timişoara, Silvi povesteşte:
-În Timişoara se trage de patru zile, dar acum se pare că s-a cam terminat! Ieri au retras armata în cazărmi, iar miliţieni nu am mai văzut de pe 16. S-a tras în draci, zi şi noapte. Cred că au murit cu sutele, numai de la noi de la Facultate sunt trei morţi şi vreo cinci dispăruţi!
În timp ce Silvi mă pune la curent, gravităm în jurul centrului, atenţi la tot ce se petrece în jur. Prin jur au început să apară patrule de miliţieni cu soldaţi în termeni în spatele lor. Umblă câte doi, trei apevişti, cu tot atâţia tilicari după ei, palizi la faţă şi speriaţi, cu degetele albite de strânsoare pe patul pistoalelor mitralieră.
Se pare că se cam îngroaşă gluma. De când s-au iţit miliţienii pe stradă, lumea a început să mărească pasul, dar… lucru ciudat, piaţa pare totuşi să se umple încet, încet…

ora 17.25

O femeie la vreo 45-50 de ani, însoţită de doi bărbaţi, unul cam de vârsta ei iar celălalt ceva mai bătrân, pare că se ceartă cu însoţitorii ei în dreptul statuii Eroului Necunoscut. Cei doi încearcă din răsputeri să o liniştească şi privesc îngrijoraţi în jur, dar femeia pare că îşi pierde controlul din ce în ce mai mult. Cu ochii în lacrimi, tremurând şi palidă la faţă, se vaită cu o voce din ce în ce mai ascuţită, printre suspinele icnite se aude din ce în ce mai puternic:
-Nenorociţii dracului, au ajuns acum să tragă în copii! Nu mai pot! Dumnezeule, tu cum poţi să stai liniştit? Nu mai ştim nimic de Gabi de aproape trei zile!
-Taci, dragă! Hai te rog să mergem acasă şi îţi promit că mai sunăm. Dacă nu reuşim să aflăm nimic, plec la noapte în Timişoara! încearcă bărbatul de vârsta ei să o calmeze, privind îngrijorat la trei miliţieni ce se apropie de ei. Cei doi iau femeia de câte un braţ şi privind chiorâş pe după umăr, încearcă cu paşi mărunţi să dispară în mulţime. Din păcate pentru ei, deja toţi trecătorii observaseră scena şi acum priveau la miliţienii ce se apropiau grăbiţi de cei trei.
-Ce se întâmplă aici, tovarăşă! Ce-i cu scandalul ăsta de nu lăsaţi lumea să circule? se zborşi şeful lor, un miliţian mare şi gras. Ia să ne însoţiţi acum la circă să vă legitimăm. Hai mai repede, că dacă nu… schimbăm foaia!
Soţul femeii o trage în spatele lui şi încercă să-l liniştească pe plăvan:
-Tovarăşe, vă rog să ne scuzaţi, dar avem băiatul student la Timişoara şi suntem îngrijoraţi că nu mai ştim nimic de el. Dar uitaţi, plecăm acum către casă şi scuzaţi-o pe nevastă-mea.
Plutonierul major privi către gealaţii de lângă el şi le făcu un semn scurt:
-Umflaţi-o! apoi privi în jur după o patrulă ce se afla la vreo cincizeci de metri şi ridică mâna, cerându-le ajutor. În câteva secunde, o viermuială surdă, punctată de icnituri şi sudalme înăbuşite amestecă miliţienii ce se luptau cu cei doi însoţitori ai femeii. Soţul şi bărbatul mai în vârstă se atârnaseră de unul din braţele femeii, în timp ce, de celălalt braţ trăgea de zor malacul de plutonier, secondat de un sergent major cu faţă tâmpă şi rozalie. Femeia, deja vânătă la faţă, viră rapid într-o criză de isterie:
-Lăsaţi-mă în pace, criminalilor! Ajutor! Ucigaşilor!
Lumea încetinise pasul şi privea dezorientată la cei cei trei miliţieni ce reuşiseră să-l doboare pe bătrân şi încercau să o încătuşeze pe femeie, în timp ce îl ţineau la distanţă pe soţ. Patrula se apropia tropăind iar ţintele de la bocanci sunau pe asfalt ca un răpăit de mitralieră.
Femeia căzu în genunchi, cu braţele imobilizate în lateral de miliţieni. Stătea cu fusta ruptă, genunchii însângeraţi şi cu ochii ficşi, privind în sus de parcă era crucificată. Sughiţând de plâns, tremurând toată de spaimă, femeia păru că renunţă la luptă şi lăsând privirea în jos, părea că îşi caută ceva pierdut printre lacrimile ce udau asfaltul. Dar deodată ridică capul cu ochii jucîndu-i în orbite ca două lame verzi, îşi adună puterile şi puse în urletul ei toată disperarea ce o copleşise. Ţipătul sfâşietor se roti ca un vortex în jurul busculadei, apoi se ridică cu un zvâcnet în bolta pieţei străjuite de cele două biserici. Odată ajuns acolo, ţipătul ce urcase ca o flacără se opri o fracţiune de secundă, apoi explodă deasupra noastră ca un foc de artificii:
-Jos Ceauşescu!

Ora 18.04

Timpul îngheţă. Strigătul paraliză miliţienii şi opri trecătorii care închiseră ochii, neîndrăznind să se uite unul la altul. Se lăsă o linişte sticloasă.
Stăteam încremenit de spaimă, cu tâmplele prinse în nişte chingi ca de fier. Ca într-un vis ireal mă uitam în jur şi mă întrebam: Oare ce o să se întâmple cu noi, acum?
-Jos Ceauşescu! Timişoara! Timişoara! sparse liniştea femeia începând să scandeze cu o voce plină de durere.
Timpul reporni cu un huruit nebunesc. Ca într-un carusel ce repornea după o pauză, totul în jur se transformă într-o viermuială halucinantă, în care siluetele fixe de adineaori ale celor din jur deveniră fluide.
Soţul femeii îl luă de guler pe miliţianul roşcat, cel cu faţă de bovină şi îi dădu un cap în gură. Se auzi un sunet de os rupt, apoi brusc, chipul alburiu al tablagiului fu inundat de sângele acestuia, în timp ce se prăbuşea în genunchi ca un sac de tărâţe. Plutonierul cel gras avu din reflex tendinţa să tăbare pe soţul femeii, dar de nicăieri recepţionă din plin în faţă o servietă maro de piele, de la un trecător din preajmă. Deschise gura ca un peşte lipsit de aer şi roti ochii nedumerit, ţinându-se cu mâinile de începutul cheliei. Silvi ţâşni de lângă mine şi îi puse mâna în piept, în timp ce pe la spate Barabas îi seceră picioarele, cu o lovitură golănească de cartier. Miliţianul se prăbuşi bufnind pe asfalt, apoi încasă, auzindu-se ca un răpăit de ploaie de vară, vreo cinci-şase şuturi în gură de la tovarăşii mei, la care se adăugaseră ca din pământ un grup de liceeni. Tilicarul ce îi însoţea rămase mut o secundă, apoi cu spaima morţii pe faţă o luă la sănătoasa către Primărie, urmărit de un grup de cetăţeni.
Patrula ce venise în grabă mare se opri descumpănită de furia mulţimii, aşa că după două-trei secunde de şovăială, ne întoarse spatele şi ţăşni către Regionala de Partid.
Câteva secunde au fost de ajuns ca întreaga piaţă să se transforme într-o zonă liberă, spre care curgeau râuri – râuri şuvoaie de oameni mai întâi tăcuţi, dar care odată contaminaţi de nucleul răzvrătit de lângă statuia Ostaşului Necunoscut se transfigurau, sporind din secundă în secundă valul fremătător al mulţimii răzvrătite.
Picior de miliţian nu se mai văzu pe nicăieri. Dispărură de parcă i-a înghiţit pământul, iar cele două TV-uri ce parcaseră vizavi de Consiliul Judeţean de Partid fură luate pe sus, zdrobite de furia mulţimii, apoi transformate ca prin minune în două carcase fumegânde.
În întunericul ce se lăsase pe oraş, mulţimea întunecată şi compactă, vălurind mereu şi în permanentă creştere, începu să nască luminiţe din brichete şi chibrituri. Puhoiul ca un şarpe cu solzi de lumină porni către periferia oraşului, spre cartierele muncitoreşti Tudor Vladimirescu, spre a prinde puteri şi a scoate lumea din case. Am mărşăluit în coasta coloanei împreună cu Silvi şi Barabas aproape două ore, ajungând din centru până în capătul oraşului, pe drumul ce ducea spre Sighişoara, când coloana acum lungă de peste doi kilometri, socoti că e momentul să se întoarcă.

Ora 19.10

La intrarea vestică din Piaţa Trandafirilor se întâlnesc şoselele dinspre Cluj şi Sighişoara, ce sunt străjuite de-o parte de Poştă, o clădire nouă de 10 etaje acoperită cu sticlă mată şi o clădire veche, cu arhitectură în stil Sécession, înaltă de trei etaje şi roşcată.
În spaţiul gâtuit de cele două clădiri, am văzut iluminate de becurile chioare ale stâlpilor de pe marginea carosabilului o baricadă formată din două TAB-uri şi două lanţuri de scutieri, în spatele cărora se întrezăreau formaţiuni compacte de uniforme kaki.
În coloana dezlănţuită ce şerpuia implacabil spre baricadă, lumina torţelor şi lanternelor zugrăveau cascade de umbre şi lumini pe faţadele blocurilor de pe bulevard, ce zăgăzuiau ca două maluri înalte puhoiul demonstranţilor. În malurile de beton, valurile de scandări din mii de piepturi ricoşau şi se împleteau, pentru ca, bulucindu-se spre capătul bulevardului, să se verse în baricada soldaţilor, ale căror căşti albe străluceau în întuneric ca un lanţ de geamanduri. În spatele lor, masive şi întunecate, tancurile zăceau ca nişte ţestoase întunecate, torcându-şi motoarele ameninţător.
Mulţimea ajunse la o aruncătură de piatră de soldaţi, când mânată de un resort interior rău prevestitor, se opri brusc. Mulţimea îşi făcu curaj prin nişte îndemnuri ce o traversară dintr-un capăt într-altul, îngenunche pe asfalt şi porni să se roage sacadat şi provocator:
-Tatăl nostru
Care eşti în ceruri
Sfinţească-se numele tău
Vie împărăţia ta…
Două reflectoare montate pe TAB-uri se aprinseră brusc, ca o explozie albă, tăind coloana îngenuncheată cu nişte foarfeci luminoase care se focalizară, după o scurtă zbatere, pe lateralele coloanei, încadrând astfel mulţimea de-o parte şi de alta. Pe culoarul astfel format înaintă o voce răguşită, amplificată de un megafon ale cărui pârâituri metalice dădeau vocii o rezonanţă sinistră:
-Tovarăşi! Vă ordon să părăsiţi piaţa imediat! Orice dezordine va fi pedepsită fără milă. Întoarceţi-vă şi plecaţi acasă imediat!
-Facă-se voia ta
Precum în cer aşa şi pe pământ
Pâinea noastră ce de toate zilele
Dă-ne-o nouă astăzi
Şi ne iartă nouă greşalele noastre
Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri ..
…-Cetăţeni! Avem ordin să tragem. Rupeţi rândurile şi mergeţi acasă!
-Şi nu ne duce pre noi în ispită
Ci ne izbăveşte de cel rău
Căci a Ta este împărăţia
Puterea şi Slava…
…-Cetăţeni! Acesta este un ultim avertisment! Nu vă apropiaţi. Vă ordon pentru ultima oară, plecaţi! Avem ordin să tragem!
-În numele Tatălui
Al Fiului
Şi al Sfântului Duh
Amin.

Ora 19.55

Mulţimea se ridică din genunchi dintr-o zvâcnire, ca un tot unitar ce dădu mişcării forţă, apoi liniştea fu spartă în mii şi mii de cioburi. Scandările, fluierăturile, chiotele şi strigătele ce izbucniră când oamenii se puseră în mişcare fură acoperite de un huiduit prelung, când primul rând de soldaţi se lăsară în genunchi, cu arma la ochi, iar în spatele lor, apărând cel de-al doilea, tot în poziţie de tragere.
Grenade fumigene zburară din spatele cordonului de soldaţi ca nişte pietre, ce izbiră caldarâmul în faţa oamenilor. Se răsuciră sfârâind, apoi cu un pocnet sec începură să reverse un fum greu şi înnecăcios, ce începu să se ridice greoi. Unii dintre manifestanţi, mai iuţi şi cu iniţiativă, apucară grenadele ce încă nu începuseră să fumege şi le aruncau înapoi, printre soldaţi.
În faţa mea ateriză rotindu-se o grenadă pe asfaltul umed. M-am aplecat, şi înainte să o arunc am tras cu ochiul la bucata de metal ce sfârâia ca un cartof lăsat în sobă. Am privit-o mai mult decât trebuia, căci cu un plesnet sec explodă şi îmi trimise un şuvoi gros de fum cenuşiu în faţă.
În timp ce plămânii mei ardeau disperaţi, încercând să primească aer şi mă rostogoleam pe jos căutând să respir cu disperarea înecatului, simţii cum două perechi de braţe mă smulseră din fum şi mă târau ca pe un sac. Disperat, încercam să respir dar eram din ce în ce mai slabit, plămânii simţeam că se umflaseră şi îmi ieşiseră din piept, când deodată totul se întunecă şi o groapă adâncă şi întunecată mă absorbi.
Că o fi durat câteva secunde sau o jumătate de oră, n-am de unde să ştiu, dar când lumea a început să se contureze din nou în jurul meu, simţeam că respir cu greu printr-o batistă umedă, ce îmi acoperea nasul şi gura. Am deschis ochii şi l-am văzut pe Silvi rezemat în fund, lângă peretele din spatele meu, trâgând cu sete din ţigară. Eram lungit sub jardiniera scărilor de la Palatul Telefoanelor, loc în care de obicei dormeau beţivii şi câinii de pripas ce se adăposteau de ploaie.
Barabas stătea în picioare şi atent să nu scoată capul prea mult peste jardiniera de beton, privea către Tab-urile de unde se auzeau rafalele scurte şi dogite ale mitralierelor. Din când în când, sunetul sec şi ascuţit al pistoalelor mitralieră trăgând foc cu foc spărgeau atmosfera ireală, stăpânită de un vuiet furios ce venea dinspre mulţimea adăpostită la vreo două sute de metri de noi, pe după blocurile din capul Străzii Lungi.
Vis a vis de Palatul Telefoanelor, clădirea in stil Sécession ardea cu o flacără înaltă, ce ilumina teatrul de luptă aidoma unor reflectoare roşietice tremurânde. Barabas mă văzu mişcându-mă şi vorbi fără să se întoarcă spre mine, chicotind amuzat:
- Ai făcut ochi, eroule? Dacă te mai holbezi o dată în seara asta la vreo lacrimogenă, să ştii că nu mai am de unde să mă piş. O să îl rugăm pe Silvi, dar lui îi pute urât, că bea bere. Nu toţi sunt băieţi finuţi ca mine, boieri care se întreţin cu Stolicinaya!
Făcui ochii mari, apoi pusei mâna pe batista umedă de pe gură. O bănuială începea să-mi dea târcoale.
-Da cu ce dracu crezi că am umezit batista?, şuieră vesel matahala pe lângă chiştocul de ţigară. Apă nu port la mine şi după cum bine vezi, sunt ceva probleme cu aprovizionarea în momentele de faţă.
Azvârlii batista îngreţoşat şi începui să tuşesc şi să scuip ca să mă curăţ, când îl auzii pe Silvi:
-Nu te mai freca atâta, că o să atragem atenţia labagiilor aştia de după Poştă! Zi mersi că Barabas a făcut armata la trupele chimice, că eu habar nu aveam ce să-ţi fac când făceai ca peştele pe uscat.
Privii şi eu de lângă Barabas spre baricada trăgătorilor şi văzui că în locul unde fuseserăm adineaori erau bălţi de sânge. Luminat de trasoare şi flăcările de vis a vis, corpul lipsit de viaţă al unui bărbat zăcea o jumătate pe carosabil şi cealaltă pe trotuar.
–Pe ăsta n-au mai apucat să-l ia Salvările, că rahaţii de pe Tab-uri s-au pus din nou pe tras, îmi zise Barabas văzându-mă încotro priveam.
Fiecare al treilea sau al patrulea cartuş al mitralierei de pe Tab era trasor, aşa că puteam urmări cum mitraliorul trăgea conştiincios snopuri de opt-zece gloanţe, în toate obstacolele din intersecţie.
Lumina pâlpâindă a focului ce mistuia bătrâna casă de pe colţ, împreună cu străfulgerările luminoase ale trasoarelor, vălureau întunericul din intersecţie, descoperind în retragerile acestuia şi alte trupuri prăbuşite, lipsite de viaţă. Printre ele, întrezării la un moment dat o umbră ce se strecura încetişor de la un trup la altul. Emoţionat, l-am tras de mânecă pe Barabas şi am şuierat către ei:
-Băieţi, fiţi atenţi,… acolo lângă semafor! Ce curaj pe ăsta să se strecoare printre gloanţe ca să le dea ajutor. Eram impresionat şi ruşinat în acelaşi timp. Oare de ce nu putem fi toţi la fel de curajoşi, cînd semenii noştri sunt la ananghie? Pătruns de un nou val de adrenalină mă pregăteam să ţâşnesc către eroul ce tocmai ajunsese la căpătâiul unui bătrân slab, îmbrăcat într-o salopetă, ce ieşea în evidenţă prin claia de păr alb ce flutura în bătaia vântului rece.
O mână vânjoasă mă apucă de gât ca pe un căţel şi după ce mă scutură vârtos, mă lipii de jardiniera de beton:
-Băi boule, unde dracu crezi că mergi?, îmi şuieră în ureche Barabas, în timp ce îşi mijea ochii către silueta ce se strecura către noi după ce îl consultase, pesemne, pe bătrânul prăbuşit.
-Silvi, ăsta nu e cretinul ăla de Lari? Hoţul de buzunare, ţeparul ăla…, care are să ne dea 300 de parai pe blugii de la ultimul transport?
-Ooo, mare e Dumnezeu! chicoti Silvi, trăgându-şi capul în dosul tufişurilor chircite de frig. Crăciunul vine anul ăsta mai repede! Barabas, umflă-l pe răpănos, vezi să nu îţi scape!
Cu un ultim salt, silueta ocoli o movilă de pietre de caldarâm, părăsite lângă o roabă şi ajunse în dosul jardinierei,când din dosul ei se desprinse o umbră imensă, ce îl acoperi pe refugiat. Se auzi un pocnet sec, ca de carabină, apoi din întuneric apăru Barabas, ţinându-l pe temerarul scotocitor ca pe un pui de pisică. Târât pe jos, în timp ce omul încerca să se dezmeticească, cu faţa plină de sânge şi muci. Lari, căci el era, acum îl recunoscusem şi eu pe stâlpul valutei de lângă hotelul Grand, încerca să protesteze:
-Ce v-a apucat, pretenilor? Ce daţi aşa, aţi înebunit?! bolborosi Lari, încercând zadarnic să se elibereze din menghina care îi strângea ceafa şi îi înmuia picioarele.
-Băi ghetzi*, bine că mai socializăm şi noi în ceas de noapte, că altfel, ai dispărut de pe radar de mai mult de-o lună, îi şopti suav la ureche Silvi după ce îi scăpă una la ficat în semn de bun venit. Te sunăm, te căutăm acasă, mă-ta îmi zice că ai fugit în Iugoslavia, şi paraşuta de Gyongy îmi zice că ai plecat la Timişoara. Te pomeneşti că umblai să ne dai banii şi nu ne găseai acasă!
-Hai bă Silvi! Înţelegeţi-mă că am avut o perioadă de căcat. Vaca de Gyongy a rămas borţoasă şi m-a costat două mii să îl fac marinar pe junior. Acu două săptămâni am avut o neînţelegere cu plutonierul Dragomir, caraliul care răspunde de centru şi m-au umflat cu tot ce am produs pe ultima lună. Da…, mâine ridic rata de la nişte băieţaşi şi cu ce mai produc în seara asta mă achit, scânci Lari plângând în timp ce cârlionţii de mitocan i se lipiseră de faţa plină de umori.
-Băi eronatule, trăieşti o mare confuzie! se burică la el Barabas. Îi plăcea să folosească cuvinte mai speciale, de obicei Silvi era principala lui sursă de inspiraţie, dar uneori, dacă i se părea o expresie mai interesantă, îşi nota şi de la mine. Avea un carneţel şifonat, ca să nu uite. Îl purta în buzunarul de la spate, de când îi spusese o curviştină din cartier că îi dă un aer de ziarist . De atunci, Barabas umbla doar cu plete şi cu carneţelul după el.
-Băi eronatule, repetă mulţumit Barabas, tu ai impresia că pe banii noştri îţi rezolvi tu consecinţele portului tău ilegal de pulă. Îl împinse sub scările unde zăcusem eu până adineaori şi se apucă să-i cotrobăie prin geaca de piele. Din buzunarul din interior îi scoase portofelul de ţărănuş, brodat cu sfoară roşie şi galbenă, numără bancnotele albastre cu cap de Bălcescu şi îi spuse lui Silvi:
-Musiu Lari, aici de faţă, tocmai ne-a returnat nouă sute de lei. Ăştia la bursa de la Grand fac vreo sută de parai. Da, ia stai puţin, ce ai în punga asta?
Lari, înfrânt şi cu o faţă de milog, încerca să palmeze o pungă de un leu, vişinie şi boţită. Din pungă ieşiră la iveală trei portofele şi două legături de chei.
-Să nu-mi spui că tu îi uşurai pe amărâţii aştia de efecte, izbucni uimit Silvi. Cercetă o clipă portofelele şi un buletin din interiorul unuia, apoi îi dădu două picioare în cap ce îl trimiseră la somn pe Lari.
-Adi, dă-le pe asta lui taică-tu, să le ducă la morgă, că în altă parte, proprietarii nu mai au cum să mai ajungă, îmi zise Silvi, apoi îmi înmână punga. Bagă-le sub geacă, să nu te găsească careva cu ele, că o să fie greu să le explici de unde ţi-au crescut.
Numai de astea nu aveam nevoie, dar n-aveam loc de întors. Le-am îngrămădit între pulovăr şi geacă, apoi mi-am tras fermoarul până la gât.
-Băieţi, eu zic că e momentul să o tirăm de aici, zise Silvi stingând ţigara şi scuipând rămăşiţele de tutun pe jos. Dacă se apucă labagiii să înainteze, ne iau ca din oală!
Am aruncat o privire pe deasupra jardinierei şi se pare că plecatul era o idee bună, TAB-urile începuseră să-şi ambaleze motoarele, iar soldaţii începuseră să se agite. Plecarăm în coloană cu Silvi în faţă, eu la mijloc şi cu Barabas în spate, mergând legănat ca o raţă sătulă ce privea la fiecare colţ pe după urme.
Am şters zidurile ca nişte umbre, topindu-ne în întuneric, apoi după ce am ajuns în spatele poştei, am luat-o pe la deal, către liceul Bolyai. Mergeam numai pe străduţe, ferindu-ne de lumina chioară a becurilor şi tresărind ori de câte ori vedeam câte două, trei siluete la fel de speriate ca şi noi, ţâşnind prin întuneric.
-Se pare că s-a cam dat stingerea în piaţă, am concluzionat eu, aprinzându-mi o ţigară cu mâinile făcute căuş, ca să ascund flacăra. Eu trag o fugă până acasă să îi liniştesc pe ai mei, am mai murmurat eu, oarecum ruşinat că părăsesc ,, lupta”.
Spre surprinderea mea, propunerea nu produse nici priviri reprobatoare şi nici indignare. Uşuraţi, cei doi se foiră, aprinzându-şi si ei câte o ţigară apoi Silvi, ca de obicei, stabili regulile:
-Barabas, hai acasă să mâncăm şi noi ceva şi să îi liniştim pe ai noştri; după ce termini cu ai tăi, ia-mă şi pe mine de la soră-mea. Cred că acolo s-au adunat cu toţii. Plecăm din cartier la 11 şi ne întâlnim cu Adi la 11 şi jumate la Papiu*, apoi mergem din nou în piaţă, să vedem ce s-a mai întâmplat, încheie el.
-Vezi să nu rătăceşti portofelele, că te bate Doamne-Doamne, chiţcăi cu gura până la urechi Barabas.
-Hai sictir, Barabas! Eu trăiesc din bursă, vezi de caută prin dicţionarele tale, poate afli şi tu ce-i aia, l-am liniştit eu, în timp ce îi arătam degetul mijlociu în semn de rămas bun.
Am privit cum dispăreau în noapte, apoi am luat-o la pas grăbit către casă, furişându-mă pe lângă garduri şi cu urechile ciulite la orice zgomot. Trecând de Bulevard* şi coborând pe lângă cimitirul românesc, auzeam din spate, din centru, focuri izolate de armă. Trecând pe sub geamurile închise, auzeam cum toate radiourile erau puse pe Europa Liberă şi voci grave ce citeau comunicate se auzeau, întretăiate de focuri de armă şi scandări sau ţipete. Se părea că nu dormea nimeni în oraşul ăsta, deşi toate luminile erau stinse.
O rafală lungă de mitralieră, de calibru greu, rupse liniştea nopţii apoi se auzi o explozie înfundată din direcţia Poştei. Privind în urmă, am văzut cum pe cer, deasupra centrului, se înălţa un halou roşiatic pigmentat cu puncte luminoase de scântei, ce erau ridicate în atmosferă. Am început să alerg şi ajungând la Bulevardul 7 Noiembrie l-am traversat în sprint, pierzându-mă printre blocuri şi grădinile ce le înconjurau. Când am ajuns în faţa blocului meu, am văzut la geamul de la bucătărie lumină şi silueta lui maică-mea învârtindu-se prin bucătărie. E clar, mi-am zis, am s-o iau pe coajă acum.
Apoi m-a buşit râsul şi am încercat în zadar să mă stăpânesc, dar degeaba, lacrimile îmi curgeau pe obraji, iar stomacul îmi pulsa dureros de la crampele provate de hohote. Imaginea luptătorului întors din bătălie, codindu-se la intrarea în casă, de frica mamei, făcea toţi banii! Parcă adineaori, când trăgeau ăia ca chiorii nu eram aşa stressat cum sunt acuma.
Am sunat la uşă, dar nu am apucat să iau mâna de pe sonerie, că ea era deja deschisă. Ochii cei frumoşi şi albaştrii ai mamei, fulgerară furioşi o clipită, dar apoi, din ei se revarsă o căldură imensă, ce şterse ca un burete furia de dinainte.
-Dumnezeule, copile, pe unde ai umblat…?
-Am fost cu Silvi şi cu nişte prieteni până în centru să vedem ce se întâmplă… Am venit să mă spăl şi să-mi schimb hainele, apoi trebuie să mă întorc, spusei eu, încercând să fiu nepăsător. În trecere pe lângă ea, o îmbrăţişai grăbit şi îi dădui un pupic zgomotos pe frunte, apoi încercai să mă fofilez ca un şarpe spre camera mea. Mama mă apucă cu o
mână fermă de încheietură şi mă răsuci din drum:
-Stai puţin băiete, unde dracu te crezi? La vreun hotel sau vreun cămin, ceva… Mi-am zis toate rugăciunile învăţate vreodată ca să nu păţeşti ceva, în centru răsună împuşcături de la prânz şi tu îmi dai viteză de parcă ai fi în trecere prin vreun cămin de nefamilişti!
Mă simţii luat energic de-o aripă, controlat din cap în picioare apoi însoţit către baie:
-Treci şi spală-te că puţi ca o crâşmă , unde Dumnezeu ai putut să stai într-un asemenea fum…? Dacă ai fost în centru, consideră spectacolul terminat, doar n-o să te întorci în rahatul acela! Mai degrabă decât să stau să te aştept ca proasta în prag, vin cu tine unde te duci, doar n-am să te las singur.
Lasă-mă în pace, ce să cauţi tu acolo?, am zis smulgându-mă din strânsoare, Doar mă spăl, mănânc ceva şi plec înapoi. Mă aşteaptă cu toţii şi nu pot să îi las.
-Acum e timpul meu, dacă voi nu aţi fost în stare de asta, acum o să-l dăm dracului pe împuţitul asta cu scroafa lui cu tot, izbucnii eu scoţându-mi la suprafaţă toate frustrările strânse în după amiaza aceea.
-Dacă vrei să te întâlneşti cu Silvi, vezi că am vorbit cu maică-sa adineaori, schimbă tactica mama. M-a sunat acum trei minute şi mi-a zis că Silvi a ajuns acasă şi nu mai pleacă nicăieri. Mâine dimineaţă merg cu toţii în centru şi dacă vrei să te întâlneşti cu el, te însoţesc şi eu!
-Haide mamă, doar nu mă duc cu tine de mână la Revoluţie! Asta e treaba noastră! Aţi avut suficient timp să îl daţi jos şi nu am văzut nimic la voi, niciodată!
-Dacă tu crezi că eu am să-mi las singurul copil să plece de nebun în faţa mitralierelor şi eu am să te aştept acasă cu ceaiul cald, înseamnă că nu mă cunoşti, continuă mama în timp ce mă trăgea către bucătărie.
-Hai şi bea un lapte cald, pufni nervoasă, apoi dacă vrei să-ţi scoţi mama în stradă ca să scapi de ea, n-ai decât!
După ce am dosit punga şi m-am spălat, mi-am schimbat hainele. Ca să vezi, lucrul dracului … aveam apă caldă la ora asta. Curat şi înviorat, ieşii hotărât să beau laptele şi apoi să scap cumva de ea, chiar dacă voi fi nevoit să o rup la fugă din casă.
Laptele era cald şi dulce, oare ce-o avea în el, de era aşa de aromat? Îl sorbii cu poftă, apoi mă aşezai pe canapea să-mi strâng şireturile de la bocanci.

22 Decembrie, ora 07.15 am

Mă trezii cu ceafa înţepenită de la canapeaua din sufragerie, în timp ce lumina dimineţii păcălea draperiile de pe geamuri. Ameţit, încercam să-mi dau seama unde mă aflu, în timp ce o panică disperată mă cuprinse:
Cum de am adormit tocmai acum, ce o să zică tovarăşii mei despre mine? Cum dracu de eu dorm, în timp ce afară se hotărăşte soarta ţării? Ţâşnii ca o rachetă din pat când dădui cu ochii de mama ce moţăia lângă mine pe fotoliu.
Îmbrăcată pe deasupra hainelor de aseară cu un capot gros de molton, ea deschise ochii şi îmi pară indignarea ce îmi explodă în priviri cu calm, în timp ce îşi dezmorţea picioarele:
-Ce vrei să îţi fac dacă ai adormit aseară în timp ce te îmbrăcai?! Vezi că ţi-am pregătit hainele de schimb dacă vrei să pleci în oraş, dar trebuie să te anunţ că trebuie să vin şi eu cu tine. Doar n-o să mă laşi singură acasă pe vremurile astea, şopti ea împăciuitor.
Într-un sfert de oră eram amândoi în drum spre centru. Pe drum, mama îmi spuse că Papa rămăsese peste noapte la spital, fiind şef la Medicină Legală, fusese consemnat datorită evenimentelor. Dar, apucase să sune azi noapte şi îi mai povestise câte ceva. Atunci am aflat că peste noapte fuseseră duşi la Spitalul Municipal şase morţi şi doisprezece răniţi. Printre ei şi Adi Hidoş, coleg cu mine la liceu, în clasa paralelă.
Aseară bătuserăm palma printre torţe, plini de vitejie, azi, mergând pe trotuarul obosit de pe lângă casele vechi cu garduri de lemn ce străjuiau strada 7 Noiembrie, mi-l imaginam cum stă plin de sânge, părăsit printre cadavrele de la morgă, acoperit de un cearceaf alb. Mai târziu am aflat că nu s-a bucurat nici măcar de acesta.
Când am ajuns în centru, spalaseră sângele de pe jos cu furtunul. Dacă priveai atent printre băltoacele de pe jos ce proveneau de la apa cu care pompierii spălaseră pe jos, mai vedeai ici colo, pete brune sau stropi săriţi pe pavajul curăţat în grabă. Învăţasem din armată şi eu, că noaptea, curăţenia se face doar de gura superiorilor şi nu ca să te bazezi pe ea la o inspecţie.
La opt fără ceva, când am ajuns în piaţă, cordonul de militari se restrânsese în jurul Comitetului de Partid şi era format din soldaţi în termen îmbrăcaţi în echipament de război, cu căştile de oţel şi raniţele burduşite de încărcătoare, ţinuţi în frâu de apevişti cu diagonale de piele peste echipament.
În piaţă puhoi de lume, muncitori plecaţi către fabrică şi ajunşi aici, liceeni scăpaţi de acasă, bătrâni ieşiţi din casă şi mulţi, mulţi tineri. Nu văzusem niciodată atât de mulţi tineri în oraş laolaltă. Spre deosebire de ieri, văd şi o grămadă de copii de jur împrejur.
Foială ca în vacanţă, lume ca la meci, atmosferă de sărbătoare care se sfârşeşte în buza cordonului de militari ce stau ca o stâncă în faţa valurilor ce bolborosesc la mal.
Invective furioase, rugăciuni, rugăminţi, fraternizări şi întrebări curioase se sparg în zidul kaki ca o mare fremătătoare de malul de stâncă. Mă apropii şi fixez cu privirea linia de soldaţi înşiraţi paralel cu latura frontală a Comitetului de partid.
Feţele supte, palide şi speriate ale soldaţilor le cunosc din proprie experienţă, până de curând fusesem şi eu în locul lor. Cele încrâncenate şi schimonosite ale ofiţerilor le ştiam desemenea.
În faţa mea un grup de puştoaice pun garoafe în ţevile de armă şi încearcă să încropească un dialog cu sărmanii militari cărora le lucesc pe petliţe fulgerele trupelor de transmisiuni. Cu siguranţă nu la asta s-au aşteptat amărâţii aştia când au plecat acum vreun an să-şi slujească patria!
Din colţul magazinului Romarta aflat în coasta Pieţei Trandafirilor un bărbat de vreo patruzeci şi cinci de ani, înebunit de furie, după ce a plâns o vreme lângă o baltă de sânge coagulată la doi paşi de locul unde aseară mă adăpostisem cu tovarăşii mei, este apucat de o criză de nebunie şi începe să urle:
-Futu-vă-n gură de nenorociţi! De-aia am muncit eu o viaţă întreagă în ţara asta, ca acum să-mi măcelăriţi copiii! Nenorociţilor! spumegă isteric omul, împroşcând cu un halou de salivă pe cei din jur.
Se smulse de pe caldarâm unde zăcuse până atunci şi se repezi către soldaţii aliniaţi în faţa lui. Ajuns în faţa lor, îi fură proptite în piept două baionete în timp ce bărbatul încerca să ajungă la căpitanul spilcuit, îmbrăcat cu geacă de piele neagră şi trese metalice ce coordona compania de militari.
Acesta, un tip la vreo 35 de ani, negricios la faţă şi slab, cu pantalonii strânşi pe picior şi legaţi cu şireturile bocancilor de glezne, aruncă ţigareta ce o molfăise până atunci în colţul gurii. Smulse apucat pistolul din teaca cu capsă ce-i atârna de centură şi zbieră cu o voce baritonală de cazarmagiu:
-Companieee! Încărcaţi arm’! Luaţi poziţie de tragere!
Zgomotul gloanţelor introduse în chiulasă încremeni mulţimea. O parte din ea ţâşni ca din blockstarturi înapoi, căutând disperată un adăpost în dosul clădirilor din centru. Călcându-se în picioare, tropăitul salbatec al celor ce căutau să se pună la adăpost se suprapuse peste zgomotul sec făcut de pasul înainte al soldaţilor care fixau acum cu arma la ochi pe cei ce rămaseră încremeniţi în faţa lor.
În clipa de tăcere ce urmă se auzii doar răcnetul animalic al ofiţerului:
-Mă nenorociţilor, atacaţi armata română! Trădătorilor, vă împuşc pe toţi ca pe nişte jigodii ce sunteţi!
Mama făcu un pas înainte şi mă acoperii cu trupul ei, în dreapta mea fetele ce puseseră garoafe în ţevile de armă îngenuncheaseră privind la florile zdrobite pe asfalt. Cei din jur rămaseră încremeniţi în poziţiile în care îi prinsese răcnetul, câţiva se apucaseră de mâini şi doi bătrâni din faţa mea începuseră să se roage cu voce scăzută. Nu mai ştiu dacă în româneşte sau în ungureşte.
Pe căpitan îl lovise nebunia, gesticulând cu pistolul ca un descreierat, spumega către bărbatul pe a cărui faţă şiroiau lacrimile stând rezemat parcă în baionetele ce îl ţineau în picioare.
-Nu v-a ajuns ce v-am dat aseară bă, jigodiilor? Foc!
Niciunul dintre soldaţi nu trase.
Fixam cu privirea pe unul din cei doi care ţineau parcă în echilibru pe bărbatul între două vârste cu cele două baionete rezemate în piept. Nu cred că avea douăzeci de ani, slab şi mititel, cu uniforma stând ca pe umeraş, semăna cu un liceean scăpat de la ore. Brunet cu ochii căprui şi faţa plină de coşuri, strângea din buzele-i care se transformaseră într-o linie albă podidită de lacrimile ce îi ţăşneau în şuvoi.
Dintre toţi soldaţii ce nu executaseră ordinul, pe el i se pusese pata dobitocului:
-Foc, am zis boilor! Executaţi ordinul sau am să vă împuşc ca pe nişte câini!
Căpitanul se propti în spatele lui şi îi puse pistolul la ureche:
-Dacă nu tragi te împuşc, animalule! Foc am zis idioţilor! Cine nu execută ordinul îl împuşc!
Puştanul în uniformă strânse din dinţi apoi cu un gest molcom, de om obosit, scoase baioneta din pieptul omului şi puse Kalaşnicovul la picior.
Ca într-un film cu încetinitorul văzui cum pupilele ochilor căpitanului se dilatară, faţa i se contorsionă şi cu un scrâşnet de dinţi dezasigură pistolul lipit de urechea soldatului.
Faţa schimonosită a căpitanului zvâcni ca un trunchi de copac lovit de secure. Chipiul îi zbură din cap la vreo doi metri când patul de armă lovi ţeasta negricioasă. Căpitanul se prăbuşi ca retezat şi în spatele lui apăru silueta masivă a unui caporal de vreo doi metri cu maxilarul pătrăţos şi ochii cenuşii care păreau decupaţi dintr-un afiş de recrutare. Gradatul răsuci pistolul mitralieră în aer apoi cu un gest sec îl agăţă pe după umărul imens ca pe o jucărie.
-Companie scoateţi baioneta! răsună sec ordinul pe care toţi soldaţii se grăbiră să îl execute.
-La dreapta! În pas alergător spre punctul de adunare, marş! comandă caporalul şi apoi ridică de pe asfalt pistolul ofiţerului. Privindu-l cu scârbă, caporalul roti privirea ferindu-se parcă de martori. Mulţimea îl privea siderată şi încremenită. Între timp soldaţii începură se se îndepărteze în pas alergător din piaţă, dar eu rămasei cu privirea pe puştanul scurs de puteri ce se îndepărta sprijinit din ambele părţi de doi camarazi.
Caporalul rămase ca un stejar pe picioarele-i groase în mijlocul pieţii părăsite şi după ce se asigură că şi ultimul din companie se îndepărtase, făcu un semn din cap către plutonierul din TAB ce urmărise scena din înălţimea blindatului. Acesta dădu din cap şi se retrase în interiorul ţestoasei cenuşii lăsând trapa să cadă cu un bufnit sec. Imediat motorul începu să tuşească fum gros şi albăstrui în timp ce blindatul era târât de şenile pe urma caporalului ce se îndepărta în pas alergător în urma companiei.

ora 09.15 am

Mulţimea năvăli în piaţă ca o maree zbuciumată şi ocupă locul părăsit de soldaţi în timp ce pe unul din blocurile ce străjuiau regionala de partid, un radiou era scos pe balcon şi era conectat la nişte boxe ce nu fuseseră niciodată utilizate la putere maximă:
-Trădătorul Milea s-a sinucis în această dimineaţă la orele 7.15, după ce a fost descoperit… Urletele ce urmară după prima frază a anunţului acoperiră megafoanele:
-Armata e cu noi! Armata e cu noi!, răcneau cu toţii cei din piaţă. Dacă cizmarul şi-a împuşcat şi şeful armatei nu mai era mult până la sfărşit!
Trupul prăbuşit al căpitanului cu capul plin de sânge fu folosit pe post de minge de fotbal de toţi cei care trecuseră în fugă către clădirea ce adăpostea sediul partidului. În învălmăşeala creată, observai totuşi, că cei ce veneau din spatele blocurilor, de la adăpost, erau mult mai agresivi decât cei ce rămaseră cu mine în piaţă.
Cel care îl salvă pe căpitan de la linşaj nu a fost altcineva decât bărbatul de la care pornise tot incidentul din piaţă. Cine ştie ce pierderi a avut acest om cu o seară înainte?
La apărat cu trupul său, apoi l-a ridicat cu ajutorul unor samariteni şi l-a dus în braţe către prima ambulanţă. A făcut din salvarea lui, întoarcerea celui de-al doilea obraz în loc să aplice legea Talionului, ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Poate i-a fost greu dar a făcut-o!
Alţii au făcut să zboare de la etajul clădirii dosare, scaune, mese şi hărtii aprinse. În curând toţi golanii şi valutiştii ce slalomau Miliţia prin dosul pieţii de ruşi, fluturau steaguri decupate de stemă de la balcoane primăriei. În faţa intrării se adunase un maldăr de cărţi şi dosare care fuseră puse pe foc în doi timpi şi trei mişcări. Ce Revoluţie e aia, care nu arde oleacă de cărţi?

ora 10.20 am

La intrare în Primărie fostul şef al biroului de UTC de la Electromureş împărţea brasarde tricolore. La etajul unu se rotea cu scaunul primarului un ţigan din Valea Rece pe care îl ştiam că vinde biciclete furate. La doi nişte revoluţionari găsiseră într-un frigider nişte salam de Sibiu şi urlau cu gura plină din balcoane, agitând salamurile deasupra capului, către cei de jos:
-În timp ce noi făceam foame, uitaţi la ăştia cum trăiau!
-Jos Dictatorul!, apăru în spatele lor un puşti slăbănog şi chel care agita şi el ce mai rămăsese fundul frigiderului, o ceapă roşie şi o franzelă.
Atâta entuziasm şi vitejie ne goni pe mama şi pe mine din piaţă şi o luarăm uşurel către casă. O atmosferă de triumf şi bucurie umpuse străzile, curgea mulţimea de peste tot iar de pe strada Bolyai veneau la vale un grup de revoluţionari care eliberaseră deţinuţi din arestul Securităţii. Femei şi bărbaţi arestaţi cu o seară înainte, cu urme de bătaie, murdari dar fericiţi, escortaţi de revoluţionari alături de cei eliberaţi din beciurile Miliţiei, deţinuţii de drept comun. Vorba unuia dintre ei; la Revoluţie nu se face recurs, cu toţii am suferit!
În geam apărură şi nişte televizoare. Începuse Revoluţia şi la Bucureşti aşa că de acum urma faza a doua, cea de spectator.Apoi a urmat şi faza a treia, de votant, apoi a patra… .

după Revoluţie, de-a lungul vremii

A doua zi i-am dus punga lui taică-miu. Silvi bănuise bine, eroii din noaptea Revoluţiei nu aveau unde să ajungă în altă parte, decât la Medicină Legală.
La câteva zile am descoperit secretul somnului meu din noaptea de 21 Decembrie. Dacă vreodată când patria vă va cere jertfa pe câmpul de luptă, măicuţa vă va da să beţi un lapte îndulcit cu miere şi cinci somnifere, să nu o condamnaţi! Patriei îi e indiferent cine moare pe câmpul de luptă, mamei nu!
Lari şi-a plătit datoria către băieţi, candida la Consiliul Local al FSN-ului şi nu vroia să-i iasă vorbe în campania electorală. A fost consilier patru ani, a făcut puşcărie în Franţa trei, face afaceri cu maşini furate şi acum candidează din nou.
Barabas a vândut hot dogi prin Ungaria, a lucrat ca agent recuperator pentru cămătari şi de curând şi-a făcut o firmă de prestări servicii la domiciliu. Ştiţi dumneavoastră de care; apă, canal, gaze şi instalaţii. Şi poate nu o să vă vină să credeţi, vine doar dacă îl chemaţi!
Căpitanul setos de sânge e acum erou al Revoluţiei, are şi un certificat medical pe baza căruia fratele lui Lari i-a eliberat certificatul cu pricina. Ah! Am uitat să vă spun că Lari l-a pus pe frate-său şef la revoluţionari. Când dai autorizaţii de construcţie ai şi avantaje! A fost avansat la excepţional la gradul de colonel apoi a fost detaşat la SRI. Aveau nevoie de cadre de încredere calificate pentru a ne armoniza instituţiile cu cele similare din NATO.
De bărbatul care l-a stârnit pe căpitan, atunci la Revoluţie, am aflat că îşi pierduse fiul cu o seară înainte. A plecat la muncă în străinătate şi a murit în accident de muncă.
Silvi lucrează de ani buni pe vapoare care fac croaziere de lux prin Atlantic sau Pacific. De-a lungul vremii a umplut multe portofele cu atenţii de la cei mulţumiţi de serviciile sale. Nu i-a părut niciodată rău de acele portofele pe care mi le-a dat într-o noapte de Decembrie.
Şi acum o să mă întrebaţi despre mine, nu?
Eu mi-am trăit viaţa.
Puţini am fost cei care am avut curajul să aprindem torţe în nopţile din decembrie ’89. Mulţi s-au bucurat de lumina lor. De-a lungul timpului însă, am învăţat un lucru:
Acela că în viaţă e bine să îţi duci singur torţa şi să nu depinzi de alţii. Celor care le este lene să o care, s-ar putea să se trezească într-o zi pe întuneric şi să-şi rupă gâtul.
Căci stăpân pe soarta lui e doar acela care îşi duce singur torţa. El este singurul ce îşi cunoaşte drumul său, în timp ce în jurul lui, dincolo de cercul de lumină, pândind în ţărmul ultimelor pâlpâiri, întunericul înghite tot.