Privea pe geam îngrijorat; un felinar  îşi filtra lumina prin pâcla ce zăbovea la înălţimea caselor cu două nivele de pe strada Aviator Teodor Iliescu. Noaptea se lăsase de vreo două ceasuri în prelungirea Dorobanţilor, iar strada, altfel încremenită de obicei în serile de ianuarie, friguroase, azi respira neliniştită de foiala umbrelor ce se strecuraseră de-a lungul ei. Un Lincoln model 36 stătea în capătul străzii, chiar la intrarea în parc. Dacă nu ar fi văzut luminiţele ţigărilor pulsând în noapte ar fi putut crede că zăcea parcată, dar imbecilii de agenţi nu se puteau abţine să nu-şi pufăie ţigările ,,Plugar”. În ultima jumătate de oră observase tot felul de tipi în haine de piele dând târcoale caselor din jur.

Cum Dumnezeu aflase Siguranţa de casa asta? Obreja, omul lui de legătură, îl asigurase doar că e sigură. De ce acceptase ca omul lui Sima să se ocupe de casele conspirative? Mare greşeală! Şeful Comandamentului de Prigoana să depindă de omul rivalului său!…

Profesorul nu putea să uite că, după evadarea sa împreună cu Alecu Cantacuzino din trenul ce îi muta de la Miercurea Ciuc la Jilava, atunci când Căpitanul îl numise pe el la conducere, Sima se dăduse peste cap să obţină succesiunea. Dar chipul lui de ţârcovnic înnegurat nu stimulase încrederea Căpitanului, ba dimpotrivă, de altfel nimeni din conducerea Legiunii nu agrea pofta lui iresponsabilă de putere.

Se mutase de patru zile într-o cameră din mansarda imobilului de la numărul 15. Casa cu parter şi etaj vizavi de parcul Müller, era a unui sculptor evreu, Adalbert Iacob , un roşcat mic şi plin de negi cu o nevastă cărpănoasă. Odaia  mică, lungă de patru paşi şi lată de doi, se deschidea într-un coridor îngust şi întunecat, având în capăt odaia servitoarei.

Singurul avantaj al acestui refugiu era geamul dinspre acoperişul magaziei vecinilor, iar de acolo se putea sări în fundacul din spate ce se topea in capătul parcului . Profesorul făcuse asta în prima zi, simţea nevoia să-şi demonstreze că era în siguranţă. Îi trebuise doar un minut să ajungă în parc, răsuflând greu, e adevărat, dar mulţumit că nu-l văzuse nimeni.

Înainte să iasă în oraş îşi fumase ţigara la geam, ca de obicei, şi rămăsese cu ochii fixaţi in zăpada murdară de pe trotuar visând…

Cum ajunsese oare el, aici …?

Ce mândru fusese! La nici 22 de ani, Maestrul Pârvan îl oprise la catedra de arheologie a Universităţii ca asistent. Muncise mult în anii de facultate, trăsese din greu să-şi poată plăti studiile, dar merita! În preajma Maestrului Pârvan îl cuprindea o admiraţie aproape mistică, dorea din răsputeri să îl poată impresiona, de aceea, în după amiaza de iunie când Maestrul îl chemase în cabinetul său şi îi facuse propunerea, ştiu că acea zi avea să rămâna cea mai fericită din viaţa lui. Imaginea bătrânului profesor zâmbindu-i din spatele biroului de tek, cu tăblia lustruită de atâta folosinţă, aureolată de lumina caldă a începutului de vară ce plutea dinspre fereastra, i se fixase definitiv în amintiri.

Apoi îşi aminti de Crăciunul din 27 petrecut la Berlin, locul unde îşi pregătise teza de doctorat timp de un an. Auzea şi acum clopoţeii veseli anunţând trecerea săniilor pe bulevardul Unter den Linden către Universitatea Humboldt. Caii mari, cu fuioare de aburi tâşnind din nări, cu coamele împletite cu şnururi roşii şi argintii, parcă pluteau şi stârneau în urma lor mantii de nea ce învăluiau trunchiurile groase de platani. Nu putea uita ochii albaştri ai Henriettei, şi flăcările ce învăluiau molcom lemnele înnegrite din şemineu. Cele două zile petrecute împreună, departe de părinţi ei, plecaţi la rude de Sărbători, îşi aveau un loc aparte spre care revenea mereu cu drag în şuvoiul amintirilor despre stagiul petrecut în capitala Reichului.

Dar la Roma!…

Ţinea minte plimbările cu Pârvan si Panaitescu din Valle Giulia, o adevarata desfătare pentru o minte tânără şi înfometată de cunoştinţe ca a lui. Se opreau întotdeauna la capătul plimbării în faţa coloanelor brăncoveneşti ce străjuiau intrarea in Şcoala Română de la Roma. Era un ritual. Profesorul Panaitescu se aşeza întotdeauna pe banca de la intrare, apoi îşi ştergea îndelung ochelarii rotunzi cu nelipsita-i batistă albă în carouri, iar Pârvan stingea tacticos trabucul la care pufăise toată plimbarea într-o cutie de conservă ce o căra întotdeauna după el. Stăteau apoi în biroul Maestrului până târziu în fiecare seară şi discutau subiectul lor favorit: Dacia şi civilizaţia ei. Încercau mereu cu ochii minţii să clădească o lume reală pornind de la inscripţia de pe un ciob, sau o unealtă descoperită lăngă vreo urmă de jar străvechi.Verva ce îl cuprindea înşiruindu-şi deducţiile, stârnea mai mereu zâmbete uşor ironice dar întotdeauna binevoitoare ale lui Panaitescu :

- Vasile, mai bine te faci regizor de film şi realizezi o peliculă despre viaţa dacilor, poate aşa pun mâna şi studenţii să mai înveţe ceva. Eşti tânăr, puiule! Cînd eram şi eu asistent la vîrsta matale credeam negreşit în mântuirea semenilor prin învăţătură. Dar bătrâneţea m-a domolit, băiete! O să rămâi doar în amintirea rudelor, o generaţie sau două, dacă nu scrii, măi băiete! Şi oricum din păcate, lucrările noastre aride de specialitate, nu interesează pe prea mulţi. Le citesc studenţii înainte de examene,dacă le dă ghes buna cuviinţă. Trebuie să le prinzi inima în chingi, puiule! Să-i faci pe cititori tovarăşi de drum prin slova ta, să-şi închipuie că faptele le-au descoperit odata cu tine. De abia atunci o să le fi drumeţ în memoria lor.

În seara aceea de April stând singur cu un pahar de absint în faţă, în timp ce privea licoarea verzuie din pahar se hotarî să scrie o istorie a Daciei pe care să o poată citi oricine. ,,Istoria Militară a Daciei Romane”se tipări de abia în ’36, în decembrie şi apăru în librării în ianuarie ’37, dar deşi a fost un mare succes, nu mai putea să se bucure.

Începuse prigoana! În fiecare zi dinaintea alegerilor pe care le câştigaseră dealtfel, auzea de câte un camarad sau de mai mulţi bătuţi, arestaţi sau chiar împuşcaţi. În prima zi când îşi luă un pistol la el, după ce ieşi din casă, ştiu că pleca pe un drum fără întoarcere, dar nu-i mai păsa .

Pe 12 aprilie ‘38 fusese ultima oară cînd se văzuse cu Căpitanul. Era ascuns de două luni în Şcheii Braşovului, dar reuşiseră să se vadă la Râşnov. Era mai palid ca niciodată, dar foarte calm. Slăbise mult şi părea împăcat cu soarta, vorbea mereu de jertfa ce va să vină, şi pentru care, fiecare trebuie să fie pregătit. Însă nu pentru asta venise :

- Vasile, am aflat din interiorul Palatului că Regele i-a dat mâna liberă lui Călinescu să facă uz de orice mijloc ca  să ne stârpească. Ăsta şi cu bandiţii lui Bengliu şi Ştefanescu stau cu arma la picior şi de abia aşteaptă să mişcăm ca să aibă un motiv. Dacă mi se întâmplă ceva, tu şi cu părintele Borşa asiguraţi conducerea Comandamentului de Prigoană. Nu te teme, nu mai poate dura mult, dar ca să ne bucurăm de izbândă trebuie să rămânem în viaţă. Am dat ordine să se păstreze liniştea, să nu se facă nici un fel de provocări, toţi legionarii sunt dezlegaţi să semneze declaraţiile de renunţare.

Peste patru zile Căpitanul avea să fie arestat şi dus la Jilava. În noaptea de 30 noiembrie  veni lovitura de pe urmă. Căpitanul împreună cu alţi treisprezece camarazi fură ucişi cu sânge rece de jandarmi la transferul către Jilava, în pădurea Tâncăbeşti.

După şocul iniţial începu nebunia, degeaba Profesorul încercă să liniştească apele şi publică ,,Manifestul” cerând stăpînire de sine, parcă Sima înnebunise. Învolburase apele într-un asemenea hal încât jandarmii şi agentii de poliţie ajunseseră să tragă ca în Vestul Sălbatec fără somaţie, în cine li se năzărea. Însuşi Moruzov, şeful SSI, care nu ieşea cu lunile din bivuacul său din Calea Victoriei decât ca să-şi spargă banii la cazinou sau să se îndoape la Palat în cine de taină cu Regele, conducea operaţiunea de căutare şi lichidare direct din stradă.

Profesorul aflase veşti îngrijorătoare de la un maior de jandarmi, Raul Văleanu, prieten din copilărie, băiat de treabă cu care mai ţinea legătura. Îi bătuse la uşă noaptea târziu îmbrăcat in civil, şi părea speriat, întorcea capul neîncetat de parcă îl urmarea cineva. Au mers în spatele casei în capătul grădinii umbroase, sub nuc. Raul acceptase în cele din urmă un pahar cu vin pe care îl ţinea într-atât de strâns între palme, încât degetele îi deveniseră albe, vorbea privind înnegurat în jos la un tufiş de salvie :

- Pleacă cât mai repede din ţară ! Nu mai pierde nici un minut, Macoveanu si Dinulescu, cei care l-au omorît pe Codreanu, au fost detaşaţi pe lângă Brigada mobilă a Poliţiei, unde s-au adunat toţi criminalii lui Carol. Nu ştiu câţi bani  le-au fost promişi sau ce altceva, dar umblă în haită şi nu au pic de îndurare pentru nimeni. De dragul familiei tale, dacă nu pentru tine, te rog dispari o perioadă. Eşti următorul pe listă, Vasile!

A plecat pe portiţa din spatele curţii, făra să se uite înapoi, şi s-a pierdut iute în întuneric pe uliţa prăfuită. A ascultat cu atenţie cum a pornit motorul răguşit şi înecăcios care a rupt liniştea serii în mahala, apoi a intrat în casă şi a început să-şi faca bagajele.

Timp de trei săptămîni a schimbat patru locuinţe, dar a reuşit cât de cât să preia controlul camarazilor şi să îi liniştească. Majoritatea au înţeles că interesul general era să aştepte cu calm până când Carol îşi va tăia singur craca de sub picioare.

 Fiindcă nemţii nu puteau să uite răceala cu care acesta i-a tratat şi piedicile pe care le-a pus la negocierile achiziţiilor de petrol, mai ales că ştiau precis că plăteau un preţ cu douăzeci la sută mai mare decât englezii. Iar aceştia se cam săturaseră de baletul lui şi, oricum aveau ei suficiente probleme cât să-i mai intereseze soarta unui Hohenzollern plin de istericale.

Marea problemă erau cuiburile de studenţi şi tinerii muncitori cărora le ardeau armele în mâini de când cu moartea Căpitanului. Cu nebunia specifică tinereţii, făra să le pese de viaţa lor doreau doar răzbunare, puneau la cale tot felul de atentate nechibzuite şi stupide. Toţi vroiau să fie martiri fără să-şi pună problema dacă asta folosea la ceva, iar nenorocitul de Sima îşi făcea jocurile cu ei.

Poate, totuşi, lucrurile se vor linişti în cele din urmă,îşi spuse, reuşise acum două zile să contacteze Legaţia Germană şi să stabilească o întâlnire cu Sima prin intermediul amiralului Canaris. Uite că nemţii îl găsiseră în trei zile, ceea ce lor, colegilor lui din Comandament nu le reuşise de aproape două luni. Întîlnirea urma să aibă loc mâine seara la Legaţie, dealtfel acesta fiind singurul loc din Bucureşti sigur pentru el.

Profesorul se învârtise toată ziua îmbrăcat prin camera minusculă, pregătindu-se să iasă la o plimbare-recunoaştere prin cartier dar ceaţa si umezeala de afară l-au convins să mai amâne ieşirea.

Îi intrase în reflex să inspecteze zilnic străzile din jurul locuinţei iar pustietatea din cartier îl făcea să se simtă protejat. Câteodată dacă un trecător i se părea suspect, îl urmărea preţ de trei, patru sute de metri şi îl studia cu atenţie din spate. Mersul, pantofii, îmbrăcămintea şi gesturile, toate, erau evaluate, apoi uşurat că nu descoperea nimic suspect, se îndrepta agale către casă.

Dar astăzi, ca niciodată, aţipise pe marginea patului cuprins de o moleşală plăcută. Întunericul din cămaruţă crease un sentiment reconfortant de siguranţă iar umbrele ceţoase ale după amiezii de iarnă ce albiseră ferestruica îi închiseseră molcom ploapele.

Deschise brusc ochii . În fracţiunea de secundă în care se trezi era perfect lucid, şi ştiu că venise momentul, de care, deşi se ferise, îl percepuse mereu ca inexorabil. Se ridică din pat şi începu să se pregătească…

Acum stătea lângă geam îmbrăcat cu paltonul şi cu pălăria pe cap, şi rămăsese încremenit strângând nervos în mâna dreaptă revolverul din oţel albăstrui brumat. Îl lipi de frunte ca să se răcorească, apoi privi din nou afară pe după perdeaua ponosită, plină de tutun. Capetele străzii erau acuma ocupate de agenţii în haine de piele ponosite, cu pălariile trase peste ochi. Pe fundacul din vecini observă cum se apropia un tip ce lăsa o umbră cât un bivol şi ţinea puşca pe umăr ca o lopată. În spatele lui văzu strecurându-se doua umbre în mâinile carora luciră pistoalele surprinse de-o rază de lumină. Jos la parter auzi bătăi în uşă, apoi glasul ascuţit al zgripţuroacei se transformă brusc într-un schelălăit stins într-un scâncet sfios. Pe scările de lemn crăpate ce urcau spre mansardă auzi paşi numeroşi sub a căror greutate bătrânele scânduri îl avertizau scârţâind îndurerate. Respiră adânc şi îşi privi mâinile sperând să nu îi tremure. Nu tremurau. Stând drept în picioare lângă birou aruncă o privire în oglinda agăţată de perete. I se păru că bărbatul care îl privea de acolo îi zâmbi.

Făcu un pas în spate, aruncă pălăria pe pat şi se aşeză pe scaunul din dosul biroului  aşteptându-i. Veneau…

Cei patru agenţi se buluceau cu pistoalele în mână, tropăind pe scara îngustă ce urca la mansardă.

Primul era agentul Bouleţ, un zdrahon cu faţa încruntată mereu şi cu pălăria trasă întotdeauna peste ochii. Numele îl căpătase la orfelinat de la un institutor glumeţ care avea obiceiul să boteze cu nume de animale copiii părăsiţi prin pieţele din Bucureşti de vreo ţărancuţă nenorocită dintr-un cătun amărât. Cei doi fii ai institutorului avuseseră ghinionul să fie văzuţi de el la o manifestare legionară. Restul fusese simplu. Întocmise un raport de urmărire, îi trecuse ca suspectaţi a fi şefi de cuib. Împreună cu Rainer şi Georgescu, colegii lui, îi bătuseră o după amiază întreagă fără să scoată nimic de la ei. Pe fratele cel mare îl împuşcase în stomac ca să agonizeze lent, apoi aşteptă cam un minut , ,, să se fezandeze”, cum spunea Rainer, şi le dădu amândurora lovitura de graţie, sătul de gemete.

 Agentul Laurenţiu Constantinescu, căruia i se spunea ,,Conţopistul” , cel care se ocupa de obicei de ,,rezolvarea problemelor” făcu rost de un cuţit confiscat de la borfaşii inchişi la sediu şi îl puse în mâna,, ăluia micu”. Au vrut să fie siguri că totul e după regulament, deşi domnul procuror Atanasiu nu făcea niciodata caz de eventualele nepotriviri din rapoartele lor. Dar în fine…A fost un spectacol întreg când îl chemă pe bătrânul institutor, acum la pensie, să-şi recunoască copiii la morgă.Toţi agenţii din preajmă se stricară de râs când Bouleţ îl scoase pe moş din sala de autopsie, ca lovit de trăznet, alb la faţă, tremurând, şi îi spuse chipurile plin de compasiune că uite, din păcate, s-a adeverit că numele finului aduce ghinion…

În urma lui Bouleţ urca agentul Georgescu. Mic de înălţime şi subţirel, cu faţa schimonosită de un sictir veşnic, rămânea o adevărată enigmă pentru toţi cum ajunsese agent în Brigada Mobilă a Poliţiei un tip cu o condamnare de şase luni pentru escrocherie. Dar domnul ministru Marinescu nu obişnuia să dea nimănui socoteală pentru numirile din Poliţie, iar Marinică Georgescu, în mod evident, era unul din preferaţii săi.

Otto Rainer, de fel din Huşi, nu avusese niciodată tragere de inimă nici pentru sinagogă şi nici pentru prăvălie, iar şcoala îl făcuse intotdeauna nervos. Dar printr-o ironie a sorţii iată, ajunsese şef al Brigăzii Mobile a Poliţiei. Otto credea cu tărie în importanţa rolului său în societate, era mândru de eficienţa lui şi ştia că şefii îl apreciau. El şi echipa lui se mândreau cu peste douăsprezece cazuri ,, rezolvate”, iar lui personal revenindu-i ,,încheierea socotelilor” cu vreo opt ,,bandiţi”. E adevărat că îşi făcea meseria din plăcere, dar mai nou, ca şef al echipei primea şi 40 000 lei de caz rezolvat, aproape opt salarii!

Pe drum îşi făcuse socotelile cu privire la acţiunea de azi, şi era optimist. Profesorul asta era căpetenie nu glumă… poate îi ieşea de vreo o sută de mii. Auzise că Dinulescu, maiorul de jandarmi, care le fusese transferat ca şef de curând, luase două sute de mii pe Codreanu. Dacă a venit la ei era rost de acţiune, ăsta avea întotdeauna ponturile grase, nu degeaba îi spuseseră la Parchet că Dinulescu este cumnatul lui Armand Călinescu.

În timp ce urca treptele un damf greu de ţuică ce îl plezni de după ceafă, tâmpitul de Constantinescu iar o luase pe ulei. În ultima vreme numai aşa pleca dobitocul în misiune, îşi notă în gând să scape de el cât mai repede pâna nu făcea vreo prostie. Se pomenise cu malacul ăsta pe capul lui de jumătate de an, i-l trimisese Barbu de la Moravuri ca să scape de el. Îi zisese că-i bun de muncă, da’ beţiv şi poate îi trece beţia dacă munceşte pe teren. Îi trecuse pe Dracu ! Prost nu era, dar când lua câteva ţuici în cap în vreo cârciumă, se dădea zmeu, şi le povestea golanilor pe îndelete, tot felul de chestii delicate.O să vorbească cu Dinulescu să îl trimită la Circulaţie, să taie amenzi pe Ştefan cel Mare. Acolo ar fi ceva şanse să aibă vreun ,,accident” de căruţă, şi poate scapă de gură ăsta spartă de beţivan…

Îi bătu pe umăr pe cei doi din faţa lui şi le arătă cu pistolul ordinea de intrare în încăpere. Aşteptară un moment, verificându-şi încărcătoarele, apoi le făcu semnul de intrare.

Bouleţ trase brusc de uşă deschizând-o spre exterior, şi în mişcarea de rotire se echilibră împingându-l pe Georgescu cu forţă de umărul stâng în camera. Apoi se aruncă şi el trăgând din mers în acelaşi timp cu Georgescu spre tipul de la birou care îi aştepta cu arma în mână.

În încăperea de trei metri pe doi răsunară aproape simultan cinci bubuituri asurzitoare iar holul se umplu de fum. Trecură câteva secunde:

-Gata Şefu’, l-am terminat! îl auzi Rainer pe Georgescu. Atunci Rainer păşi peste prag, pipăi după comutator şi aprinse lumina.

Bouleţ stătea pe jos în fund cu spatele rezemat de zid şi se uita prostit la pata mare de sânge ce îi creştea pe coapsă. Georgescu cu o mână pe birou şi cealaltă cu pistolul îndreptat spre omul prăbuşit pe spate ţinea un picior pe încheietura mâinii lui. Rainer văzu că pistolul căzuse la vreo la douăzeci de centimetri de mâna ţintuită la podea. Profesorul, răsufla greoi cu mâna liberă încercând să preseze rana din stomac. Mai avea un glonţ în umărul stâng iar rana din stomac îl facea să se încovrige.

- Ce facem şefu cu ăsta, acum? Îl nimeri pe Costică în picior! Îi flutură apoi mâna stângă prin faţă şi văzu că Georgescu era zgâriat la degetul inelar şi îi curgea puţin sânge.

- Noroc cu ghiulul, altfel îmi zbura degetul !

- Ţine-l aşa Marine, să nu mişte.

Rainer se aplecă peste Profesor şi îl privi în ochi.Nu văzu spaimă, şi asta îl enervă, îi strica toată plăcerea. Privi câteva secunde stăruitor în ochii căprui ai Profesorului aşteptând să vadă o umbră, zadarnic însă. Ridică încet mâna cu pistolul şi o opri la zece centimetri de pieptul ce se zbătea spasmodic. Neslăbindu-l din ochi apasă lin pe trăgaci.

Fumul îl facu să lăcrimeze iar de la detunătura în spaţiu închis îi ţiuiră urechile. După o secundă sau două, pe bărbatul căzut îl bufni pe gură un val de sânge ce se prelinse apoi pe sub mustaţă spre ureche. Ochii i se înceţoşară şi se stinseră încet.

Rainer îi facu semn lui Georgescu să se retragă un pas apoi ţinti calm deasupra urechii Profesorului unde apăruseră câteva fire de păr cărunt prin părul des şi negru. Bubuitura răsună mai sec de data asta şi iar se umplu camera de fum.

- Ajunge şefu’! Nu mai trage! Zău, parcă am fi la forjă, aşa fum ai făcut, icni Georgescu făcându-şi vânt cu pălăria, apoi se duse la geam şi îl deschise.

Bouleţ se apropie de cadavru sprijinindu-se de Constantinescu şi îl buzunări cu dexteritate. Găsi un portofel şi numără bancnotele. Lângă bancnote găsi o poză mică cu o fetiţă de vreo cinci ani privind zâmbitoare, se holbă înciudat la portofelul gol, şi aruncă apoi poza în balta de sânge ce creştea încet pe podea.

- Băieţi, ăsta avea doar 1000 de lei la el, îi păstrez ca supliment de rană. Bre Şefu, e-n regulă?

Rainer dădu din cap afirmativ apoi coborî scara agale şi ieşi in faţa casei. Chiar în poartă erau trase trei maşini negre şi în jurul lor forfoteau jandarmi, agenţi şi poliţişti de stradă. În faţa maşinii negre cu număr de Parchet stăteau fumând plictisiţi ,, sfânta treime”, colonelul Zeciu de la Parchetul Militar, maioru’ Atanasiu şi Dinulescu.

-         Gata, Otto? Putem să mergem să constatăm decesul ? şuieră pe nas Atanasiu.

-         Da, domnule maior. A opus rezistenţă nenorocitul! Costică îi rănit la picior iar Marin la ghiul. Cred că domnu’ ministru Marinescu o să aibă palpitaţii.

            Râseră croncănit ca un stol de corbi. Privind imaginea celor trei îmbrăcaţi în haine de piele, conturată sinistru de lumina farurilor, Otto Rainer simţi că îl trec fiorii pe şirea spinării.

-         Otto, du-i pe băieţi acasă, şi lasă-l pe Costică în drum la Spitalul Militar, ordonă Zeciu.

-         Atanasiule, fă hârtiile şi trimite-l apoi pe bandit la Crematoriu să-l facem cărbuni, raportezi de îndeplinire, ai înteles? Vezi nu care cumva să pierdeţi hoitu pă drum că poate îl învie sfinţii ăştia ai lor! râse incetişor colonelul apoi se întoarse către Dinulescu.

-         Băi Dinulescule! Ia adu nişte băieţi de-ai tăi de la gazete să facă nişte poze, şi un articol înălţător despre eroismul flăcăilor ăştia. Doar ştiţi căt îi place lu’ Carol să citească de voi .Hai să-i facem Majestăţii Sale un sfârşit de săptămână pe cinste.

Începuse brusc să ningă. Fulgii delicaţi ostoiră cu pulberea lor fină lumina felinarelor de pe stradă şi a farurilor de automobil. Lumina înmănunchiată prelungi umbrele bărbaţilor care suiau în maşini să se întindă pe întreaga stradă, apoi să dispară brusc printre siluetele întunecate şi masive ale automobilelor.

O pasăre neagră plană deasupra străzii cu aripile larg deschise urmărind axul ei. Apoi, brusc, şi le strânse şi ateriză uşor în capătul jgheabului ce înconjura acoperişul casei. Corbul îşi aranjă penele zburlite cu lovituri precise de cioc, şi privi atent în jos la foiala de sub el.

Automobilele poliţiei plecară repede, către Piaţa Dorobanţi patinând uşor în mâzga din curbă. În cămăruţa de la mansardă fulgerară blitzurile reporterilor apoi cu toţii, reporteri şi poliţişti, se adunară pe trotuarul din faţa casei la o ţigară. Îl ascultau cu urechile ciulite pe un locotenent din jandarmerie, care, cu ochii strălucitori de importanţă împărtăşi amănunte tuturor celor interesaţi şi chiar le permise reporterilor să îl citeze a doua zi în gazetele lor.

În capătul străzii, dinspre parc, apăru cu un zgomot de tablă scrâşnindă duba mare şi neagră ce avea inscripţionată pe ambele laturi cu litere albe de tipar, un singur cuvânt ,, CREMATORIU”.

Jandarmul tăcu când doi inşi negricioşi în halate albastre coborâră din dubă trăgând după ei o targă din prelată. Spectatorii le făcură loc să intre în casă, apoi ascultară în linişte zgomotele cioclilor de la etaj. Nu după mult timp coborâră icnind şi suduind înciudaţi sub greutatea tărgii. Aruncară cadavrul în benă, se urcară în cabină şi aprinzându-şi ţigările plecară urmăriţi de maşina jandarmilor. Reporterii mai fumară un timp comentând excitaţi, apoi făcură o ultima poză casei. Plecară domol, lăsând uşa întredeschisă. Aveau tot timpul până la închiderea ediţiei.

Strada se goli şi liniştea puse stăpânire pe toate casele. Fulgii erau acum din ce în ce mai mari şi zăpada acoperi repede urmele cauciucurilor de pe asfaltul umed. În departare, se auzea un câine urlând din mahala, iar ninsoarea tot mai deasă sporea negura ce învăluia împrejurimile. Corbul croncăni mulţumit şi îşi vârî ciocul in aripă. Oraşul dormea.

26 Noiembrie, 669 de zile mai târziu, ora 0.30

Oraşul adormise. Dar maiorul Dinulescu nu putea să doarmă. Trecuse miezul nopţii şi schimbul de gardă îşi terminase rondul, verificîndu-i prin vizetă. Îngrijorarea le alungaseră somnul de când aflaseră că în seara asta legionarii organizaseră slujba de reînhumare a Căpitanului şi a celorlalţi, ucişi in Pădurea Tâncăbeşti şi îngropaţi aici la Jilava.

Frica plutea într-un strat dens şi pâclos prin celule. Dinulescu se foi în paltonul de păr de cămilă ce până de curând fusese nou, dar acum era o jalnică amintire de cârpă găurită, plină de sânge pe manşete.

Toată seara ascultaseră, parcă fără să răsufle, plânsetele rudelor si litaniile preoţilor ţinând slujba în spatele zidurilor dinspre miazănoapte. Ştiau cu toţii de unde vin sunetele, doar ei îi îngropaseră acolo pe legionari.

Dinulescu fusese primul care ajunsese aici. Îşi aminti fără plăcere cum citise în ziarul Curentul din 14 septembrie de fuga regelui. Antonescu îl lăsase să plece, iar Cărluţă cu madam Lupescu au petrecut trecerea graniţei în poziţia culcat. Dar de data asta nu din motive de amor, ci fiindcă le şuierau gloanţele pe la ureche. Costică Demian, amicul lui de la gazetă căruia îi vindea ponturi, cum fusese şi cel de pe strada Iliescu cu Profesorul, scria acum de parcă o viaţă întreagă făcuse corectură la ziarul legiunii Sfarmă Piatră. Fugise la Silistra la socri, dar pe 17 au venit după el şi l-au dus la Constanţa la Penitenciar. Îşi aminti cu groază primul interogatoriu, puneau o singură intrebare pe care o repetau la nesfârşit :

- Spune pe cine ai omorât şi cum? Scrie aici, criminalule! Apoi venea bătaia….

Îl durea fiecare centimetru de carne de pe el, scuipase sînge, şi era convins că pe lângă muşchii zdrobiţi sau contuziile care nu mai treceau, sigur avea câteva coaste rupte. Tuşea greu şi respira cu mari dureri, dar era un miracol că mai trăia. Singura parte din corp care nu i-o distruseseră erau mâinile, i le păstrau pentru declaraţii. Scrisese în ultimele două săptămânii cât în douăzeci de ani de rapoarte.

Macoveanu încercase la început să îi sfideze, dar a fost o greşeală mare. În cinci ore era o cîrpă. Anchetatorul lui era fratele unei tipe, şefa studentelor legionare din nu ştiu ce raion, pe care comisarul Patriciu împreună cu beţivul de Constantinescu o băgaseră de vie în cuptor. Nu a fost deloc curios să ştie ce i-au făcut înainte.

Îi mutaseră la începutul lui octombrie la Jilava. Celulele începuseră să se umple apoi. Dinulescu stătea la numărul cinci cu Macoveanu, Rainer, Georgescu şi Bouleţ. La numărul patru stătea singur Gavril Marinescu, se pare că avea şi aici regim aparte… În dreapta lor se aflau Moruzof împreună cu  generalul Argeşanu. Pe Argeşanu îl costau scump cele doar două săptămâni de prim ministru, dar în care fuseseră lichidaţi cei 256 după moartea lui Armand Călinescu. În capătul coridorului erau Patriciu şi Constantinescu cu alţii de pe la Chestură şi Parchet. Ultimii erau jandarmii lui, cei cu care îi executase pe Căpitan şi pe ceilalţi.

Ieri un fior de speranţă trecuse prin celule.Aflaseră de la un gardian că de poimâine garda Penitenciarului avea să fie schimbată. Poliţia Legionară trebuia să lase locul Armatei şi să se retragă pentru ca procesul lor să nu fie supus cumva vreunei presiuni. Acesta ar fi fost ordinul lui Antonescu. Bătrânului general Argeşanu îi revenise culoarea în obraji, povestea cui vroia să asculte despre prietenia dintre el şi Antonescu.

Îîn seara asta însă, optimismul lor dispăruse, de patru ore se auzea plânsete şi cântece de rugăciune ce pătrundeau tot mai puternic prin zidurile mucegăite.

Iosif Dinulescu privi tavanul de cărămidă din care curgea apa picurând  şi simţi că dacă exista Dumnezeu acum era momentul să se împace cu el. Nu îi păsase de nimeni  şi de nimic în viaţa lui. Doar de şeful lui, de ministru care la rându-i era susţinut de Rege, iar Regele, cu siguranţă, îl avea în spate pe Dumnezeu. Doar aşa crescuse, şi toată lumea ştia că ordinea lucrurilor este hărazită de Rege cu ajutorul lui Dumnezeu, iar ordinea o păstrează ei, jandarmii. Fusese comod să creadă asta, mai ales că avusese destul de câştigat de când mutaseră judecata din tribunale, în stradă. I se păruse şi lui ciudat că se dăduse liber la ,,rezolvarea rapidă ’’ a problemelor, dar vorba aia, era război şi ordinea trebuia menţinută cu orice preţ.

Iar preţul fusese bun, terminase casa socrilor din Silistra şi îşi cumpăraseră şi pentru ei şi pentru copii o casă în Bucureştii Noi. Nevastă-sa îl sorbea din ochii de când cu bunăstarea din viaţa lor şi se dovedea necruţătoare la adresa teroriştilor, care ameninţau Ţara si Dinastia. Ea, familia şi cunoscuţii îl priveau ca pe un erou, şi trebuia să admită că-i plăcuse asta.

Auzi un foc de armă la parter şi ţipete. Începu să tremure fără să se poată stăpâni şi simţi o ghiară rece strângându-i pieptul, se ridică în picioare şi se lipi cu spatele de perete. Apoi brusc începură să bată clopotele de la mănăstire şi toate zgomotele se estompară sub loviturile metalice ce le pocneau timpanele. Încă înainte să audă dangătul de jale, simţea cu tot corpul cum trece vibraţia prin perete, şi parcă îl curenta.Biciuite, simţurile îi deveniră extrem de ascuţite. Privi în jur .

 Bouleţ stătea nemişcat cu picioarele strânse sub bărbie şi se legăna în ritmul dangătului la stânga şi la dreapta. Sub el creştea o baltă de urină iar faţa îi devenise cenuşie.

Georgescu plângea uşor, ghemuit într-un colţ al încăperii. Obrazul i se schimonosise ca o pungă pătată cu grăsime, din cele în care copiii îşi ţin sandvişurile la şcoală. Lacrimile i-se strecurau şuvoaie prin barba blonzie udându-i gâtul cămăşii.

Macoveanu stătea întins pe spate cu ochii în tavan şi parcă nici nu mai respira.

Singurul ieşit din amorţire era Rainer, se-nvârtea ca un leu în cuşcă, palid, se opri în faţa uşii grele de metal şi lovi puternic în ea :

- Ce faceţi aici ? Ce se aude, temnicier ? Terminaţi odată nenorociţilor !

Într-un târziu copleşit de sunetul clopotului, se duse într-un capăt al celulei şi se rezemă de perete cu mâinile încrucişate la piept, spumegând de furie.

Clopotul se opri brusc, şi liniştea invadă aerul. Dinulescu realiză atunci că totul s-a terminat, şi, deşi o clipă nu se auzi nimic, ştiu ce va urma. Chemase Moartea de atâtea ori încât îi simţea prezenţa acum, fizic. O văzu cu ochii minţii, neagră şi tăcută cum se apropia pe coridor.

Ca într-un film căruia îi revine sonorul, zgomotele rupseră tăcerea, şi auziră paşi grăbiţi şi scârţâitul metalic al uşii celulei lui Marinescu.

–        Pizda mamii voastre de nenorociţi ! Trageţi, mă poponarilor ! Din mormânt am să mă ridic şi am să vă omor pe toţi. Credeţi că mi-e frică de vo… gloanţele izbiră înfundat şi fără număr, retezându-i glasul.

Dinulescu îngenunche şi îşi puse pălăria în faţa pe ciment, uşor, să nu o şifoneze. Uşa celulei se deschidea de parcă ar fi privit un film cu încetinitorul şi în cadrul ei apărură trei băieţi tineri în jur de douăzeci de ani. Dinulescu zâmbi, Nu puteau fi aceştia ucigaşii lui! Erau prea tineri, celui din mijloc nu îi dăduseră nici măcar tuleiele pe faţă. Dar îi privi apoi ochii şi se cutremură. Căprui şi reci , nu văzu nici o umbră de îndurare în ei.

Închise ochii şi îşi aşteptă sfârşitul.

Iar acesta veni…cu moartea pre moarte calcând… dar nu dărui nimănui …nimic.

Canonada şi strigătele din închisoarea întunecată goniră de pe ziduri un stol de păsări negre. Bătând rar din aripi se înalţară în văzduhul plumburiu ca apoi să se îndrepte atrase de luminiţe către oraş. Privit de sus, Bucureştiul zăcea încremenit în linişte şi întuneric. Iarna de abia începea.