Arşiţa dogorâtoare ce s-a prăvălit pe ţărişoară prăjeşte şi ultimele urme de inteligenţă care mai pâlpâiau prin ţestele aerisite ale ştiriştilor din televiziuni şi ale omologilor lor în cretinism, ne referim aici la politicieni!
Băsescu continuă lupta cu pensiile, nu din vreun motiv de viziune economică, doar aşa de-al dracului!
-Vă spusei să le tăiaţi şi vă puseră-ţi încontra! Fir-aţi ai dracului, eu v-am făcut, eu vă omor!
Boc ne anunţă triumfător că impozitul minim va fi desfiinţat din toamnă:
-Această taxă şi-a făcut datoria şi din acest moment se poate renunţa la ea! După ce au băgat în rahat trei sferturi din IMM-uri cu porcăria aceasta de taxă forfetară şi şi-au înjumătăţit CAS-urile pe motiv de trecere la negru a activităţii, micul habarnist umflă pieptul şi ne anunţă o nouă victorie a guvernului în luptă cu criza.
Videanu vrea să controleze preţurile prin lege, Berceanu vrea să repare şinele de tren folosind 1% din salariile ceferiştilor, Udrea cumpără indicatoare de fiţe la preţuri de zece ori mai mari decât normal şi apoi ne invită sictirită cu mâinile proţăpite în şolduri să o deranjăm la DNA. Isărescu face mişto de Boc, Sulfina se răsteşte la Boc, Voinescu ţipă la Boc dar T.R. Ungureanu îl îmbăloşează pe Băsescu.
Vlădescu râde de Boc şi vrea impozit progresiv, Videanu vrea cotă unică 10%, Băsescu vrea TVA mai mic şi se uită urât la Boc.
Boc ne explică că, chiar dacă Băsescu e supărat pe el, el nu este supărat pe Băsescu, Funeriu nu vrea şcoală multă, el vrea mai mult afterschool iar Udrea, în pauzele de împărţit pantofi negri de damă cu toc la sinistraţi, vrea să dea în judecată Daily Telegraph că a zis de ea că face poze în bikini.
Vorba unui analist de la Financial Times: ,, România are în cel mai bun caz un guvern nefuncţional iar în cel mai rău caz o conducere haotică şi incompetentă!”.
Să trecem la televiziunii:
-Ay, ay, inundaţii, morţi, sinistraţi, teledon, să dăruim din preaplinul nostru celor sărmani, unde-s banii de diguri, Huo, jos guvernul şi băsescul! Apa a luat acestor oameni agoniseala de-o viaţă. Nu vă mai înghesuiţi bă, la ajutoare că vă dăm la nară. Cine vrea să ia apă să aştepte până vine televiziunea. Unde plecaţi bă, pompierilor, nouă cine ne mai scoate apa din casă?!
Văleu, soro! A murit Mădălina! S-a dus fata cu părul de foc! Ce-a gândit ea înainte de moarte. Mii de oameni i-au adus un omagiu celebrei cântăreţe. Un interviu cu un vecin care ar fi putut să-i fie amant. Ce spune soacra despre ea, sectoristul şi tatăl prietenei din copilărie.
Mădălina nu mai putea fi salvată, zice doctorul. Ba da, zice o prietenă, dacă se acţiona înainte de sinucidere. Citiţi în pagina 2 ultimul interviu al unei mame fericite, femei împlinite şi cântăreţe realizate!
Difuzăm în direct cele şapte melodii ale ei! Fată dragă nu fi tristă! Cum era să se sinucidă Laura Lavric cu şniţel, Mitoşeru sărind pe geamul de la Matiz şi Cătălin Botezatu scoţându-şi maşina din viteză. Cartianu o plânge cu necrolog poetic, Cărtărescu justifică sinuciderea cu depresie postpartum, sicriul a fost depus la casa sindicatelor din Ploieşti. Hai să trăieşti!
Au murit artişti ca Ştefan Iordache, Ovidiu Iuliu Moldovan şi alţii, iar noi asistăm la o fibrilaţie naţională indusă de televiziuni la sinuciderea unei guriste de doi lei, bolnavă la bibilică şi care a păpat şoricioaică pe motiv de depresie!
Dă, Doamne o revărsare mare de apă peste năucii aştia cu ţestele înroşite, poate îi mai răcoreşti! Şi dacă la învălmăşeală mai pierzi din ei şi îi mai scapi la vale în ocean, nu-i bai! Rechinii sunt şi ei o specie pe cale de dispariţie şi trebuie şi ei protejaţi şi furajaţi.

,,- Banii pentru reparaţii au să vină de la buget. O să tăiem de la Educaţie şi de la Sănătate.” Cam aceasta este strategia preşedintelui, referitoare la gestionarea inundaţiilor catastrofale din Moldova.
Prin această declaraţie, condimentată şi de miştourile faţă de o biată profesoară rămasă fără casă, care şi-a dat frâu disperării şi nu a binevoit să se uite la el ca la un zeu şi apoi să-l pupe în cur, aşa cum s-a obişnuit mai nou să fie tratat, ,,reformatorul statului” îşi continuă războiul personal cu şcoala şi educaţia de care, cu siguranţă, a fost frustrat în copilărie.
Deranjat pesemne, că a trebuit să părăsească Cotroceniul şi plictisit de corvoada de a da ochii cu ,, pulimea”, Băsescu a dat o nouă reprezentaţie de mitocănie politică. Să te răţoieşti la oamenii rămaşi fără case, reproşându-le că din cauza lor s-a îndatorat ţara cu nouă miliarde de euro, şi la orice reproş de-al oamenilor să răspunzi cu ,, ba pe-a mătii…” este comportamentul ce caracterizează perfect această guvernare.
Tupeu, golănie, incompetenţă şi hoţie, cam acestea vor fi ,, calităţile” cu care va rămâne în istorie guvernul Băsescu-Boc, asta în cazul în care urmaşii noştri vor mai dori să-şi reamintească ceva din această pagină sordidă din istoria acestei ţări. Putem adăuga la calităţile enumerate mai sus, asta dacă vrem să fim foarte scrupuloşi, şi prostia în stare crasă.
Pentru exemplificarea acestei afirmaţii există suficiente dovezi ce pot fi culese din peripeţiile guvernanţilor din ultimele două zile:
Elena Udrea, cu cască galbenă pe cap, vorbind despre lansarea brandului turistic al României de la Sanghai, având ca fundal la această însufleţitoare declaraţie podul distrus de ape de la Dorneşti şi feţele lungite de foame ale sinistraţilor.
Imaginea lui Boc, izmenindu-se cu un sac de nisip în faţa camerelor de luat vederi deşi caraghioasă, dă măsura contribuţiei guvernului său la gestionarea crizei. Deasemeni, declaraţia acestuia că a fost şi a stat ,, la poveşti” cu sinistraţii ne readuce în minte înţelepciunea proverbului ,, gura păcătosului, adevăr grăieşte”.
Sau cursul ţinut de Băsescu despre teoria asigurărilor de locuinţe, unor oameni lăsaţi fără case, de incapacitatea autorităţilor de a construi un dig, după ce acestea n-au fost în stare să organizeze o licitaţie pentru construcţia acestuia timp de doi ani.
Tot acest comportament este tipic pentru politicienii noştri. Ar fi fost normal ca după o asemenea catastrofă locul dezastrului să fie năpădit de muncitori, utilaje şi ingineri, care să repare urmele dezastrului, iar specialiştii în situaţii de urgenţă să gestioneze soarta sinistraţilor rămaşi pe drumuri.
În scumpa noastră ţărişoară, după câte-un dezastru apar de-alde Udrea, Băsescu sau Oprea să-şi facă imagine la televizor, să pozeze cu cizme de cauciuc prin noroaie şi să facă pe preocupaţii de soarta ţării şi a cetăţenilor ei. După două ceasuri de bălăcit prin glod cu turma ce îi însoţeşte, formată din bodyguarzi, autorităţi locale obediente, atârnători de pe la ministere, lideri locali pedelişti plini de importanţă ca musca de rahat, aleşii neamului părăsesc locul sinistrului cu elicopterele sau gipanele din dotare. Iar în urma lor, rămân bieţii oameni să se descurce cum or putea. Vorba aia, doar s-au mai descurcat şi altă dată!
Domnul Vlădescu sunt convins că nu ar surprinde pe nimeni dacă ar institui şi un impozit pe ajutoarele acordate de grupurile de cetăţeni, care fără să fie sub lumina reflectoarelor s-au organizat, fără să-i mai aştepte pe impotenţii reprezentanţi ai statului, şi s-au apucat să îi ajute pe cei la necaz cu haine, alimente, pături şi materiale de construcţii. Ar fi o expresie a solidarităţii guvernului cu suferinţele celor guvernaţi!
Când îi vedem pe aceşti nesimţiţi invitându-ne la solidaritate, parcă văd un preşedinte de scară de bloc, care după ce a cheltuit banii strânşi de locatari pentru plata luminii şi a căldurii pe băutură, curve şi jocuri de noroc, cheamă la solidaritate în frig şi întuneric, de la balconul vilei încălzite şi luminoase din dotarea soacrei.
Ani de zile am susţinut că pentru un om, locul în care trebuie să trăiască este în jurul mormintelor strămoşilor săi şi că o ţară nu poate creşte dacă fugim la mai bine, fără a ne strădui să ne aducem aportul nostru la dezvoltarea societăţii în care trăim. După actuala situaţie şi mai ales întrevăzând viitorul ce ne aşteaptă, încep să îi privesc altfel pe cei care susţin că dacă ai avut ghinonul să te naşti în România, nu e obligatoriu să şi mori în ea.

A devenit evident pentru toată lumea, că soarta clubului din Dealul Copoului a fost pecetluită de managementul aiuristic şi de incompetenţa dublată de inconsecvenţa factorilor de conducere din club. Pomeneam mai sus despre ,,factorii de conducere”, dintr-un copilăresc simţ de respect faţă de organigrama acestui club, deoarece realitatea este cunoscută tuturor ieşenilor şi nu numai. Domnul primar s-a frăsuit cu jucăria proprie, până a reuşit să o strice!
Păstrând proporţiile, soarta echipei din Copou aduce destul de bine cu cea a României, în care un surogat de dictator, înconjurat de o liotă de pupincurişti, reuşeşte zi de zi să-şi depăşească recordul prostiei, de-abia a atins ieri, într-o uriaşă operă de distrugere a celor mai elementare structuri necesare funcţionării unui organism normal.
Că acest organism este un stat, o echipă de fotbal sau o companie privată, reacţia lui este similară, în cazul înlocuiri regulilor şi procedurilor necesare unei funcţionări normale, cu domnia arbitrariului, a hachiţelor jupânului şi a bunului plac al ,,maneliştilor” manageriali. Toate acestea duc la griparea profundă a funcţionării şi la dispariţia posibilităţii realizării celor mai elementare performanţe în activitatea proprie.
Privită din exterior, această echipă de fotbal seamănă cu o struţo-cămilă, prea grasă pentru a alerga şi fără vreo cocoaşă pentru a căra vreo povară. Dihania mânâncă mult, bea vârtos, aleargă greu, nu aduce nici un folos nimănui, cu excepţia proprietarului care taie bilete la bâlci hoardei de gură-cască ce se hlizeşte ca la circ.
Această echipă are pe hârtie ca proprietar o firmă numită Mobilis, gen căpuşă la bugetul de stat, care vinde ouă de cloşcă la cocoş, al cărui manager presupunem că încă nu a aflat că are în gestiune ditamai brandul de oraş. Banii vin de la bugetul public prin măgăria de fundaţie care cică ajută sportul ieşean, dar care nu cred că a aflat de existenţa vreunui alt sport în afară de fotbal, iar jupânul echipei este Nea Gigi, primarul care azi afirmă că fără el clubul s-ar duce în liga a 4-a şi mâine îi cere lui Mobilis să îşi asume retrogradarea.
Acum vreo cinci ani, un investitor din Oradea a vrut să cumpere clubul şi a sosit la negocieri plin de entuziasm şi cu chimirul burduşit. Acestuia, nea primarul i-a cerut să plătească datoriile de atunci ale clubului, care se ridicau la circa două milioane de dolari şi apoi să asigure bugetul pe anul în curs. Omul, ducând mâna la portofel, a întrebat când poate să citească contractul de concesiune al bazei sportive şi când îi parvin contractele jucătorilor, pentru a-i lua în gestiune.
Răspunsul a fost edificator: ,, -Păi, staţi oleacă, viniţi matali cu părăluţele, demonstraţi că sunteţi alături de club, intraţi în ,, familia noastră” apoi cu timpul o să ne cunoaştem mai bini.
-Şi cu banii daţi cum rămâne, dvs dacă a-ţi avea două milioane de dolari, i-aţi da aşa … fără nici o garanţie?
-Da, ce domne, crezi că dacă dai două milioane de firfirici acum o să ai tu ultimul cuvânt? Doar asta e echipa mea. Întotdeauna o să am ultimul cuvânt!”
A stat omul, s-a gândit oleacă şi la auditul care-i spunea că la Iaşi la 7-8 000 de spectatori corespund în scripte 3-400 de bilete şi s-a decis. A plecat la Bucureşti şi s-a apucat de imobiliare.
De curând, un alt jupân din Moldova a făcut o ofertă de 10 milioane de iepuroi şi a primit aproximativ acelaşi răspuns: ,, -Da, cum nu, cu plăşiere, dar să ştiţi că tot eu trebe să am ultimul cuvânt!”. Omul şi-a făcut cruce şi a plecat în Europa League cu alţii.
Acum să nu credeţi că doar paraîndărăturile la contractele jucătorilor şi negreala din ,, fenomen” a sădit o asemenea dragoste de culorile alb albastre, primarele e şi el om, are şi el o onoare, un prinţip, o datorie şi un destin!
Dară nu strică la casa omului nici ,,trupele auxiliare”, izvorâte din galerie şi efectul lor de
,, activişti”, atunci când e nevoie de mobilizare la vremi de restrişte. Pentru aceştia există ban public din plin pe la Regiile subordonate.
Şi nu în ultimul rând, există plăcerea de a te burica pe la televiziunile sportive, cu somităţi de-alde Mititelu ( citat din opera cheliosului cu ochelari:-Doar n-oi fi vreun prost de moldovean!), Iancu cel negru de Timişoara, MM-eu sau intelectualul Borcea.
O vorbă din înţelepciunea cârciumii mioritice spune aşa: E posibilităţi care se poate şi posibilităţi care nu se poate…! Viaţa şi opera distinsului Primar de Bahlui ne-au confirmat înţelepciunea milenarului popor de gânditori, cu fruntea rezemată pe faianţa de deasupra pisoarului: Bugetar de-o viaţă, bogat şi proprietar de echipă de fotbal! Halal nenicule, să trăieşti şi la mai mare!
Povestea acum câţiva ani domnul Primar într-un interviu la o gazetă de prin târg, cum a jucat el în tinereţe fotbal la Sportul Studenţesc şi alături de Mircea Sandu, Chihaia şi alţii, a devenit o glorie în plină ascensiune în Regie. Din păcate, într-o bună zi, semn că norocul şi cartea nu merg niciodată ţinându-se de mână, bătrânul Mac Popescu, jupânul din Regie, l-a chemat la el şi i-a spus: -Gigi dragă, pe partea unde joci tu, am unul tânăr care promite, îl cheamă Hagi, nu pot să te ţin pe tine, mă presează Federaţia să-l folosesc pe el. Mai bine ţine-te de carte!
Şi uite-aşa, din păcate s-a închis calea spre gloria fotbalistică a junelui viitor primar, retezată de un jucător ce era cu nouă ani mai tânăr, dar în compensaţie s-a deschis calea marelui om politic!
Că speranţa moare ultima şi că prima iubire nu se uită o dovedesc faptul că, deşi a trecut atâta vreme, electorul de Bahlui tot mai pune botul la o fentă, nişte craci, un gol turcesc sau o foarfecă pe lateral!

Pocnete îngrozitoare, explozii în serie, alarme declanşate urlând tânguitor, copii plângând treziţi din somn, bătrâni speriaţi şi şocaţi, câini turbaţi de frică şi oameni buimaci, trezindu-se îngroziţi. Cam aşa arăta Copoul miercuri la miezul nopţii.
Ar fi interesant de ştiut care a fost motivul pentru care această finală de Cupă a României a fost programată la Iaşi:
Poate pentru că Nichita avea un vis erotic ascuns şi îşi imagina acum vreun an cum înmânează el cupa echipei câştigătoare, poate chiar lui Bâlbă & Co.
Poate pentru că era momentul ca tabela electronică să poposească în sfârşit la un preţ dublu în stadionul vechi şi obosit.
Poate pentru că la F.R.F. şi la Primăria din Iaşi nu au ajuns normativele europene referitoare la organizarea de spectacole în zonele rezidenţiale.
Sau poate pentru că ieşeanului îi era tare dor de hoardele de mârlani în şlapi, cu tricouri mulate pe burtă şi acoperite de coji de seminţe, care să se pişe în văzul lumii pe bulevardul Copou.
Sunt convins că toate motivele de mai sus s-ar încadra cu brio în panoplia gesturilor care l-ar emoţiona pe finul degustător de evenimente pe bani publici. Dacă pentru un primar ca Johannis, apogeul mandatului său a fost ,,2007 – Sibiul Capitala Europeană a Culturii”, pentru un primar ca Nichita, apogeul mandatului său va rămâne finala Cupei României la fotbal Iaşi – 2010. Cam asta e diferenţa dintre cei doi primari şi cam aici au ajuns să se compare motivele de mândrie pentru locuitorii celor două oraşe.
Tot aşa-zisul spectacol de aseară, care s-a disputat pe un gazon desfundat şi mocirlos, a purtat pecetea prezenţei păguboase a groparului echipei Poli Iaşi. Domnul primar s-a iţit peste tot, precum curca pe lemne cotcodăcind voioasă.
S-a hăhăit voios cu dl.Porumboiu, asigurându-se prin aceasta transferul unei doze suficiente din ghinionul legendar de care se bucură apropiaţii lui. Efectul ,,binecuvântării” s-a observat apoi funcţionând fără greş pentru echipa din Vaslui, care a jucat mai bine, dar din păcate, a pierdut.
Imediat după sfârşitul meciului a dat fuguţa pe gazon ca să îl vadă lumea printre oficialii federaţiei, băgându-se în seamă şi pupând jucători pe care trebuia să îi rotească, ţinându-i de cot ca să le afle numele scris pe tricou.
Şi cum se întreba Pampon al lui Nenea Iancu odinioară ,, Ce căuta neamţul în Bulgaria?”, tot aşa ne-am întrebat şi noi, poporenii, ce căuta primarul cu cupa în braţe pe lângă fotbaliştii de la Cluj. Dacă acesta a fost preţul pentru ca festivitatea să se desfăşoare la Iaşi, ar fi interesant de verificat în cazul acesta, cine a decontat cheltuielile cu tonele de artificii care s-au bubuit în crucea nopţii pe cerul Iaşului.
Prea lungul mandat la Primărie al acestui jalnic fotbalist ratat este o insultă la adresa inteligenţei ieşenilor. Şi dacă tot suntem luaţi de proşti, ne putem permite luxul de a avea doar certitudini.
Prima ar fi că prezenţa acestui domn în Primărie nu cauzează doar un lung şir de catastrofe urbanistico-financiare pentru oraş. Spectrul eşecului care înconjoară orice proiect al acestui primar este la fel de eficient şi în domeniul sportului.
Iar a doua certitudine ar fi că, indiferent de nerealizările păstorite de managerul de oraş căruia Fiscul îi va vinde autobuzele la licitaţie, spre marele entuziasm al cetăţenilor de vârsta a treia, sănătatea financiară a lui şi a acoliţilor din galeria lui Poli, stipendiaţi de Rajac, nu va avea de suferit.
Iar a treia şi ultima ar fi că, după orgia fonică de azi noapte pentru locuitorii din Copou, vine şi o veste bună. Aceea că, începând de astăzi, cel puţin un an şi vreo patru luni de acum încolo, o să fie linişte! Şi asta pentru că la orele când se vor disputa meciurile în Iaşi, contribuabilul va fi plecat la serviciu, pentru a avea de unde plăti taxele necesare pentru ca Poli să promoveze din nou!

Sincer să fiu, mă aşteptam ca vedeta principală a acestui guvern să fie Elena Udrea. Aceasta din urmă, alimentată din plin de sute de milioane de euroi, promitea să ne asedieze mediatic, în fruntea unor ministere de imagine, în executarea planului de preluare a frâielor guvernului.
Această determinare inexorabilă a preşedintelui, în ceea ce priveşte promovarea urmaşului său politic, a îmbrăcat deja pentru politicienii pedelişti mantia unei fatalităţi. Pentru toţi observatorii fenomenului politic din România, că au puterea să o recunoască sau nu, semnalele sunt evidente. Traiectoria ascensiunii Elenei Udrea a fost dată de călărirea în permanenţă a valului propulsat de succesul puterii personale a lui Traian Băsescu.
Pornind ca şi consilier municipal lansat de Primarul General, doamna Udrea a schimbat rapid poziţionarea greşită şi a trecut urgent în marea familie pedelistă, pentru a putea lua în gestiune Administraţia Prezidenţială. Scoasă din dispozitiv de tupeul încă nematurizat la aceea vreme al lui Băsescu, căci astăzi implicarea soţiorului Cocoş în orice potlogărie nu ar mai conta, distinsa blondă a urcat ca o rachetă Pershing în stratosfera Olimpului pedelist.
Secretar general al partidului în mai puţin de doi ani, ministru în toate guvernările, beneficiind de bugete absolut aiuritoare prin generozitatea lor, expunerea mediatică excesivă şi rolul asumat de purtător de cuvânt prezidenţial au făcut ca doamna Udrea să ne anunţe în premieră toate subiectele de dezbatere şi scandalurile politice, ce ne vin de la Cotroceni. Acest rol de mare preoteasă a Zeului Suprem a convins întreaga suflare politică din pedeleu sau de aiurea, cine va urmaşa de pe tron, în ciuda prestaţiei feciorelnice, devoalate din când în când de ochiade nestăpânite, ce nu pot fi camuflate de jocul de picioare al genelor fluturate la derută.
Scenariul băsescian de impunere a noii generaţii de zei, în ordinea numerelor de pe tricou, Elena blondă, Elena mică şi … mai vedem noi cine ne câştigă încrederea, a primit o lovitură descumpănitoare, sub forma unei bombe lipicioase, de la cineva de la care nimeni nu se aştepta la nimic! De la …Boc!
Boc a trecut de la stadiul de marionetă politică, la cea de bombă lipicioasă de care nu poţi scăpa! Arma fără recul a politicii băsesciene, cea care a executat la foc automat toate poruncile stăpânului, indiferent de victime şi fără şovăială, nu mai poate fi aruncată la coş de către trăgător înainte de a-şi pierde urma pe scări, aşa cum am văzut în atâtea thrillere pasionante. Atât de tare s-a contopit cu braţul, încât arma nu mai poate fi aruncată din mână. Şi asta pentru că Boc, prin prestaţia sa, personifică şi dă sens, îmbrăcând în carne şi oase, esenţa imaterială a decalogului lacheului perfect:
1. Eu sunt Stăpânul tău. Venerează-mă şi cinsteşte-mă cu ochii umezi, ca un câine credincios.
2. Să nu te pună dracu’ să aduni pentru tine sau cu mine. Să aduni pentru mine!
3. Să nu îmi iei numele în deşert! Ziua când o vei face şi mă vei vinde altuia, ca Becali şi Căşuneanu vei păţi!
4. Cinsteşte darul meu, adună cu spor şi nu uita că totul, dar absolut totul, Mie îmi datorezi.
5. Să nu lupţi decât cu duşmanii mei, şi să-i iubeşti pe duşmanii tăi, dacă Mie mi-s dragi sau folositori!
6. Să nu preacurveşti fără ştirea şi îngăduinţa mea!
7. Să nu furi fără să-ţi pot face dosar! Să furi în taină e ca şi cum mi-ai înşela încrederea, Videanule!
8. Să taci cu râvnă când eu vorbesc, iară când vorbeşti, cu vorbele mele să o faci!
9. Să nu pofteşti ceea ce eu i-am dat altuia!
10. Să nu pofteşti la femeia mea, la boii mei cu coarne, la măgarii mei cu urechile lungi şi în general la nimic din ceea ce e al meu!
Printr-un groaznic accident, de prea mult sluj, Boc a introdus în percepţia publică şi a 11-a poruncă, care deşi nu îi aparţine lui Băsescu, pare scoasă din decalog:
11. Când eu te chem la Palat să spăl pe jos cu tine, tu şi cu ai tăi să veniţi târâş, ştergând praful de pe jos cu gulerele cămăşilor Hugo Boss. Ieşi în faţa ziariştilor şi glăsuieşte cu demnitate, că tu te afli unde spune Constituţia şi meriţi tot ceea ce ţi se întâmplă!
O să fie sinistru să o vedem pe Udrea cum o să-l desprindă pe Băsescu cu dalta şi ciocanul din îmbrăţişarea lipicioasă a lui Boc! Te pomeneşti că din ăst lucru manual, rămâne Împăratul fără haine!

Se cunoaşte faptul că Dumnezeu are şi el slăbiciunile Sale, iar una dintre ele ar fi că obişnuieşte să ia acolo sus, lângă El, mai repede decât ar trebui, pe cei în a căror companie se simte şi El mai bine. Şi o mai face atunci când doreşte să aureoleze prin jertfă, pe cei care merită să primească mai mult de la posteritate, decât un anunţ mortuar într-o zi ternă.
Măreţul popor polonez a dat jertfe pe bandă rulantă şi a însângerat toate câmpurile de bătălie posibile, în ultimul secol având ca unic ţel refacerea statalităţii poloneze, nimicite de hrăpăreţii ei vecini. A renăscut ca pasărea Phoenix de mai multe ori în istoria sa, după ce conspiraţii criminale multinaţionale au şters de pe faţa pământului elitele sale politice şi militare.
A doua Republică Poloneză, cea care a redat graniţe poporului polonez după primul război mondial, şi-a pierdut floarea ofiţerilor şi intelectualilor la începutul celui de-al doilea război mondia,l într-o hecatombă de neimaginat la Katyn. Peste 22 000 de ofiţeri activi şi în rezervă, luaţi prizonieri de către Armata Roşie, au fost executaţi cu câte un glonţ în ceafă, de către comuniştii lui Stalin.
În următorii patru ani, sute de mii de polonezi, în proporţie covârşitoare din pătura educată şi şcolită, au fost lichidaţi de către armatele de ocupaţie rusă şi germană. Această similititudine de tratament a celor două regimuri criminale a avut un unic scop, acela al ştergerii de pe suprafaţa pământului a elitelor poloneze, pentru a putea asimila apoi resturile populaţiei, rămase fără conştiinţă naţională.
Totuşi, polonezii au rămas chiar şi după masacrele înspăimântătoare la care au fost supuşi, şi în ciuda regimului comunist, în prima linie a naţiunilor iubitoare de libertate, dârze şi niciodată dispuse a face concesii privitoare la mândria lor naţională.
Tragedia prin care trece astăzi Polonia nu întrece prin numărul victimelor pe cele suferite de prea multe ori în glorioasa ei istorie, dar prin simbolismul ei este absolut cutremurătoare şi poate fi socotită ca cea mai mare catastrofă din istoria statului polonez.
A pierde în acelaşi accident Preşedintele, Şeful Statului Major, Şefii Forţelor Armate Terestre ai Marinei şi Aviaţiei, Şeful Securităţii Naţionale, Guvernatorul Băncii Naţionale, Preşedintele Institutului Memoriei Naţionale ( CNSAS-ul lor), fostul Preşedinte al Poloniei în exil, 3 vicepreşedinţi ai Senatului, 6 membri ai Guvernului, 15 parlamentari, membrii Cancelariei Prezidenţiale, un episcop al Bisericii Catolice, precum şi urmaşi ai victimelor de acum 70 de ani, reprezintă o adevărată decapitare a statului polonez.
Stat care, spre deosebire de toate celelalte state europene, a demonstrat în vîrtejul crizei economice ce a răvăşit bătrânul continent în ultimii doi ani, că a fost singurul care a reuşit să o traverseze demn şi prin forţe proprii. Polonia a fost singurul stat ce a avut şi are creştere economică, nu s-a lăsat legat la remorca cămătarilor de la FMI, nu a şters cu bani de la buget hoţiile din sistemul bancar şi guvernamental, cum au făcut celelalte state europene.
Preşedintele Lech Kaczynski a uimit o Europă întreagă cu atitudinea sa dârză faţă de pretenţiile Rusiei şi Germaniei, spre deosebire de personaje binecunoscute de către noi românii, specialişti în stat capră în faţa ,, licuricilor” şi luptători cu corupţia din ograda altuia.
Oferindu-le compasiunea noastră şi exprimându-ne regretele faţă de pierderea suferită, suntem convinşi că nu trebuie să îi căinăm ca naţiune. Polonezii au demonstrat de-a lungul glorioasei lor istorii, că pot fi mereu mai mult decât ceea ce au fost, şi deţin secretul miraculos al selecţiei marilor bărbaţi de stat, ce pot duce flacăra din sufletul poporului polonez mai departe.
Avionul nostru prezidenţial poate zbura liniştit de acum încolo, încărcătura lui de mincinoşi, căpuşe ale banului public şi manelişti politici, nu va trezi niciodată vreo dorinţă din partea lui Dumnezeu să-i vadă prea repede şi pe toţi deodată. Ar fi prea mult chiar şi pentru Creator.
Sunt convins că o să-i lase pe toţi cei de mai sus să se stingă încet, în palatele lor burduşite de seifuri pline, în acordurile lui Guţă şi Salam, spre grabnica lor uitare din partea beizadelelor lor, prea ocupate să prindă un loc pe terasă la Bamboo.

Se împlinesc 41 de ani de când Foca Rodi Nicolaia, fosta soţie a tatălui meu, mi-a salvat viaţa. Au încercat ai mei de toate, dar mastoidita nu putea fi învinsă de către copilul de un an. Medicamente nu, operaţii cât cuprinde, diagnostice care se băteau cap în cap şi disperare nesfârşită.
M-au şi botezat repede, ca să nu mor necreştinat. Preotul a fost nervos pentru că l-au pus în faţa faptului împlinit. Avea de pregătit Paştele şi nu avea fereastră de ostoială. Bunică-mea, stâlp de biserică, şi lacrimile ei, sau poate ameninţarea cu corecţia fizică din partea naşului, l-au convins pe slujbaşul Domnului să-şi calce pe inimă şi să o facă. Repede, repede, că oricum moare şi să nu rămână nebotezat!
Foca Rodi Nicolaia, grecoaică frumoasă cu sângele împăraţilor Foccas pulsând în vinele-i măslinii, plecase de doi ani din ţară în America. Locul în care atunci şi acum, un medic bine pregătit şi ambiţios a dus-o şi o duce mai bine decât aici. Indiferent de regimul ce o exista în ţărişoara asta, ironic poreclită, Grădina Maicii Domnului.
Putea să nu răspundă scrisorilor mamei mele, care în disperare de cauză, a aşteptat un ajutor imposibil din partea ,, fostei”, şi i-a scris pentru copilul ei operat de trei ori, fără nici un rezultat. Dar a răspuns îndată şi după nici o săptămână Crucea Roşie a adus medicamentele necesare pentru ca micul bolnav să se pună pe picioare. S-a mai pierdut o zi cu verificarea provenienţei medicamentelor şi a motivelor pentru care un pachet poate fi adus cu DHL în Bucureştiul acelor vremuri cu asemenea viteză, dar până la urmă a fost suficient.
Cât de multă dragoste poate exista într-o femeie pentru un bărbat şi cât de multă pace interioară, pentru a putea face ceea ce a făcut Nicolaia. Să vorbeşti o singură dată în viaţă cu cea care se bucură de ceea ce şi-a dorit şi ea, dacă nu ceda în faţa orgoliului şi a chemărilor lui Circe de peste mări. A salvat copilul fostului soţ şi apoi ani de zile de la acea dată, a trimis câte un cadou.
Într-un an, o cutie de ciocolată ce avea drept capac pentru prelinele cu nuci un disc mic de celuloid, cu viteza de 45 de rotaţii pe minut, cu Oda Bucuriei. Într-altul, nişte jucării şi nişte dulciuri, apoi un ghiozdan.
De 35 de ani nu mai ştiu nimic de ea. A dispărut.
S-o fi căsătorit şi vindecă oamenii sub alt nume, o fi plecat în alte zări. O fi murit?… Cine ştie?
Pentru unii, Învierea înseamnă miel, mâncat şi băut. Pentru alţii, prilej de beţie şi preumblare turistică. Pentru mulţi dintre slujitorii Domnului, e zi de recoltă băneasca şi domnie peste prostime.
Pentru cei mici, e vacanţă şi pentru cei mari oboseală. Cine mai ştie de ce sărbătorim Învierea?
Demult, am învăţat să evit ca de Sărbători să mai deschid televizorul sau vreun ziar. Dacă faci totuşi greşeala şi încerci, poţi crede că în zilele acestea, lumea ar trebui să înnebunească brusc şi să se isterizeze nătâng, pentru a se potrivi relatărilor ipocrite, ce ne vin prin canalele de media.
Eu unul prefer ca în fiecare an să mă gândesc la Foca Rodi Nicolaia. Ca bun creştin, am fost învăţat să cred că după moarte ne aşteaptă Învierea. Ca om trecut prin multe şi sătul de ticăloşiile semenilor, mă cam îndoiesc că Cineva ar putea fi atât de milostiv.
De aceea, de Paşti prefer să mă gândesc la faptul că acum 41 de ani, Cineva m-a reînviat pe mine! Am învăţat să cred că El îşi face lucrarea în felurite moduri şi poate lua diverse chipuri, putând să îl cinsteşti şi să te bucuri de El prin oamenii din jurul tău.
Aşadar, acum o şi mărturisesc! Până voi ajunge să trec pragul de dincolo, eu o s-o caut aici pe pământ pe Foca Rodi Nicolaia ca să îi mulţumesc! Dacă am s-o găsesc, am să îndeplinesc o datorie de suflet, dacă nu, am să rămân cu ce am făptuit eu în viaţă pentru alţii.
Poate mă va căuta şi pe mine cineva, cândva…

Oare ce păcate cumplite, care ne vin din negura istoriei şi a comportamentului, trebuie să plătim noi românii, de am ajuns să ne trăim realitatea socială şi cea mediatico-virtuală, suportând o asemenea pleiadă de ticăloşi ?
Care sunt mecanismele şi procedurile prin care în societatea românească, reuşesc să aburce la suprafaţă, precum uleiul, în proporţie covârşitoare, oameni ce prezintă ca atuuri în exercitarea puterii doar defecte, ce i-ar face neeligibili într-o societate normală?
Să facem un studiu de caz pe un cetăţean din Iaşi, apoi putem extrapola la nivel naţional;
Locuieşte în centru, într-un bloc, asta însemnând că preşedintele asociaţiei de locatari este de 20 de ani acelaşi fost informator de la Antibiotice, actualmente sursă a Poliţiei de proximitate. Obiectivul personal al acestuia este să umfle numărul de persoane la întreţinere, să fure la apă, căldură sau gaze, ca să-şi poată ,,scoate” cheltuielile proprii. Contractul cu firmele de telefonie sau net ce folosesc acoperişul blocului este confidenţial, iar ,,beneficiile suplimentare” rămân necunoscute!
Cetăţeanul locuieşte în oraş, el plăteşte pentru întreţinerea şi dezvoltarea infrastructurii urbane, iar aceasta este administrată de un primar.
Primele două afirmaţii sunt valabile, a treia nu. Primarul se ocupă de o grămadă de lucruri, numai de cele din fişa sa de post, nu! Primarul se ocupă de fotbal, Poli Tehnica Întoarcerii Banului din Contracte şi Achiziţii, vrea şef la Bucureşti, se visează la Cotroceni, îi place pe sticlă la televizor şi îi place să-şi dribleze subordonaţii la miuţa de vineri seara.
Oraşul? O să se descurce el cumva! Doar e aici de cinci sute de ani şi n-a dispărut!
Dar cetăţeanul are şi un reprezentant în parlament. Poate se bazează pe el pentru îmbunătăţirea vieţii lui. Dacă da, el este singurul!
Deputatul lui deja şi-a dat măsura cinstei şi destoiniciei lui. A fost ales pentru că era o figură nouă şi era doctor, ceea ce, e de bine pentru pensionari. Alegătorii au fost ţepuiţi, partidul a fost trădat, pe la Parlament nu s-a prea dus, iar acum organizează în zonă viitorul partid de lepre politice.
Cetăţeanul speră totuşi ca măcar Guvernul să fie o instituţie serioasă, vorba aia … nu oricine poate ajunge ministru într-o ţară.
Sau… poate da! Cetăţeanul face un efort de memorie şi chipurile îi apar în faţă, cum urcă gogoşile la suprafaţă prin uleiul încins. Remeş cu ai lui cârnaţi, Ritzi cu faţa ei de reptilă furăcioasă şi posomorâtă, Chioaru cu enormităţile lui cântate pe o voce de scapete, Paleologu cel mic şi creţ, în rol de spiriduş al gafelor, Udrea cu rochia roz de plastic, mulată pe rotunjimi, gândindu-se la originea poporului, şi nu în ultimul rând, Boc iţindu-se din pantofii cu tocuri şi speriind orice unealtă pe care o vede, coasă sau rindea. Toţi aceştia sunt sau au fost miniştri!
Dar totuşi, poate există cineva, acolo sus, care îi poartă de grijă. De exemplu preşedintele, care la ultimele alegeri ne-a zis că unii i-au dat votul iar alţii i-au dat o lecţie.
Voturile s-au contabilizat demult iar lecţia a fost uitată! Acum factorul de echilibru cu funcţie de mediere face şi el singurul lucru pe care îl ştie mai bine. Scandal!
Pensionarii au pensii imense, cei de boală sunt hoţi, doctorii e proşti în proporţie de 40% iar profesorii ce vor să dezbată legea Educaţiei sunt nişte sabotori care nu lasă Guvernul să lucreze.
Modul în care Preşedintele face politica de opoziţie, fiind de şase ani la putere, iar liderii de opinie şi fosta societate civilă îl adulează, spune tot despre gradul de înţelegere al poporului şi despre foamea deontologilor.
Cetăţeanul renunţă dezgustat la speranţe deşarte şi incearcă să supravieţuiască, distrându-se. Dacă e pasionat de fotbal, dă de Becali, Turcu, elefantul Iancu sau Borcea. Dacă vrea muzică în locuri publice, Salam, Minune sau Guţă i-o dau şi din faţă şi din spate. Dacă deschide televizorul, îl crucifică cerebral Bănică, Moartea din Carpaţi, eleva porno şi analistul militar Tudor.
Astfel, Cetăţeanul află crudul adevăr! În această ţară fiecare este singur şi în voia sorţii!
Fericirea şi bunăstarea fiecăruia depinde doar de el şi de puterea pe care o are pentru a răzbi prin jungla ce-l înconjoară. Iar toate îi merg atât de prost, iar el va rămâne ancorat în viaţa-i de rahat, pentru că el încă mai crede că cineva îi vrea binele.
Ăsta da paradox mioritic! Sistemul îi umileşte pe cei cuminţi şi îi răsplăteşte şi protejează pe cei ce nu îi respectă regulile!

Zilele trecute, am avut plăcerea ca odată cu postarea pe blog a articolului ,, Umbra lui Gigi părăseşte Iaşul”, la secţiunea de comentarii să-mi fie oaspete ,, Attila Hunul”, în calitate de doică a intereselor edilului şef al Iaşului şi vajnic mustrător de ,, kurve” ca mine.
Stilul şi apucăturile fine ale postacului, după cum pot fi consultate în secţiunea de comentarii a blogului, au tăiat din faşă posibilitatea unui schimb de păreri, dar mi-au deşteptat o curiozitate. După cum mă cunosc prietenii, fiind un spirit scotocitor şi deloc lepădător de noi provocări, am purces la o poteră internautică de mare angajament, având ca premiu pielea sconcsului ce ,, m-a umplut de respectul său avizat”.
După ample desfăşurări de gonaci cibernetici, copoii mei ungureşti, primiţi ca dotare standard pentru ,,trădătorii de ţară”, ce îşi permit să critice primarul cu cele mai multe gropi la hectar din ţară, au prins urma jivinei şi i-au găsit în cele din urmă chiar şi vizuina!
Sconcsul, pe nume Attila Hunul, împroaşcă cu respectul său, între orele 9 – 17, de pe calculatorul cu IP-ul: 86.124.162.52, ce răspunde, dând credincios din coadă când este chemat la raport, la numele de primaria.iasi.rdsnet.ro.
Vânătoarea fiind încheiată şi vizuina fiind dibuită, pentru a împăia sconcsul în bune condiţiuni, se dă următoarea problemă destinată spiritelor pragmatice: Fiind cunoscută identitatea slugii, media jenantă cu care a absolvit cei patru ani de sociologie, ruşinea de a fi fost recrutată de dl. Tudose şi gradul precar de curăţenie al tastaturii pe care o foloseşte sconcsul, se cere determinarea gradului de insatisfacţie al stăpânului, la aflarea veştii că sluga nu este în stare să-şi injure subiecţii, fără a-şi acoperi urmele în mod profesionist.
După ce şi această ultimă necunoscută va fi revelată de o simplă deducţie logică, singura mea nedumerire, în această afacere cu iz de risipă a banului public, rămâne dilema grilei de salarizare: În ce măsură salariul sconcsului este determinat de cantitatea de postări sau dacă calitatea înjurăturilor este definitorie pentru dimensiunea chenzinei?
P.S. (doar pentru Attila Hunul)
Se pare că mâine vei avea o zi grea! Dacă îţi frecă ridichea prea tare sau, Doamne fereşte, îţi taie din salariu, ştiu o răzbunare înfailibilă ce se poartă în branşa ta. Peste vreo două săptămâni, când o să uite de faza asta şi te cheamă în pas alergător cu cafelele în sala de sedinţe, scuipă-le în ceşti şi apoi amestecă grijuliu cu linguriţa vreme de patru secunde. Nici nu ştii ce bine ai să te simţi!

România este o ţară de poveste.
O ţară în care nimic nu este ceea ce pare a fi.
La noi, în România:
- Salariile cresc, scăzând
- Pensiile sunt tot mai mari, fiind reduse
- Medicamentele gratuite trebuie cumpărate
- La robinet, apa caldă curge rece, iar apa potabilă nu e bună de băut
- Trăim în frig plătind tot mai multă căldură
- Plătim asistenţa medicală gratuită
- Avem un preşedinte care spune mereu adevărul dar fiecare promisiune a lui se dovedeşte a fi o minciună. Culmea, la fel se întâmplă şi cu primul ministru!
- Premierul ştie totdeauna ce vrea “românul” fără să-l întrebe niciodată
- Banii ţării sunt tot mai putini şi avem tot mai multi miliardari
- Poporul primeşte tot mai mult iar numărul săracilor sporeşte în fiecare zi
- Cel mai performant guvern ales de parlament este acela care tocmai fusese destituit pentru incompetenţă
- Salariile profesorilor au crescut cu 50%, prin reducerea cu 15%
- Într-un singur an au fost create 200 000 locuri de muncă şi ca urmare numărul şomerilor a crescut cu 300 000
- Este garantată libertatea de exprimare a cetăţeanului datorită efortului serviciilor speciale de a le asculta, în fiecare clipă, telefonul
- Libertatea presei este sfântă, de aceea ajung în stare de faliment tot mai multe ziare antiguvernamentale
- S-a redus cu peste 60% numărul taxelor şi impozitelor, dar plătim cu 20% mai mult taxe şi impozite
- S-au desfiinţat peste 100 agenţii guvernamentale, prin creşterea numărului angajaţilor în plată al acestora cu circa 10%
- Cabinetul premierului a fost micşorat, desfiinţat chiar, prin angajarea în plus a câtorva zeci de consilieri personali ai primului-ministru
- Constituţia este respectată de guvernanţi prin încălcarea fiecărui paragraf al ei, sub îndrumarea atentă a primului ministru care este doctor în drept constituţional. Din nou, culmea, la fel procedează şi preşedintele!
- Legile cele mai bune în România sunt cele care nemulţumesc pe toată lumea
- Avem şi o instituţie denumită Direcţia Naţională Anticorupţie care a obţinut rezultate remarcabile în lupta împotriva corupţilor, fără să fie condamnat vreun corupt. Ca urmare, fără nici un corupt, am devenit ţara cea mai coruptă din Europa
- Deşi 60% din alegătorii cu drept de vot au optat pentru un preşedinte sau altul, adevăratul şef al statului a fost desemnat de “flacăra violet”
- O campanie electorală de câteva sute de milioane de euro a fost plătită cu numai circa cinci milioane
- Am fost o ţară fără premier două luni, având concomitent în funcţie trei prim-miniştri: unul demis, unul interimar şi unul desemnat
- Împrumuturile externe împovărătoare, menite să scoată ţara din criză, adâncesc şi mai grav criza
- Avem o armată tot mai puternică cu o dotare tot mai precară
- Speranţa de viaţă este tot mai mare prin creşterea fără precedent a mortalităţii
- Şcoala este gratuiă pentru toţi copiii, plătindu-se taxe scolare tot mai mari
- Pentru copiii preşcolari s-au infiinţat mai multe grădiniţe datorită reducerii drastice a numărului celor existente
- Analfabeţii nu numai că pot citi, ei chiar învaţă legea circulaţiei şi obţin permisul de conducere
- Turismul a cunoscut o creştere nemaiîntâlnită, ca urmare a scăderii numărului turiştilor cu peste 50% faţă de anul precedent
- S-au luat măsuri hotărâte de întărire a economiei prin desfiinţarea a câte 20 000 de intreprinderi lunar
- Agricultura noastră poate hrăni 80 de milioane de oameni, ca urmare peste 80% din mâncarea zilnică a românului este adusă din alte ţări
- Petrolul produs de noi este cel mai ieftin din lume. Cum reuşim? Îl plătim cu preţul cel mai mare din Europa. Cu gazele se întâmplă la fel
- Construim în fiecare an sute de kilometri de autostradă şi ca urmare avem autostrăzi tot mai puţine
– Şi gropile din carosabil devin tot mai numeroase întrucât le astupăm continuu cu asfalt
- Oricare altă ţară cu atâtea minuni adunate laolată ar fi dispărut demult. Noi existăm!

Mai sunt şi alte minuni în ţara asta. În România, minunile nu se sfârşesc niciodată! Şi asta fiindcă şi noi, românii, suntem un popor de poveste. Alegem mereu şi mereu conducătorii cei mai capabili de minunăţii!
Acest text nu îmi aparţine, dar subscriu cu toată convingerea la el!