Sunt un cocker auriu bătrân şi înţelept iar în curând o să împlinesc 17 ani. Sunt înţelept pentru că am trecut prin multe şi ştiu foarte multe.
Unchiul stăpânului meu când vine în vizită pe la noi mă scarpină întotdeauna între urechi şi stăm de vorbă vreme îndelungată despre trecut. El dintotdeauna m-a lăudat şi mi-a spus că sunt un căţel foarte puternic şi curajos. Însă de la un timp îmi laudă mai mult înţelepciunea; într-adevăr, după o anumită vârsta contează mai mult mintea decât puterea.
Chestiile astea nu au cum să le ştie nici Azor şi nici Grivei, vecinii mei care stau în padocul din fundul curţii. Azor e un ciobănesc negru ce are impresia că dacă e tânăr şi voinic poate să mă necăjească când mai ies şi eu la plimbare prin curte. Grivei e mult mai tânăr decât Azor şi a fost adoptat de pe stradă nu de mult. Era maidanez şi a venit la noi în curte când au plecat stăpânii la ski, în Austria, iar eu rămăsesem cu mama stăpânului.
Când s-au întors, stăpânii au hotărât să-l păstreze, iar cu Azor s-a împrietenit imediat. Ce mai, a avut noroc, Grivei!
Eu şi stăpânii mei ne ştim de foarte mult timp. Eram abia un pui încă nesigur pe picioare când stăpânul m-a luat dintr-un loc pe care nu-l mai ţin minte, şi m-a adus cu o fundă mare şi roşie la gât în prima mea casă. Acolo era la stăpâna mea, iar eu am poposit tocmai de ziua ei. A fost dragoste la prima vedere!
Ea, stăpâna, este foarte frumoasă iar atunci când ne-am întâlnit era şi foarte tânără! Locuiam amândoi la camin, într-o cămăruţă cochetă, în care uneori venea şi stăpânul şi el student, să ne ţină de urât.
Nu mă laud, eram deştept de mic şi am învăţat în nici o lună să nu mai fac pipi şi caca în casă. Cei drept, a fost uşor și pentru că ne plimbam toată ziua prin căminele din Tudor Vladimirescu, când la prietenii stăpânului, când la cei ai stăpânei.
Noaptea dormeam întotdeauna în pat, sub plapumă. Îmi lăsam numai nasul afară şi uneori, când zgomotele îmi păreau ciudate obişnuiam să fiu vigilent cu măsură, lătram de control, dar numai de sub pătură. Rar era nevoie să mă dau jos din pat şi să ma duc pînă la uşă, de obicei treceau pe la noi doar colegii stăpânilor.
Au fost vremuri frumoase. Atunci în căminele studenţeşti erau pline camerele vecine cu tovarăşi de-ai mei: boxeri, dobermani, ciobăneşti, schnauzeri uriaşi sau mici. Dacă stau să mă gândesc, păi nu era dimineață când, dacă ieşeam la o plimbărică, să nu întâlnim măcar trei-patru amici de hârjoană.
Stăpânul avea un coleg de cameră pe nume Sandală; era stăpânul lui Rash, un prieten bun pe care în acele vremuri ale tinereţii l-am avut ca model. Rash era un metis de boxer cu dog german înalt, solid, cu picioare lungi şi muşchiuloase, putea să sară de pe loc un gard de doi metri fără elan.
Bine … eu întotdeauna am considerat că este inutil să faci asemenea eforturi, când nu există în lumea asta vreun gard mai lung de zece metri, care să nu aibă găuri în el.
De-abia împlinisem un an, când stăpâna mea, având de învăţat, mă lăsa la plimbare cu Sandală şi cu Rash prin jurul căminelor și pe ruta cunoscută la perfecție, ce ducea către singurul magazin din complex unde toţi studenții mergeau să cumpere bere. Era o dimineaţă fierbinte de vară şi plecasem cu Rash şi cu stăpânul său printre cămine la o vânătoare de maidanezi.
Pe vremea aceea, nechibzuit fiind, admiraţia mea faţă de Rash era nemăsurată. Așa încât am acceptat să fac echipaj cu el şi să joc rolul de momeală pentru căţeii aceia nefericiţi. Dădeam colţul după cămine şi mă duceam fioros la gaşca de maidanezi, lătrându-i îndârjit, apoi viram urgent și îi aduceam drept în colţii lui Rash.
Într-una din zile, stăpâna m-a surprins amuşinând un maidanez fără suflare care zăcea plin de sânge în parcarea dintre cămine şi s-a supărat rău de tot. De-atunci n-am mai ieşit niciodată cu Rash și Sandală la plimbare.
Am urmat apoi o şcoală de dresaj cu stăpânul meu pe malul Bahluiului şi ţin minte că eram un as la prinderea farfuriei de plastic când îmi era aruncată. Mi-a plăcut apoi cursul de înot pe care l-am absolvit tot cu el, pe lacul Ciorbeşti. Frumos loc!
Avea o mulțime de sălciile plângătoare ce se scurgeau în lac, şi mai ales o liota de broaşte pe care le speriam toată ziua. Mersul la baltă, deşi îl adoram, s-a rărit după ce am fugărit vreo două ceasuri nişte raţe, iar stăpânul a înotat după mine prin tot lacul şi a răguşit strigându-mă.
Într-o zi frumoasă de vară, când iarba pocnea de grasă ce era, iar florile mă înnebuneau cu mirosul lor, de nu găseam o ciocolată nici dacă mă împiedicam de ea, a avut loc nunta lor. Undeva în Ardeal… parcă la Târgu Mureș. Erau atât de frumoşi şi tineri în ziua aceea când au venit de la biserică, roşii în obraji şi emoţionaţi, m-au scărpinat pe burtă o grămadă, am mâncat tot ce am vrut, iar când i-am agăţat stăpânei rochia în joacă nu s-a supărat nimeni. Seara aceea am fost singur acasă, până când s-a întors bunica stăpânului de la petrecere. Cu ea am povestit până noaptea târziu, când am adormit fericit cu capul pe papucii săi, iar ea cu mâna pe ciuful meu.
Ne-am mutat apoi cu stăpânii înapoi la Iaşi, dar de data asta nu mai mergeam cu trenul, ne cumpăraserăm maşină, nu mai eram nevoit să mă chinui cu tot felul de mirosuri urâte din vagoane.
La Iaşi era tare frumos pe vremea aceea, stăpânii aveau un en-gros în Copou, în care vindeau o grămadă de bunătăţi şi cred că de atunci am hotărât că ciocolata mea preferată este Milka.
Anii au trecut ca o pisică ce se plimbă tacticoasă pe o ramură de copac, deşi o latri sârguincios până răguşeşti. În răstimpul ăsta am vizitat o grămadă de locuri frumoase şi am dormit până şi în hoteluri de patru stele. Era distracţia mea preferată să sperii cameristele care veneau să facă ordine, în timp ce stăpânii erau la vreo întrunire.
Odată o cucoană s-a speriat aşa de tare că a fugit zbierând şi mi-a lăsat uşa deschisă. Am putut să inspectez atunci tot hotelul, dar singura zonă care mi s-a părut interesantă a fost bucătăria şi magaziile unde oamenii ăia îmbrăcaţi în alb au fost tare prietenoşi cu mine şi mi-au oferit o grămadă de cărniţă şi oase. M-am învârtit vreo două ceasuri prin hotel, până am dat de stăpâni şi din câte îmi aduc aminte nu au fost prea încântaţi de alaiul cu care mă plimbam pe coridoare.
Apoi într-o bună zi, ne-am mutat din Păcurari şi am devenit căţel de centru, mai exact de Piaţa Unirii. Aveam o privelişte extraordinară de la etajul 8, se vedea aproape tot oraşul şi mai ales puteam observa fără greş pisicile şi căţeii aflaţi în trecere. Doar iarna, de revelion, era un chin pentru mine. Revelionul fiind evenimentul în care rămâneam singur întotdeauna, când oamenii începeau să pocnească şi să tragă cu tot felul de lucruri ce făceau un zgomot groaznic; încât eram nevoit să mă adăpostesc tremurând în dulapul plin de haine şi cutii de pantofi. Deşi sunt un căţel curajos, pocniturile m-au deranjat de puiandru, stăpânul râdea de mine că deşi mă pricep la vânătoare, eu aş fi primul care ar părăsi-o.
Dar să ştiţi că odată cu trecerea anilor am învâțat să mă stâpânesc, nu îmi mai este frică de pocnituri. Să fie și din cauza faptului că am început să nu mai aud? Poate…
La vreo doi ani după ce ne-am mutat acolo, s-a întâmplat un lucru tare ciudat. Stăpâna a început să se îngraşe şi a rămas să stea acasă fară să mă mai ia la birou, unde, acum, îl însoţeam pe stăpân. Amândoi erau foarte bucuroşi şi pe măsură ce trecea timpul, burta stăpânei creştea tot mai mare, iar de câteva ori mi s-a părut că auzeam zgomote ciudate dinăuntru când eram pe aproape. Ca şi când cineva s-ar fi strecurat înăuntru!
Cele mai negre presimţiri ale mele s-au adeverit! Înăuntru chiar era cineva, iar acela era stăpânul cel mic! Am suferit cumplit când stăpâna s-a întors cu el acasă. Deci acesta era cel care îmi va lua locul! Şase luni nu m-am mai apropiat de stăpâna şi sufeream mereu când mă întorceam cu stăpânul de la servici. Fiecare zgomot, gângureală ciudată sau mirosul neobişnuit ce venea din dormitorul cel mic, mă aducea în pragul disperării.
Ori de câte ori au încercat să îl apropie de mine am mârâit cât am putut de fioros şi le-am atras atenţia să-l ţină departe. Fiinţa aceea, când scăpa din pat mă înghesuia în vreun colţ al camerei, venind de-a buşilea după mine şi părea să nu-i pese de mormăitul meu de luptător. Dar până la urmă, trebuie să recunosc, mi-a devenit un bun partener de joacă, iar asta nu-i puţin lucru pentru un căţel cu personalitate, care nu a fost obișnuit să cedeze toanelor unui copil. Ceea ce m-a liniştit a fost faptul că mirosea la fel ca stăpânii, iar sentimentul că are nevoie de mine m-a făcut să mă simt plin de importanţă. Acesta a fost momentul când am admis că familia noastră este compusă din patru persoane.
Acum vreo doi ani, stăpânii mi-au făcut o surpriză şi m-au dus în Copou, locul unde ne plimbam în fiecare sfârșit de săptămână, şi mi-au arătat o casă veche cu o curte mare, plină de vegetaţie şi m-au anunţat cu bucurie că este a noastră.
Deşi m-am împăcat bine cu traiul la apartament, trebuie să recunosc că la casă e mult mai interesant. M-am împrietenit cu Alecu, un căţel negru din vecini, care mi-a arătat toate găurile din garduri şi m-a avertizat de cine să mă feresc.
La început, am urcat în copaci vreo trei pisici şi le-am lătrat şi păzit ca în tinereţe, dar asta numai aşa, ca să vadă cine e jupânul în curte. Nu mai aveam însă răbdarea şi nici cheful de odinioară să le fac instrucţia necesară, astfel încât le-am dat de înţeles că dacă nu mă deranjează n-au decât să treacă prin curte.
Niciodată nu am putut să-mi explic de ce simţeam nevoia când eram afară să mă cer înăuntru, iar după ce intram, la scurt timp vroiam neapărat, din nou, afară. Vă daţi seama ce mulţumit am putut să fiu când am putut să dorm pe pragul de la intrare, veghind cu egală măsură evenimentele din ?lăuntrul şi din afara casei.
Într-o toamnă, când frunzele şi nucile începuseră prin căderea lor să-mi deranjeze somnul de după amiază, stăpânul l-a adus pe Azor de la munte şi mi-a spus că aici va fi şi casa lui. Nu m-am îngrijorat deloc, pentru că locul lui Azor a fost de la început în curte, suficient ca să se precizeze extrem de clar diferenţa noastră de statut.
Timpul a trecut, anii s-au adunat. Am văzut multe ierni şi veri, dar astea din urmă sunt din ce în ce mai greu de suportat, frigul şi căldura îmi chinuie bătrînele ciolane. Altădată călăream garduri de doi metri, sau săream de pe stânci care aveau de două ori înălţimea stăpânului, iar astăzi nici nu mai ţin minte de când nu am mai grăbit pasul prin curte.
Vara asta bunica stăpînului ne-a părăsit într-o dimineaţă de iulie, iar eu n-am mai putut să-i însoţesc pe stăpâni să-mi iau rămas bun de la ea. Nu mai pot urca scările către dormitor şi nici în fotoliu nu mai pot sări din cauza durerii din picioare; de aceea, culcat pe covoraşul de la intrare, în cele două zile în care ei au fost plecaţi la ea, am visat-o în fiecare noapte.
Se făcea că stătea întinsă pe canapeaua de lângă radio-ul mare din lemn de cireş şi, ca de obicei, când rămâneam doar noi doi, îmi povestea de copilăria şi tinereţea ei.
De multe ori, furată de povestire şi în timp ce îmi scărpina ciuful blond de care eram atât de mândru, îmi spunea Fidi, cum îl chema pe căţelul ei, cel care o însoţise în fiecare zi de şcoală şi o aşteptase lângă gard să o conducă înapoi, acasă. Ascultam a nu ştiu câta oară peripeţiile şi aventurile lui Fidi, şi în timp ce bunica mă scărpina cu mâna ei albă, mică şi muncită, deveneam, ca prin farmec, eu însumi protagonistul acelor formidabile întâmplări.
Eu o însoţeam pe fetița îmbrăcată în rochiţa de catifea maro şi cămaşă de satin creponată, cu gulerul tare, ţopăind veselă printre pietroaiele de pe margine drumului prăfuit ce ducea la şcoala de fete. Ca şi Fidi, simţeam fericirea ce mă inundă când îi vedeam de la distanţă boneta verde printre copiii care plecau de la şcoală, mârâiam fioros şi simţeam cum mi se zburleşte blana tărcată când în drumul spre casă ne întâlneam cu Hans, buldogul măcelarului. I-am simţit durerea arzătoare când Fidi şi-a agăţat blana în sârma ghimpată fugărind un iepure şi nenea Gheza, potcovarul de pe moşie, l-a cusut pe viu.
Bunica adormea întodeauna povestind cu mâna pe capul meu mângâindu-mă, iar eu de frică să nu o trezesc, stăteam multă vreme cu capul neclintit şi de abia când îi auzeam răsuflarea uşoară şi regulată îmi îngăduiam să pun botul pe labe.
Visam. Mă simțeam plin de forţă, cu adevărat puternic, iar când am auzit un zgomot la uşă, am dat să mă năpustesc fioros, lătrând ameninţător. Dar, deşi zgomotul era real, durerea din oase şi slăbiciunea m-au trezit la realitate, erau stăpânii care se întorceau acasă. Atunci, pentru prima oară, m-am gândit că, poate, ar fi fost mai bine să nu mă mai trezesc dintr-un vis atât de frumos…
Iarna asta frigul a venit devreme, şi o ploaie îngheţată mă face să ezit chiar și atunci când trebuie să ies în curte la pipi. Cele trei trepte ale terasei mă-nspăimîntă mai rău decât un pisc de munte cu vârful în nori. Mâine stăpânii pleacă din nou la ski, iar eu voi rămâne la mama stăpânului în Târgu Mureş, după o călătorie nesfârşită cu maşina, care de pe acum ştiu că mă va năuci de oboseală. De vreo două săptămâni nu mai am nici chef de mâncare şi alaltăieri-seară picioarele din spate mi-au tremurat aşa de tare încât am căzut şi n-am mai reuşit să mă ridic fără ajutorul stăpânului.
Sper să se întoarcă repede, orice zi fără ei mă slăbeşte mai mult decât oboseala bătrâneţii. Mi-a rămas doar speranţa că, până se întorc, voi visa cum alergam prin pădurile din Panaci, vara pe smocurile de muşchi şi licheni, iar iarna prin omătul ce-mi trecea de urechi. Să mai visez cum adormeam pe fotoliul de lângă şemineu cu privirea în tăciunii portocalii şi nasul uscat de dogoarea focului…
Astăzi în săptămâna de dinainte de Paşti mi-am făcut ordine în bibliotecă şi ştergând cărţile de praf am dat peste o fotografie de-a lui Toby.
Pe-un trunchi de brad fulgerat şi retezat apoi cu drujba, cam de la înălţimea nepoatei mele de opt ani care îl privește cu ochii mari plini de mirare, Toby, aflat la apogeul existenței, cu pieptul scos mândru în afară, scrutează cu atenție și probabil oarece regret două veverițe deloc înspăimântate de prezența sa. În spatele lui un brad imens de-un verde ruginiu îi estompează auriul blănii de pe spate, dar îi scoate în evidenţă blana albă de pe piept şi ciuful blond din vârful capului.
Din câte îmi aduc aminte, fotografia a fost făcută tot înainte de Paşti, într-o vacanţă la Panaci cu mulţi, foarte mulţi ani în urmă. Pe vremea aceea nici nu se născuse fiul nostru, eram încă tineri. Acum el e demult la casa lui, iar nepoţii sper să-mi calce pragul de îndată ce primesc vacanţa de Paşti, să petrecem Sărbătorile ca întotdeauna, în familie.
Cu fotografia în mână fac doi paşi mărunţi până la canapeaua veche de piele de sub bibliotecă şi mă aşez pe colţul ei. De ani buni m-am obişnuit să merg cu pași mărunţi din cel puțin două motive. Unul ar fi că o astfel de deplasarea nu ţine de dorinţă, ci evident de putirinţă; orice mişcare bruscă sau prea rapidă mă face să-mi aduc aminte de uzura articulaţiilor, iar reumatismul căpătat în iernile geroase când executam serviciul de gardă în garnizoana din Sibiu, este și el prezent prin durere. Alt motiv ar fi că pentru un om la vârsta şi greutatea mea o căzătură provocată de vreun pas împiedicat ar însemna un dezastru la care nici nu vreau să mă gândesc.
Obicei de bătrân neghiob! În loc să-mi văd de treabă, mă poticnesc mereu în cîte un crâmpei de amintire ce-mi cheamă din memorie tinereţile.
Privesc poza şi simt în căuşul palmelor blăniţa mătăsoasă a puiului de cocker cu o fundă imensă şi roşie la gât. Simt cum arde burtica rozalie în vârful degetelor. Senzaţia e atât de puternică încât îl ridic deasupra capului şi mă uit dacă nu a făcut cumva pipi în mîinile mele. Am din nou 24 de ani şi merg pe aleea dintre cămine cu un puiuț auriu în palme. Căţelușul va fi cadoul de ziua iubitei mele. Caut pe aviziere de două săptămâni printre bileţelele cu ţigări, bere, blugi şi alte bazaconii, un anunţ cu un pui de căţel. A venit la timp pentru că mâine e ziua ei şi m-am săturat de vizitat pui de dobermani şi rotwaileri. Am luat căţelul de la un cuplu de familişti din căminul T 14. Soţia îl primise şi ea tot de ziua ei, dar după patru nopţi petrecute cu un pui scâncitor, obişnuit cu mama lui, cucoana învăţă diferenţa dintre un câine adevărat şi unul de pluş. Îmi lasă de la 250 de lei la 200, dacă promit să-i păstrez numele de Lord.
Auzi ce nume pentru un cocker simpatic, Lord…! După ce am ieşit din cameră arunc tigaia pe care mi-o dăduse cucoana pentru apă, îl ridic în dreptul ochilor şi îi privesc boticul. De azi înainte prietene, numele tău va fi Toby!
Când Toby avea vreo doi ani, am petrecut trei săptămâni într-un sat de munte construind un grajd pentru vacile familiei. Dimineaţa la cinci şi jumătate veneau oamenii la lucru şi munceau tăcuţi ca niște adevăraţi munteni până la patru după amiaza, iar în cursul zilei aveau două pauze de masă, una pe la nouă şi jumătate şi a doua la doisprezece-unu, prânzul. Nu cred că schimbam trei fraze cu ei toată ziua, le încălzeam mâncarea şi mă învârteam în jurul lor cu speranţa să le pot fi de folos, orice încercare de discuţie amorţea imediat descurajată de nişte ,, îhî-uri” întunecate în timp ce trăgeau cu nesaţ din ţigară, sau răsuceau una nouă.
Atunci, după prima săptămână am început să vorbesc cu el,însă mai ciudat este că a trecut ceva vreme până când mi-am dat seama. Am conştientizat într-o noapte în care stăteam întins pe iarbă şi fumam cu ochii după ,,Carul Mare” ce încălecase streaşina casei. Îi povesteam lui Toby despre un fost coleg de facultate cum m-a supărat o dată şi ce i-aş face dacă l-aş întâlni, când, realizând comicul situaţiei, am izbucnit în râs. L-am privit pe Toby, era cu ochii aţintiţi asupra mea, iar privirea lui atentă şi concentrată m-a făcut să fiu sigur că mă înţelege.
Cât am mai vorbit în perioada aceea …
L-am beștelit și bodogănit palpându-i tot corpul în căutarea vreunui os rupt după ce hămăiala lui insistentă stârnise taurul de prăsilă al stânei. Alergasem cea mai rapidă sută de metri din viaţa, cu matahala pe urmele mele, la un pas, până ce am reuşit să sar pârleazul de la stână. Printre picioarele mele şi copitele taurului, viteazul căţel se învârtise ca un titirez, lătrând înverșunat, în timp ce încerca să-mi dea generosul însă cam inutilul său ajutor.
El mă certa şi se ruga să-l las în pace când îl săpuneam vârtos în covata din dosul casei, muşcându-mă din vârful dinţilor de mână şi degete, bineînţeles cu grijă, nu prea tare.
După asfinţit, rezemat de un porşor de paie, la o ţigară şi un pahar de vin, îmi priveam prietenul care așezat la jumătatea dintre mine și mestecenii de pe deal, îmi povestea despre vietăţile mişunătoare ascunse de pădure şi întuneric, ce se trezeau la viaţă la culcarea soarelui.
Chema, striga, înălţa şi îşi lătra povestea către cer până când răspunsul jivinelor îl făceau să devină melancolic iar atunci scotea urletul strămoşilor venit de departe, din negura timpului. Urletul câinelui sălbatic faţă în faţă cu natura adeseori potrivnică, căutându-l pe cel căruia să i se încredințeze pentru totdeauna și să-i dăruiască dragoste și loialitate fără limite.
În ultimele luni mă simt din ce în ce mai obosit şi îmi e tot mai greu să mă ridic din pat. O sfârşeală ciudată îmi înveleşte oasele şi apar noi şi noi dureri în tot trupul. Iarna asta pare să nu se mai termine nicicând.
Din când în când, scot vechi albume cu fotografii şi răsfoiesc melancolic pagini de amintiri. Când am vagi îndoieli în ceea ce priveşte data imaginilor îl caut prin ele pe Toby; dacă îl găsesc e clar, sunt anii când tinereţea era o realitate şi nu o stare de spirit ca mai târziu. Când s-a pierdut şi aceasta nu ştiu, dar cu siguranţă a trecut ceva timp de atunci.
De la o vreme, din ce în ce mai des, visele îmi sunt vizitate de Toby. Mă îndrept spre pat călăuzit de aceeași așteptare pe care o încerci înainte să te duci la întâlnirea cu un prieten drag. Freamătul, nerăbdarea revederii, ghemul emoţiei din stomac şi bucuria ce-o însoţesc mă copleşesc în drumul meu spre somn. De aceea, mai mereu îl prind destul de greu şi am nevoie de ceva timp să mă liniştesc.
Mai rar, e adevărat, nu îmi apare vreo amintire şi atunci rămân cu calvarul poticnit de dureri al cufundării în genunea neagră ce altădată mă odihnea. Mă trezesc dimineaţa cu sentimentul de abandonat şi îmi vine să plâng.
Când dragul meu căţel îmi revine alături în vise, se întâmplă întotdeauna la fel, ca într-un început de film ce rulează mereu şi mereu din acelaşi punct.
Se face că sunt întins în pat şi cu privirea aţintită înspre fereastra cu jaluzelele trase prin care se filtrează lumina difuză a soarelui de dimineaţă. De afară se aude hămăitul de chemare la joacă al lui Toby, iar glasu-i vibrează de bucurie şi nerăbdare. Ca întotdeauna, dau buzna pe scările de lemn ce duc de la dormitor la parter pentru că locul începutului e întodeauna acelaşi, în casa noastră de la munte.
Deschid uşa şi mă întâmpină căţelul scheunând de bucurie, cu codiţa învârtindu-se ca o elice mică, ridicându-se în două lăbuţe în timp ce ne îmbrăţişăm. O limbă aspră, umedă şi frumos mirositoare îmi netezeşte ţepii de pe obrazul nebărbierit, iar eu îi iau o lăbuţă de pe umăr şi după ce i-o sărut trag adânc aer în piept să-i simt mirosul. Mirosul unei lăbuţe de căţel este unul dintre cele mai frumoase din lume, cuprinde în el amintirea nenumăratelor cărări străbătute în umbra pădurii de foioase de pe deal, sau prin pământul reavăn şi proaspăt din dosul şurii, păstrând aroma florilor umezite de roua dimineţii.
Fugim apoi împreună prin iarba udă, eu cu paşi mari, iar el ţopăind în jurul meu şi muşcându-mi uşor pantalonii ce fac creţuri pe coapsă. Două fiinţe tinere debordând de vitalitate şi strălucind de prospeţime.
În fiecare noapte, eu şi căţelul meu ne retrăim aventurile din tinereţe aşa cum au fost, sau altfel, povestea suferind mici sau mari modificări, de înţeles după atîta timp ce ne desparte de trecut şi atâta distanţă ce ne separă de realitate.
Dimineaţa, când visul dispare brusc sau treptat, când deschid ochii, parcă îi aud lătratul cu tonalitate aparte prin care încerca să mă facă să mă răzgândesc când mă vedea că plec; dar sunetul devine din ce în ce mai îndepărtat, topindu-se în trezie.
În seara asta, la capătul unei zile ca atâtea altele din ultimul timp, zac într-un fotoliu cu o pătură de lână peste picioare lângă şemineu şi privesc toropit de oboseală în jarul de-un roşu crud ce-şi pâlpâie vâlvătaia. Ochii mi se închid uşor, biruiţi de pleoapele grele ca plumbul, iar dogoarea focului mă învăluie treptat şi mă îndepărtează de şuieratul prelung de crivăţ ce dă târcoale casei şi se opinteşte furios în geamurile ninse.
Un lătrat vesel mă trezeşte din amorţeală, clipesc nedumerit şi privesc spre geam de unde vine o lumină proaspătă şi scânteietoare de dimineaţă de mai. Ciripitul păsărelelor şi goarna cocoşului mă fac să arunc pătura de pe mine şi uşor ca un fulg, străbat alergând treptele scării de lemn. Deschid uşa şi lumina mă inundă strălucitoare cu razele-i alburii. Când vederea îmi revine, îl văd pe Toby aproape de vârful dealului în dreptul potecii ce se pierde printre mesteceni, alergând cu urechile în vânt şi lătrându-mă bucuros.
Pornesc spre el prin iarba înaltă ce-mi mângâie palmele cu roua dimineţii, merg apăsat şi fără grabă căci a venit şi ziua pe care o aştept de atâta vreme. Sunt împăcat pentru că ştiu că nu mă voi mai întoarce, plec să mă plimb pentru totdeauna, tânăr şi fericit cu iubita de mână și căţelul alergând în jurul nostru pe poteca ce ne va scoate spre lumină.
