Heinrich Böll

Rănit

Acolo, unde acum o jumătate de oră se aflaseră norii de praf ai atacanţilor, acum se ridicau norii de praf ai celor ce o luaseră la sănătoasă. Ceaţa prăfoasă se apropia dinspre stepă i-a dezorientat paza de campanie şi i-a infuriat şi mai mult.

Ridicară puştile lor automate şi strigară: “Staţi, porcilor, staţi pe loc, înapoi pe poziţii.”

Au fost nişte strigăte sălbatice de răniţi, ce rămăseseră culcaţi pe jos, zbieretele ruşilor, nişte strigăte răguşite şi parcă intimidate şi strigătele celor care au luat-o la fugă. Fugitivii se opriseră din fugă aidoma unei cete de cai sălbateci, care presimte un gard, se opriseră la puţină distanţă de ţevile puştilor automate şi pe urmă au făcut spăsiti stânga împrejur şi s-au întors.

Am auzit chemările ofiţerilor care adunaseră în jurul lor câte un grup pentru un nou atac, ascultam uruitul tancurilor, ţiuitul grenadelor şi, în continuare, strigătele celor grav răniţi. Încet şi cu sentimentul unei fericiri de necrezut m-am apropiat de eşalonul forţelor de ordine. De mine n-aveau cum să se atingă, am fost rănit, chiar dacă din faţă nu puteai să-ţi dai seama de asta.

“Stai”, ţipau, “înapoi, porcule!”

“Sunt rănit”,strigam mergînd în întîmpinarea lor. M-au lăsat să ăapropii. Un locotenent nervos m-a primit cu o expresie furioasă şi i-am prezentat spatele. Trebuie să fi fost o gaură destul de mare, am palpat-o şi eu, o singură dată: sânge umed, cleios şi resturi de stofă. Dar n-am simţit nimic, era o rană minunată, o rană ca şi pictată, ei nu puteau să-mi facă absolut nimic. Cred că a arăta mult mai rău decât era . în realitate. Locotenentul murmura ceva şi apoi spuse mai liniştit: “Acolo e un medic.”

Valea a fost liniştită şi goală, acum o jumătate de oră se aflaseră acolo tancuri, artilerie, comandamente cu maşinile lor, forfota isterică a atacului. Acum se făcuse linişte. Medicul stătea sub un copac. Din spate se apropiau mai mulţi răniţi. Am fost primul pacient al atacului de azi.

« Apropie-te, prietene », spuse doctorul. Ridica bucăţile de stofă în sus. M-a gâdilit puţin, apoi el plescăi din limbă şi spuse : « Ia scuipă puţin ». M-am scremut, gâtlejul îmi era uscat, dar am reuşit, totuşi, să scot flegmă.

“Nimic”, spuse doctorul, “ai avut noroc, se pare că nu e atins plămânul. Băiete, băiete, asta putea să se termine rău.” Mi-a făcut o injecţie antitetanus. L-am rugat să-mi dea puţină apă. Scose un bidon de campanie. Am vrut să-l apuc, dar el mi l-a apropiat-o de buze şi mă lăsa doar să beau o inghiţitură. “Cu economie, prietene, te doare ceva?”

“Da.”

Mi-a dat o pilulă. Am făcut-o să dispară. Nici n-am simţit nimic, a fost o rană grozavă, ca şi pictată, şi va ţine cel puţin patru luni, până să se inchidă, şi până atunci se va fi terminat şi războiul.

“Aşa, şi acum te du”, spuse doctorul. Lângă mine stătea acum alt soldat cu gamba găurită. Gemea de durere, dar mersese pe jos până aici, folosindu-şi puşca în loc de toiag.

Valea era minunată, era cea mai minunată vale, pe care o văzusem vreodată. Doar nişte versanşţi cu iarbă aspră de stepă mocnind sub soare. Un cer inceţoşat pe deasupra, altceva – nimic. Da, era cea mai splendidă vale, atât de minunată îmi era şi rana, care nu durea, dar care totuşi era suficient de gravă. Inaintam încet, nu mi-a mai fost sete, şi n-aveam bagaj, toate astea rămăseseră acolo în faţă. Şi eram singur. Undeva mă aşezam pe jos şi fumam. Toate acestea se scad din durata războiului, ei mă pot … undeva, sunt rănit şi am voie să mă odihnesc. De sus priveam locul, unde se afla medicul. Acolo se adunaseră mulţi şi arătau ca şi cum s-ar fi plimbat prin deşert, atât de deşeartă era valea. Şi o maşină stătea acolo, dar n-am vrut să merg cu ea, dispuneam de suficient timp, iar ăştia puteau să mă.

Încetul cu încetul am mers mai departe. Abia acum am văzut, câţi kilometri am parcurs plecând din Iaşi. Ori de câte ori ajungeam sus pe o coamă de deal, nu puteam zări nimic din zidurile albe ale oraşului. A fost foarte liniştit, doar din depărtare se auzeau câteva împuşcături domoale. Pe urmă, am văzut o pădure, iar din pădure ieşea o maşină mare şi furioasă, care stârni mult praf. Era de-a binelea turbată maşina, nărăvaşă şi indispusă, supărată tare. Maşina se oprea drept în faţa mea. Generalul nostru stătea în maşină şi purta o cască de oţel pe cap. Dacă generalii poartă o cască de oţel, atunci ceva nu e în ordine. Şi un colonel era acolo, cu crucea de cavaler şi nimic altceva pe piept. Generalul se sculă în picioare în maşină şi răcnea la mine: “Ce s-a întîmplat cu tine?”

“Sunt rănit, domnule general”. I-am întors spatele. Mi-a venit să râd, era ciudat, cum i-am întors fundul generalului.

“E în ordine, fiule”. M-am întors la loc. Faţa sa roşie era încă furioasă, atât de furioasă ca şi maşina sa, chiar dacă îmi spusese “fiule”. Generalii spun mereu “Fiule”, nu prea au fantezie când ţi se adresează. “Cum stau lucrurile în faţă?” a mai întrebat.

“Întii s-au retras, apoi au atacat, nu mai ştiu.”

« Dar unde ţi-e arma, fiule ? »

“S-a sfârămat, domnule general. A fost o grenadă de mână, a căzut drept lângă mine. Stăteam culcat într-o parte, puşca s-a dus şi gata.”

“Ia, mai fumează puţin”, şi mi-a întins un pachet de ţigări. I-am mulţumit stând drepţi, apoi au plecat. Colonelul ridică mâna spre bonetă, asta mi-a părut foarte şic, el care purta crucea de cavaler, iar eu – nimic.

După ce trecusem prin pădure, am văzut oraşul. Stătea alb pe colinele sale şi arăta splendid. Am fost în culmea fericirii, ei puteau să mă…am fost rănit tocmai în faţă de tot, la vreo zece metri de ruşi şi poate chiar eram erou. Nu aveau ce să-mi facă. Purtam pe după gât traista mea de provizii cu o pereche de şosete. În schimbul lor urma să beau în oraş nişte vin, poate să şi mănânc ceva. Dar mi s-a făcut rău, când m-am gândit la mâncare. Nu mâncasem nimic de o zi şi jumătate şi nici n-am băut nimic. Dar când m-am gândit la vin, am început să merg mai iute. Am trecut peste un câmp răscolit de urme de tancuri şi de bombe şi ici colo stăteau şi câţiva morţi, chiar şi cai morţi. În spatele câmpiei drumul urca foarte abrupt pe lângă câteva case, şi eram în oraş. Într-o piaţă stătea un tramvai. L-am mai ajuns şi plecă imediat. Poate vatmanul m-a văzut şi m-a aşteptat. Tramvaiul era gol goluţ. Cam era ora prânzului. Era foarte cald şi în dreapta şi în stânga tramvaiului dormitau casele sub soare. Doar câţiva căţei şi câteva găini umblau de colo până colo.

Conductoarea se îndreptă cu geanta ei spre mine şi voia bani. Exact, mă gândeam, românii sunt aliaţii noştri, deci trebuie să plătesc. Am dat din umeri şi râdeam. Dar ea rămăsese serioasă: „Nix“, spuse ea energic. I-am întors spatele cu rana şi spuneam: „Kaputt, aici“. Dar asta n-o interesa, îşi frecă degeţelul de arătător: “Nix”, spuse. Am căutat în traista mea: aveam acolo hârtie pentru scrisori, nişte ţigări rupte, pe care voiam să le fumez în pipă, erau şosetele şi o foarfecă de unghii. I-am arătat foarfeca de unghii. Vatmanul gonea cu o viteză dementă. Se mai urcaseră nişte oameni. Conductoarea îi servea, pe urmă venea din nou la mine. I-am arătat foarfeca. “Câţi lei?” intrebam. A strâmbat din nas. Era o fiinţă drăgutţă, şi mi-am dat seamă că-i plăcea foarfeca. Tot îşi bibilea unghiile cu ea, mi-a zâmbit şi mi-a arătat cu degete: “Douăzeci”. Am dat din cap. Eram fericit, nu aveau ce să-mi facă, poate am fost chiar erou, am fost rănit în faţă de tot, la zece metri de ruşi. Conductoarea mi-a dat o bancnotă de zece lei şi biletul de cinci. Nimic în plus. Dar mi-a fost indiferent. Eram neturburat, mie nu-mi puteau face nimic.

Priveam la tot ce trecea pe lângă noi. Treaceam pe lângă o cafenea, şi mi-am adus aminte că de două zile nu mai băusem nimic şi tânjeam ca un nebun după ceva lichid. Tramvaiul se oprise într-o piaţă mare cu un cinematograf pentru soldaţi, cu cafenele şi cu magazine. Era destulă agitaţie acolo cu soldaţi, cu comercianţi cu cărucioare şi cu prostituate. Prostituatele erau deosebit de frumoase, cu ochi migdalaţi şi cu nişte buze de milioane, şi cred că erau foarte scumpe. M-am dat jos din tramvai şi am intrat în cafenea. Nimeni nu m-a bagat în seamă, nimeni nu-şi dădea seama că am o pleaşcă pe spate, o pleaşcă de zile mari, umplută de sânge şi cu bucăţi de stofă şi care va avea nevoie de cel puţin patru luni ca să se vindece. În cafenea stătea undeva în fund un singur soldat, şi mi-am dat seama de la început că era beat turtă. Era un subofiter. În preajma sa stătea un om negru din cap până în picoare, negru ca o cioară, cu o faţă grasă şi palidă. Mânca un castravete şi fuma un trabuc negru. În dreapta lui o femeie, care mi-a zâmbit. Fuma şi ea şi scotea nişte rotocoale demonice.

“Vrăbiuţa mea”, striga, dar n-am vrut-o şi pe deasupra, desigur a şi fost scumpă. Subofiterul strigă: “Camarade!” M-am dus la el. Ochii săi erau învolburaţi şi trişti. Pieptul lui era plin de decoraţii, iar în faţa sa stătea o carafă plină de vin.

“Soarbe!” îmi spunea. Dumnezeule, ce minunat e să bei. Am băut drept din carafă. Dumnezeule, ce minunat e băutul. Am simiţit din plin, cât de uscat eram, şi era un vin rece si sec.

“Soarbe!” spuse subofiţerul, dar carafa era goală. “Colega”, strigă, şi imediat şi-a făcut apariţia din spatele unei perdele un ins slinos, apucă carafa şi plecă. Omul cel negru stătea acum lângă femeia, care era la fel de blondă pe cât era el de negricios. El o lăsă să muşte din castravete şi să tragă din trabucul lui. Pe urmă, au râs, iar omul negru striga ceva ce suna a latină, o latină apoasă, adresată celor din spatele perdelei.

Insul slinos venea cu carafă, dar aceasta era mai mare decât precedenta, şi mai aducea şi un pahar în plus.

“Soarbe!” zise subofiţerul.

Mi-a turnat vin şi ne-am beţivit amândoi. Am bğut şi am băut, era minunat, era nemaipomenit.

“Fumează”, spuse subofiţerul, dar eu scoteam pachetul meu de la general şi am trîntit-o pe masă. Femeia blondă râdea cu omul cel negru. Beau de-acum vin. Vin după castravete, mă gândeam, asta nu merge bine, dar lor le plăcea şi parcă se şi distrau şi scoteau rotocoale demonice de fum.

« Soarbe ! » zise subofiţerul, « trebuie să plec în această seară din nou pe front, pentru a cincea oară…la naiba ! »

« Mergi cu tramvaiul », i-am spus, “şi eu vin de acolo, pentru a treia oară.”

“De unde vii?”

« De pe front. »

« Ai şters-o ? »

“Nuu, sunt rănit.”

“Nu cred.”

Îi arătam spatele.

“Drace”, spuse el, “ai avut baftă. E splendid. Vinde mi-o.”

“Ce?”

“Treaba asta. Pleaşca asta roşie de pe spate, vinde mi-o.”

Punea un stoc de bani pe masă, pe urmă apuca carafa, a ridicat-o la gură, apoi am tras eu o duşcă, apoi el, iar eu…

“Colega”, strigă.

Insul slinos venea din nou, a mai adus o carafă şi beam, beam.

“Vinde-o mie, laşule”, strigă subofiţerul, “îţi dau o mie, două, trei mii de lei, poţi să-ţi cumperi cele mai frumoase prostituate, tutun, vin, iar tu…”

“Poţi să-ţi cumperi aici si rane, lângă gară, mi-au oferit asta şi mie.”

Subofiţerul era dintr-o clipă în alta treaz şi mă apucă de braţ.

“Unde?” întrebă răguşit.

“La gară”, spusei, “acolo mi-au oferit-o.”

“Colega”, strigă subofiţerul.

“Plata!” A aruncat banii pe masă, mă apucă de braţ spunînd: “Aşteaptă aici.”

Şi-a pus boneta în cap, îsi strînsese centura şi plecă.

Insul slinos a adus o noua carafă. “I s-au plătit”, spuse rînjind. Am băut. Blonda stătea pe genunchii omului negru şi ţipa ca în gură de şarpe. Ţinea un trabuc în gură, iar în mână ţinea un cotlet rece. Omul negru era beat criţă. Beam şi fumam. Era minunat, eram beat, minunat de beat şi am fost rănit, şi nu puteau să-mi facă nimic, poate chiar eram erou. Rănit pentru a treia oară. Vinul era superb, superb…

“Colega”, strigam. Insul slinos venea şi stătea rînjind în faţa mea. Am scos şosetele din traistă şi i le-am întins: “Cât vin?” A dat din umeri şi a strîmbat din nas, apoi luă şosetele, le ţinea sub nas. “Nu sunt ele prea noi.” Şi sfîrăia lungind nasul.

“Cât?” întrebam.

“Dăm lui vin de două ori atât » şi arătă spre carafe.

“I-a adu-i”, spuneam, “adu-i dumnealui vinul.”

L-a adus. Cele două carafe, dintr-o dată. Am băut şi am băut şi era minunat, era superb, am fost băut peste măsură, dar şi la fel de lucid cum sunt numai preafericiţii. Era de nedescris cât de rece şi cât de sec era vinul, iar eu îl plătisem cu două şosete. Blondina inghiţea cel de al doilea cotlet şi fumă trabuc. Era o fiinţă slabă şi ţipa ca o smintita pe genunchii omului negru. Am văzut toate acestea deosebit de limpede, deşi eram beat criţă. Am văzut că nu purta jupon, nici chiloţi, iar omul negru o ciupea de fund, şi atunci ţipa, da, pentru asta ţipa. Apoi omul negru începea să zbiere ca un smintit, o ridică pe femeie în sus şi o ducea pe brate iesind din cafenea.

În acea clipă se întorcea subofiţerul.

“Soarbe!” i-am strigat.

“Colega”, strigă subofiţerul şi insul slinos venea numaidecât.

“Vin”, comandă subofiţerul, “un butoi întreg”, iar eu am înţeles că treaba mersese strună. Luă cea de a doua carafă a mea şi o sorbi dintr-o înghiţitură, pe urmă o spărgea de perete.

“Aceşti flăcăi”, spuse subofiţerul, “îşi fac treaba clasa întîia: cu un amortizor la pistol. Te pui într-un colţ, le întinzi laba şi buff, ia uită-te. »

Ridica cămaşa de pe braţ. L-au împuşcat minunat de curat prin braţul inferior, l-au pansat şi avea chiar şi o dovadă de rănit.

Insul slinos aducea o carafă mare. Subofiţerul înnebunise de tot. Urla, bea şi urla şi bea.

Spuse: “Mă cheamă Hubert.”

Iar ea beam, era minunat.

Pe urmă, ne-am dus la un centru de pansat. Hubert era bine informat. Când am ajuns descărcară nişte soldaţi răniţi uşor. Erau doi medici şi în faţa lor se afla o coadă imensă de uşor răniţi. Deoarece eram beţi, doream să ajungem ultimii. Ne-am aşezat în cel de al doilea rând, pentru că acolo era un medic mai simpatic decât la prima coadă. Un plutonier stătea acolo strigând mereu: “Vă rog, următorul!” La unii dura mult, iar cei care au terminat, treceau pe un culoar lung ce ducea într-o curte.

Ne-am aşezat pe o bancă, pentru că eram beţi criţă şi de aceea ne ţineam greu pe picioare. Lângă mine stătea unul, căruia i-au zdrobit laba, l-au nimerit drept în palmă, sîngerea ca un porc umplînd banca. Faţa sa era cenuşie.

Medicii lucrau cu uşa deschisă cu tigara în gură şi din când în când luau câte o duşcă dintr-o sticlă. Roboteau nebuneşte, iar cel care stătea lângă mine avea o faţă plăcută, inteligentă şi mi-am dat seama că are nişte mîini abile şi liniştite. A sosit o maşinăă cu niste grav răniţi. Plutonierul închise uşa, iar noi auzeam ţipete şi peste tot dunhnea a sânge şi eter. Cel cu mâna străpunsă adormise şi nu mai sângera. Cu sângele de pe laba lui mă umpluse şi pe mine de sânge şi când scoesem livretul militar din buzunarul meu stâng era stropşit de sânge, iar pe primele pagini nu mai puteai citi nimic. Eram beat, mi-era indiferent, iar ei nu puteau să-mi facă nimic, am fost rănit, în faţă de tot, şi poate chiar eram un erou.

Deci de acum eram soldatul necunoscut.

Mi-am spus cu glas tare: “Sunt soldatul necunoscut”, dar ceilalţi care stăteau pe jos sau pe bancă, strigau: “Ţine-i pliscul…” Mi-am ţinut pliscul uitându-mă la stradă. Hubert adormise. Ţinea braţul inferior frumos întins, şi arăta bine, într-adevăr arăta a război, ei au făcut o treabă bună, ar fi trebuit să-l întreb cât a costat. Dacă în patru luni războiul nu se va fi terminat, mă voi lăsa şi eu împuşcat în mâna, iar în acest caz voi primi medalia de aur, atunci aş fi şi eu un erou oficial, iar ei nu mai puteau să-mi facăă chiar nimic. Dar acum dormea, şi cei de acolo încă nu terminasera cu cei şase grav răniţi, se auzeau doar răcnetele acestora. Nici n-am mai fost atât de beat. Unul din rândul nostru întrebă dintr-odată foarte încet: “Cine are ceva de fumat?” L-am recunoscut pe acela rănit la picior, care se sprijinise de puşca lui. El însă nu mă recunoştea. Puşca o mai avea la el, iar pe faţa sa puteai să citeşti, cum că era un erou adevărat. Era tare mândru. I-am dat câteva ţigări din cele ale generalului.

Hubert continua să doarmă si sforăia, avea acum o faţă deplin fericită. Apoi s-a deschis uşa şi plutonierul strigă din nou: “Urmăătorul.”

Dintr-odată a mers foarte repede şi nici n-a mai venit nici o maşină. Totuşşi am mai fost beat, dar mă simţeam grozav şi n-aveam dureri nici de trei sfanţi.

„Ehei, eşti la rând, următorul”, urla plutonierul.

Am intrat în sala de clasă. Stivuiseră băncile, iar pe perete atârna mareşşalul Antonescu şi Principele moştenitor Mihai. Duhnea îngrozitor a eter şi a sânge. Am scos bluza uniformei şi cămaşa, eu singur, şi tot am mai fost beat. “Mai repede”, spuse plutonierul. Principele moştenitor Mihai avea faţa tâmpă a unui de Hohenzollern şi avea puterea să decidă asupra oamenilor negri, a prostituatelor, a inşilor slinoşi, asupra cepelor şi castraveţilor şi asupra vinului. Dar în toată România a fost o debandadă, şi nu va reuşi niciodată s-o pună la punct, nici el, dar nici Antonescu.

În clipa aceea am devenit complet lucid, căci doctorul tăia si forfeca ceva pe spatele meu. N-am simţit absolut nimic, îmi făcuse o anestezie locală, dar e un sentiment curios, dacă cineva tot taie şi iar taie din tine. Vedeam totul foarte clar, deoarece în faţa mea se afla un dulăpior de perete din sticlă, iar în spatele meu stătea o cutie mare din sticlă pentru instrumentele chirurgicale. Îmi vedeam spatele neted şi gaura cea mare în spate, iar doctorul tăia marginea găurii neted de tot şi scoase ceva din ea. Mă simţeam ca şi cum aş fi fost o bucată de carne de la congelator împărţită la doi măcelari. Tăia repede şi cu mare pricepere, pe urmă mă atinse cu un tampon, iar eu vedeam că gaura din spate se făcuse şi mai mare. Măreşte-o încă puţin, gândeam în sinea mea, atunci poate durează şase luni. Poate şi doctorul gândea la fel. S-a mai apucat să taie şi să împungă. Pe urmă, mă atinsese cu tampoane şi plutonierul care mă ţinuse de formă se îndrepta spre uşă strigând: “Următorul.”

“Grenadă de mână, aşa-i prietene?” mă întrebă doctorul şi-mi punea un mare dop de vată pe gaura din spate. “Cred că da,” răspunsei.

„E un capăt de toată frumuseţea, dragule. Vrei să păstrez bucata?” Îmi vîrî sub nas o bucată însângerată, strivită de tablă sub nas.

“Nuu,” spuneam, “mulţumesc.” A aruncat-o într-un coş cu resturi şi am observat acolo un picior întreg, sănătos şi minunat, un picior întreg. De-acum eram treaz de tot.

« Sigur că în rană mai există bucăţi de lemn şi de stofă, care trebuiesc scoase din puroi. Fi atent să nu ramână nimic în spate. » Râdea. Plutonierul mă pansa. M-a înfăşurat cu mult pansament, iar eu aveam acum impresia că sunt într-adevăr un erou. Ei drăcie, să fi rănit de o grenadă de mână, în faţă de tot.

Doctorul cercetă gaura perfectă a lui Hubert, pe urmă îl privea pe plutonier şi devenise dintr-odată foarte serios. “Ca şi cum ar fi pictat, dragul meu, ca la comandă.”

M-am înfierbântat, dar Hubert rămasese rece.

„O împuşcătură frumoasă pentru lăsare la vatră. E deja pentru a cincea oară”, spuse plutonierul.

“Splendid”, zicea doctorul, dar n-a făcut nimic la rană şi s-a uitat doar la plutonier, şi plutonierul care mă pansa a trecut la doctor, se uită la rană, apoi îl fixa pe Hubert: “Splendid”, spuse.

Doctorul fumă şi stătea cu picioarele unul peste altul. N-a umblat de loc la rană. Hubert era foarte liniştit, dar nu mai era beat.

“Ce e”, întrebă el uimit, “pot să plec …să ies pe acolo? Ne mai vedem acasă, Hans », mi-a mai spus. A vrut într-adevăr să plece.

“Stai”, spuse doctorul, “la ce vă gânditi ! Baumüller ! » S-a întors către plutonierul care mă pansase. Eram gata, îmi puneam centura şi traista de pîine.

“E ceva necurat”, spuse plutonierul, “e ca si cum ar fi pictat.”

“Vii şi tu, Hubert?” îl intrebam pe Hubert.

« Vă cunoaşteti ? », întrebă doctorul.

“E comandantul meu de grupă,” am spus foarte calm, stătea lângă mine…”

“Ah da,” spunea doctorul într-un glas cu plutonierul. ”Ah da”, şi mă credeau doar pentru că aveam o gaura atât de sublimă în spate, o gaură de erou. Am ieşit.

Hubert mi-a strâns mâna.

Afară pe liniile ferate stăteau trei vagoane. In alt vagon cântau, iar aici totul mirosea a cale ferată adevărată, a lemn uscat, ca în toate garile lumii. Mirosea a război. Şi era păcat, că nu mai eram de loc beţi. Hubert urcă într-un vagon şi m-a ajutat să urc şi eu, căci eram puţin ţeapăn de la atâta pansament şi aveam chiar o gaură măreaţă în spate. Hubert scosese din buzunarul drept şi din cel stâng câte o sticluţă, mi-a vârăt una în buzunar şi strigă triumfător: “Bea, na, bea!” Şi am băut. Şi era minunat, şi au putut se ne…Nu putea să ne facă nimic, eram răniţi, poate chiar şi eroi, iar subofiţerul va primi decoraţia în aur, iar atunci chiar că nu mai puteau să-i facă nimic.

Trenul plecă. Urma să treacă peste Carpaţi şi prin pusta, prin toată Ungaria şi până la Pădurea vieneză.

Dar deocamdată a mers doar câţiva kilometri până la Gara centrală. Acolo am fost hrăniţi. Am primit pîine albă, caşcaval şi tutun. Chiar şi cafea, numai că nu aveam oale de gătit. După aceea s-au adus paturi în vagon şi ne-am pregătit nişte culcuşuri nemaipomenite. În total eram douăzeci şi patru. Era un vagon francez, iar acolo unde se putea citi: 8 chevaux 40 de oameni a mâzgălit un şugubăţ: jumătate de elefant şi 20000 de şoareci albi. Trebuia să râd. Eram toţi din cei ce stau aşezaţi, iar eu sperasem să fiu unul din cei”întinşi”. Cei “întinşi” urmau să plece mai târziu în nişte paturi albe cu un tren special de lazaret în patrie. Stăteam câte doisprezece în fiecare parte, câte şase faţă în faţă. În mijloc era un loc liber, acolo stăteau căni

de cafea şi oale cu mâncare. Am băut cafea, am mâncat franzele albe cu caşcaval. A venit amurgul, iar noi am plecat mai departe…..

Din: Heinrich Böll: Rănit (Verwundung). In: Werke. Romane und Erzählungen I 1947-1952. Editat de Bernd Balzer. Kölm: Lamuv Kiepenheuer & Witsch 1987, p.131-143.

Traducere de Horst Fassel