Cât ar fi americanii de insipizi și lipsiți de umor, totuși uneori, aceștia reușesc să-și aducă o temeinică contribuție la bagajul de umor și ironie al omenirii. Cum de se întâmplă o asemenea minune?

Prin pronia cerească, ar spune ei, mai ipocriți. Prin mintea și gura vreunui recent imigrant din Europa, care nu a reușit încă să se obișnuiască cu clătitul zilnic al cavității bucale cu loțiunea leșioasă a ,,political correctness”-ului, am zice noi, mai realiști.

Oricare i-ar fi izvorul, termenul de ,, rednecks” pus în circulație de aceștia semnifică în traducere literală ,, gâturi roșii” iar sensul acestuia este de ,,mârlan rural, mitocan semeț sau dobitoc plin de sine”. Un grumaz roșu și pârlit de soare, obținut prin expunerea acestuia la variațiunile climatice normale atunci când îți trăiești viața în tovărășie cu vaca și calul, nu este totuși suficient pentru o încarnare deplină în profilul de rednecks. Mai este nevoie și de-o zestre genetică aparte, preluată de la un tată de dimineață băutor și o mamă cu călcâie crăpate și unghii îndoliate, ce și-a învățat plozii că usturoiul merge la orice, chiar și la prăjitura Tiramisu degustată înainte de a merge la dentist!

Mai deunăzi, termenul de rednecks mi-a fulgerat în minte când am apucat să fac primii 100 de kilometri pe șoseaua Oradea- Huedin, poarta de intrare în scumpa noastră patrie.

Plecat de zece zile din țară, am avut la reintrare aceeași senzație pe care ți-o dă o revedere după zece ani cu fosta prietenă din facultate. La sărutul de despărțire furat pe-o scară de vagon, în gară, ai lăsat pe peron o gazelă grațioasă cu ochii de căprioară, iar la revedere, peste ani, dai de-o cetățeancă cu sânii ca pepenii, talia pe-o linie cu umerii și rochia cu ,,hărți” la subțioară.

Acum, să nu credeți că port cu mine în gând imaginea țărișoarei sub forma unei vestale diafane, virgine și cântând din harpă. Nu! Dar, după ce timp de-o două săptămâni ai niște ocupațiuni normale pentru un european, tinzi să devii generos și să-i judeci pe cei de acasă cu bunăvoință, chiar cu o oarecare melancolie familiară.

Dar se pare că plimbările pragheze savurate sub clar de lună pe podul Carol, cu ale sale splendide statui, vizitarea nenumăratelor librării din cartierul latin al Parisului și audiția Simfoniei Fantastice de Berlioz într-un magazin de fructe, ținut de un brazilian vorbitor de cinci limbi, au efecte de-a dreptul distructive pentru moralul celui ce intră în țară prin vama Borș.

Revenind la termenul de rednecks, cum altfel te poți gândi la garoiul cu maieul ridicat peste burtă, care își oprește pe marginea șoselei Merțanul ca să se pișe cu boltă pe gardul unei amărăștence, ce îl privește de după gard. Mestecând o scobitoare, melteanul și-o scutură tacticos ca apoi să flegmeze după un câine în timp ce privește languros după o blondă la volan care tocmai trece prin fața lui.

Sau cum să-l denumim pe țigănosul cu ochii tulburi și pantaloni de stofă la maieu alb cu sandale, care a traversat azi la prânz autostrada A3, în dreptul Turdei, cu bicicleta la pas și cu o sacoșă de plastic portocalie.

Iar dacă acestea sunt palierele de jos ale conceptului de rednecks, ce putem spune despre autoritățile care obligă poliția să pună șapte echipaje pe o șosea de 140 de kilometri, pentru a-i vâna pe cei care nu respectă restricții de viteză de 30 km/h…!!! pe E60?!

După ce călătorești prin Europa și parcurgi 1000 km/h în zece ore, necălcând nici o reglementare a circulației, e cam greu să te simți vinovat când ești obligat să mergi pe anumite porțiuni cu 80 la oră, pentru a face o medie de 45 km/h.

Dar într-o țară în care pornind de la Președinție și Parlament, trecând prin funcționarii publici și sfârșind cu vecinul care își aruncă punga de gunoi pe geamul de la bucătărie, toți au comportament și înfățișare de redneckși, de ce ar trebui să ai pretenții? Televiziunea, presa, învățământul și distracția în această țară sunt făcute de… și pentru… redneckși!

Astfel că, pentru persoanele de bun simț din această țară, cele care nu au emigrat bineînțeles, cele care cândva votau, se uitau la televizor și cumpărau ziare, soarta lor este să se izoleze în rezervații și să dispară din viața cetății.

Și câteodată, în timpul liber, când se plictisesc sau au treabă prin țară cu trăitul, dacă vor să facă haz de necaz, n-au decât să deschidă televizorul, să ia un ziar sau …să se plimbe, pur și simplu!

1 Ianuarie 1945

Dimineața devreme, la ora 4.30, în gospodăria lui Telek Ferenc aflată pe strada bisericii din Ipolytarnoc, căpitanul Gavril Mezdrea din Panaci, din brigada de vânători de munte Câmpulung Moldovenesc, se trezește buimac de oboseală.

Mărșăluise două săptămâni câte opt ore, ceea ce însemna mers continuu, aproape zi lumină, pentru o iarnă aspră și geroasă. Pe cal, pe jos sau rareori, adăpostit în coviltirul unei căruțe de muniție, urmase linia frontului deschisă de blindatele sovietice. Și nu avusese nici el, nici batalionul lui, vreun moment de răgaz în ultimele zile.

Tacurile T 34 ale Brigăzii de Gardă Sovietice înaintaseră ca un cuțit încins prin unt, feliind linia de front a diviziei SS bavareze ce încercau zadarnic să țină linia de rezistență de pe dealurile împădurite ce anunțau munții Tatra la nord de orașul Gyongyos. Coloanele blindate sovietice aveau ca azimut Brno, având ca obiectiv orașul Bratislava, de aceea nu se dezlipeau de șoseaua ce permitea o deplasare rapidă. În urma lor trupele române aveau misiunea de a securiza zonele și a le curăța de trupele SS în retragere.

La două zile după Crăciunul din 1944, armata germană a permis în sectorul Ipolytarnoc trecerea coloanelor blindate sovietice, ca apoi, coborând de pe dealurile împădurite ce împrejmuiesc Ipolytarnoc-ul, să fixeze în spatele bisericii, la nici cincizeci de metri, o linie de rezistență întărită cu numeroase fortificații.

După o cafea băută în grabă la popota locată la familia Farkaș, căpitanul Mezdrea împreună cu locotenentul Dumitrescu stabilesc direcția de atac apoi la rugămintea bătrânului Telek, gazda lor, fac o faptă pentru care intră în istoria localității. Căpitanul Mezdrea trimite o grupă de ostași să ajute localnicilor să pună la adăpost de vâltoarea luptelor odoarele rămase intacte după ce nemții aflați în retragere aruncaseră în aer turnul bisericii.

Lupta începe în jurul orei 7.30 dimineața, apoi timp de cinci ore, pas cu pas, pozițiile sunt cucerite una câte una. Grupa de mortiere, cele două de mitraliori precum și restul batalionului de vânători de munte împreună cu încă un batalion de infanterie sub conducerea căpitanului Mezdrea curăță metodic fortificațiile germane. Experința de luptă a liderului precum și tenacitatea trupei îi fac pe bavarezi să înceapă retragerea imediat după prânz, când flancul stâng este dat peste cap de asaltul vânătorilor.

Un foc al unui lunetist, venit din centrul dispozitivului german, face ultima victimă a zilei. Lovit în abdomen, Gavril Mezdrea, 39 de ani, învățător pe timp de pace, moare după câteva minute vegheat de ostașii săi.

Corpul său împreună cu al celorlalți militari căzuți, români și germani, este dus la capela cimitirului din sat unde seara, pe o ninsoare măruntă și deasă, preotul reformat din Ipolytarnoc ține o slujbă pentru cei căzuți. Deși în uniforme diferite, celor căzuți li se ține aceeași slujbă în limba maghiară, limbă pe care, cu siguranță, nu ar fi înțeles-o dacă trăiau.

Combatanții, despărțiți cu câteva ore mai înainte de tranșee și câmpuri de mine, sunt îngropați seara la lumina felinarelor, despărțiți doar de-o salcie plângătoare. În josul ei germanii și în susul ei, în continuarea mormintelor localnicilor, românii.

,, Dragii mei,

Azi noapte am avut un vis frumos. V-am visat pe voi. Pe tine, pe Cici, pe Tănțica și pe Virgil. Iar azi dimineață când m-am trezit, visul mi s-a împlinit. Furierul ne-a adus poșta, iar eu am primit o scrisoare de la voi. Tare m-am bucurat. De-abia aștept să mă întorc acasă…”.

Așa începea cartea poștală pe care familia Mezdrea a primit-o în aceeași zi împreună cu telegrama cu chenar negru ce venea de la conducerea Armatei a II-a. Doar că data carții poștale era de pe 30 Decembrie, cu cinci zile mai înainte ca poștașul din Panaci să lase telegrama pe prispa casei de vizavi de biserică. N-a avut puterea să dea ochii cu nimeni din familie, nenea Gavril fusese învățătorul lui.

Anii au trecut peste salcia din Ipolytarnok cu arșițe și zăpezi, cu vânturi și ploi ce au brăzdat trunchiul vechi al salciei. În primăvara lui ’90 salcia s-a prăbușit după un vânt strașnic ce luase și acoperișul turnului de biserică, reconstruit între timp. Sătenii i-au scos rădăcina, lăsând astfel crucile de piatră nemțești, făcute de statul german în anii ’50, în linie cu crucile de lemn ale românilor puse de către localnici.

În aceeași vară, două camioane ale administrației cimitirelor militare germane au venit în Ipolytarnoc unde, după trei zile de săpat și strâns informații, au identificat soldații germani, apoi i-au încărcat în camioane și i-au mutat la cimitirul militar german din Budaors. Acolo în prezența rudelor și a reprezentanților armatei și statului s-a ținut o slujbă, după care au fost reînhumați.

Astăzi în cimitirul din Ipolytarnoc nu se mai văd urmele mormintelor militare germane. Cimitirul a fost reorganizat și localnicii au făcut alei ce despart parcelele aranjate geometric între capela veche și cea nouă.

Undeva, în stânga, este parcela familiei Telek unde membrii ei, răposați întru Domnul, se odihnesc în cinci locuri de veci situate în jurul unei cruci de lemn. Aceasta, frumos îngrijită și acoperită de flori, săpată și curățată de buruieni, este acoperită în fiecare an, de ziua Morților pe 1 Noiembrie, de flori și lumânări care ard până în zori.

O doamnă distinsă, cu ochi albaștri și senini, trece zilnic pe la mormântul tatălui ei, bătrânul Telek Ferenc, cel care a fost gazda ofițerilor români din acel Ianuarie zbuciumat din ’45. Bătrânul, stins în 2003, îi povestea mereu fiicei lui despre căpitanul amabil care le-a fost oaspete și care le-a salvat biserica din sat. El însuși îi cioplise crucea căpitanului apoi, de-a lungul anilor, a avut grijă de ea.

Dealurile împădurite din Ipolytarnoc aduc oarecum cu valea Dornelor, locul de unde venea învățătorul Mezdrea însoțit de plugarii, militarii și crescătorii de animale ce îi avea în subordine. Altitudinea, pădurile de pini și chiar casele de sub dealuri seamănă cu cele din locurile în care sperau să se întoarcă mâna de oameni care au rămas pentru totdeauna în Ipolytarnoc.

Unii înțelepți, indiferent de nație sau religie, spun că viața merită trăită alături de cei care te iubesc. Iar moartea merită închinată celor care te pomenesc.

Se pare că pentru pâlcul de eroi, care s-au jertfit pentru țara lor acum 66 de ani, moartea a fost una cu rost. Prin ea, ei s-au întors acasă. Iar acolo i-au așteptat o altă familie. Una, care i-a adoptat și i-a pomenit în cinste și în slava martiriului lor!

Anul acesta mi-am construit concediul pe baza unei promisiuni smulse de la mine de către șiretul meu băiețel, cel care știe să-și îndeplinească dorințele prin tenacitate și diplomație. După cum știm cu toții, orice promisiune făcută unui copil este sfântă, ceea ce nu se poate spune și despre viceversa!

Astfel că joia aceasta, într-o zi minunată de august ne-am pornit toată familia către Disneyland-ul din Paris, via șoselele Uniunii Europene.

Și pentru că orice lucru care începe bine se termină în general prost, trăiesc cu speranța ca și reciproca să fie valabilă. Doar așa mai poți avea un pic de moral după șocul suferit cu ocazia traversării bulevardului Carol, urmat apoi de slalomul special printre gropile lui Nechita.

Am decis după un scurt consiliu de familie ca direcția de ieșire din patria-mumă să fie Pașcani-Borsec-Reghin- Tg. Mureș-Oradea cu escală în Târgu Mureș.

La fel cum în vechime voievodul își răsplătea câte-un boier pentru merite deosebite în luptă, beție și dăruit țiitoarea cu fundă roșie la gât stăpânului matol, tot așa se pare că boierului Umbrărescu i-a fost dăruită rețeaua de șosele care brăzdează ( vorba vine!) Carpații de răsărit.

Meritele pentru care această moșie a fost dăruită de Padișahul Arogant și El Lider Maritimo Maximo contelui de Bugatti și urmașilor lui în vecii vecilor, numai istoria le va devoala. Și sperăm să fie măcar în termenul de cincizeci de ani de la moartea ultimului dintre martorii acestei afaceri, așa cum se practică la misterele serioase ale marilor case.

Părăsind moșia marchizului de Mârlandia, actualul copărtaș de imobiliare cu Prima Fiică a Republicii, și intrând în orașul Târgu Mureș, observi cum poate fi adus un oraș la standarde occidentale din punct de vedere al curățeniei și infrastructurii, chiar dacă tot târgul vuiește de șpăgile primarului.

Vineri dimineața traversăm în viteza melcului drumul dintre Târgu Mureș și Câmpia Turzii, târându-ne printre tiruri puturoase, bețivi inconștienți, căruțe, hoituri de cotarle și echipaje de poliție care ,,descurajează deplasarea cu viteză în trafic”. Eficiența vânătorii de șoferi frustrați, care odată scapați din iadul imobil și puturos al șoselelor patriei își rezeamă piciorul pe pedală, din punct de vedere al prevenției accidentelor, este evident nulă. Însă senzația de putere și posibilitatea de ,,a-l arde” pe plătitorul de impozite este una de maxim orgasm imbecil pentru intelectualii cu cașchetă. Dacă banii luați din amenzi în ultimii douăzeci de ani ar fi fost folosiți pentru construcția de autostrăzi, am fi stat cu siguranță cel mai bine din Europa la capitolul infrastructură rutieră.

Intrăm apoi pe autostrada Transilvania, sectorul Câmpia Turzii – Gilău, care deși este de doar circa 55 de kilometri, are un efect extraordinar asupra moralului șoferului scăpat din mizeria de drum europeano-național, sau cu Dumnezeu s-o fi numind!

În primul rând ai posibilitatea să mergi vreo jumătate de oră cu o viteză de croazieră decentă pe un asfalt impecabil, fără să fii nevoit să belești ochii după vreo căruță cu lemne de furat, și în al doilea rând poți economisi cam două ore din cât ai fi pierdut traversând cele două Turde, plus ,,muncipiul de frunce” al țării.

Din elanul înmagazinat pe această scurtă dar binecuvântată autostradă poți traversa drumul din Gilău până în Aleșd insensibil la mizeria din jur. Astfel până îți dai seama că totul a revenit la normal, observi cum pe-o bornă kilometrică apare un ,, Borș 34 km” și entuziasmul care te cuprinde face uitată frustrarea deplasării pe aceeași șosea de rahat.

La ora 14.30, prezentăm în viteză actele unui ,,duet vamal” româno-maghiar apoi intrăm în Ungaria.

Curățenie, mușcate roșii la ferestre, nici o groapă în asfalt, clădiri îngrijite și vopsite și … culmea tupeului, piste de biciclete în și …între localități care mai sunt și circulate de o puzderie de cetățeni!

Coane Gigi, de nu se retrăgea armata română în 1919, ce mai afaceri făceai matale prin pusta maghiară cu Symmetrica dumitale! Așa, ești obligat să-i suporți pe mitocani și să te înghesui cu hectare de pavele prin zona industrială și drumul hoților din Vlădiceni.

Da’ nu-i bai! Pavele pot fi puse și pe două sau chiar pe trei straturi!

Vechea vorbă din bătrâni, aceea cu ,,Pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești” își arată în aceste zile, mai mult ca oricând, înțelepciunea. După ce numai o intervenție masivă, hotărâtă și promptă a statelor occidentale au salvat de la un faliment rușinos marile corporații financiare, acestea, fiind ulterior încorsetate de anumite legi adoptate în vederea unui control mai strict al activității lor, țin să-și arate recunoștiința în felul lor, atacându-și la baionetă binefăcătorii.

Zeci de ani, mediul bancar și felurite și variate instituții financiare au fost un teren prolific pentru o adevărată viermuială în care lăcomia, suficiența, incompetența și aroganța au fost reguli de joc. După ce activitatea de creditare, adevăratul motor al unei economii capitaliste sănătoase, a fost deliberat fragmentată astfel încât responsabilitatea să devină difuză iar nenumăratele asigurări și reasigurări ale ei au dus la cost aberant pe care debitorul l-a plătit cu vârf și îndesat, bancherii pozează în fecioare virgine și moraliste.

Aceste fecioare, despletite și cernite în urma recentei crize dar cu himenul recusut pe cheltuiala contribuabilului, au găsit de curând o nouă modalitate de exprimare a neliniștilor lor existențiale. Neliniști exprimate prin intermediul complicilor lor la marea orgie de dinainte de criză, judecătorii supremi ai prețului corect, agențiile de rating. Oficine de propagandă a marilor împrumuturi cu costuri imense dar ascunse, numitele Standard & Poor’s, Moody’s și Fitch au sărit de curând la beregata Statelor Unite și amenință Franța și Marea Britanie cu scăderi de rating.

Bineînțeles că atunci când vrei să împroști cu rahat nu te împiedici de-o bagatelă de 2000 de miliarde de dolari, așa cum a demonstrat zilele trecute Standard & Poor’s. Pare evident că tot în felul acesta urechist și heirupist vor fi analizate și celelalte state care au băgat mâna adânc în foc pentru a scoate castenele ,,coapte” de nesimțirea bancherilor.

Aceștia, după ce au spoliat cu nerușinare banii investitorilor, au găsit de curând că este momentul să mai tragă o incursiune de jaf. Acțiunea concertată a agențiilor de rating combinată cu știri alarmiste lansate prin ,,cozile lor de topor” de prin diverse ziare sau agenții de media au avut ca efect speculații în urma cărora, ca de obicei, o sumedenie de investitori mărunți au pierdut enorm pentru ca o gașcă de speculatori să facă averi.

Miercurea trecută amenințarea cu scăderea de rating a Franței precum și un articol dubios din Daily Mail au dus la scăderea acțiunilor Societe Generale cu 20,6% într-o singură zi. Scăderea pe bursă de la sfârșitul lunii iulie ( de când agențiile de rating au detonat bomba) a acțiunilor S.G. a fost de 45%. Pentru niște băieți deștepți care au cumpărat joi acțiunii la Societe Generale sau obligațiuni europene, care deasemeni au fost lovite cu măciuca de acest adevărat atentat terorist media, profitul realizat prin vinderea lor peste două trei săptămâni bate lejer de 25%.

Primul semnal că totul s-a desfășurat conform planului a apărut a doua zi, astfel că Daily Mail și-a cerut scuze pentru articol, iar analiștii onești, după ce și-au revenit din șoc, au sprijinit inevitabil și cu bună credință revenirea prețului la normal.

După exemplele nenumărate oferite de criza din ultimii doi-trei ani, în care politicul și conducerea băncilor și-au dat mâna în a ascunde mizeria sub preș, dacă Parchetele din Europa ar dori să combată adevărata criminalitate financiară, ar trebui să se concentreze nu numai pe piața neagră sau pe fenomenele de evaziune fiscală ci ar trebui să își deschidă câte un birou permanent în sediile marilor organisme financiare. Și aceasta pentru că randamentul oferit de credite mânărite și speculații de acest gen este mult superior oricărei activități infracționale din domeniul financiar.

Moraliști precum Radu Grațian Ghețea sau Bogdan Baltazar, de care nu mai încapi pe micile ecrane când e vorba să discutăm despre criză și falimente, ar trebui să mai răspundă și la alt gen de întrebări decât la cele cu care au fost obișnuiți.

De exemplu, de ce anul trecut BRD-ul în timp ce ridicase dobânda clienților săi cu trei patru puncte procentuale agravând situația lor financiară, și așa lovite greu de criză, umbla prin târg la ,,vânat “ clienții altor bănci promițându-le dobânzi mai mici cu 70% decât cele practicate clienților proprii?

Sau cât de moral este ca unele bănci să își cesioneze creditele neperformante unor firme apărute din ,, spuma mării”, curățându-și astfel bilanțurile, iar firmele cu pricina după ce se încarcă cu toate mizeriile băncii își dau ,,obștescul” faliment lipsind de orice reponsabilitate ulterioară pe bancherii care și-au încasat bonusurile pentru depășirea planului la credite?

Să nu ne facem iluzii că cei doi corifeii ai moralității financiare pomeniți mai sus dintre care unul a devenit celebru cerând Parlamentului o lege pentru pedepsirea cu închisoarea a celor ce își întârzie ratele, vor supune augustei lor atenții acest gen de îndoieli.

Pentru cei care vor să-și explice de ce li se întâmplă anumite lucruri și mai ales cum, e drept că aceștia sunt din ce în ce mai puțini, un raționament corect și simplu poate duce la concluzia că în urma recentei crize, singurii care nu au avut nimic de pierdut au fost purtătorii gulerelor albe din zona financiară și cei cu gulere gri, de la jeg, din zona politică.

Iar pentru cei care nu sunt curioși, rămân teme mult mai interesante de dezbătut; cele referitoare la planurile lui Becali, noua dragoste a lui Moni și angoasele lui Oana Zăvoranu.

De-a lungul ultimilor 20 de ani, doi președinți ai PNL-ului au coborât de pe panoul de onoare, întrupat din portretele liderilor ce sunt găzduite pe peretele aflat în sediul din Bulevardul Aviatorilor, și s-au transformat în activiști ai altui partid. Este adevărat că PNL-ul a primit și el la schimb un președinte din tabăra sirenelor ce au determinat mirabila migrație, e vorba de Petre Roman, dar diferența de calibru este evident dezavantajoasă liberalilor.

Ușor, ușor, în pași împleticiți și somnoroși, președintele de azi al PNL-ului se transformă din virtual președinte al României în viitor președinte al Partidului Conservator. Nu este cazul să ne facem griji de soarta lui Daniel Nimeni Constantin, sau cum s-o fi numind argatul pus acum în fruntea heleșteului de guvizi ce reprezintă PC-ul.

Prestația nătângă și sumețită a celui care ar fi trebuit să defileze către Palatul Cotroceni la următoarele alegeri prezidențiale privează Partidul Național Liberal de un rezultat electoral pe care îl merită prin prisma valorii membrilor săi. Mai mult decât atât, pe zi ce trece, sentimentul de jenă al alăturării de acest avorton politic care este PC și stânga decrepită reprezentată de PSD, produce membrilor liberali un sentiment de scârbă.

Pentru cineva a cărui poziție de Gică-Contra în cadrul propriului partid a fost respectată de toți liderii liberali din ultimii zece ani, este ciudată îndârjirea cu care a trecut în planul doi toți oamenii care l-au ajutat să ajungă în această funcție.

Apucăturile sale de mic dictator prin care ,,cine nu pupă , zboară…” precum și permanenta asociere, făcută pe un ton sumețit și arogant, cu securistoidul bătrân al Antenelor, a reușit să irite pe majoritatea simpatizanților liberali care, până mai ieri, vedeau în el un politician de mare viitor.

Iar dacă îndepărtarea tuturor liderilor care l-au sprijinit și trecerea lor într-un plan îndepărtat ține de devoalarea unui caracter de doi bani, porcăiala cu principalul finanțator al partidului și mai ales, al său personal, ține deja de domeniul patologicului.

După ce și-a făcut valetul secretar general al partidului, precum Nero calul senator, seraficul domn Antonescu ține să se identifice cu acesta, citindu-și seară de seară poezelele antibăsesciene, iluminat de dogoarea admirației slugilor din televiziunea varanului. Adept al filozofiei că ideile puține, dar fixe, precum și țâfna cu ștaif înlocuiesc cu brio un portofoliu de idei, actualul lider își trage încet dar sigur partidul pe linie moartă.

După ce voturile liberale au să-l facă președinte al Senatului pe cel mai antipatic și lipsit de carismă politician din România, mă refer aici la varanul semidoct, Partidul Liberal o să ajungă cu o prezență în Parlament de maximum 70% din cât ar fi meritat. Și asta pentru că mulți dintre simpatizanții liberali vor refuza să-și dea votul unei alianțe care îi include pe Voiculescu, Năstase, Hrebenciuc sau Vanghelie. Iar aceștia vor fi cu siguranță mult mai numeroși decât cei care vor da buzna la vot doar pentru că au fost seduși de o poză în grup în care Crin se îmbrățișează cu Voiculescu și Ponta.

Astfel încât, după Prezidențialele ce urmează în 2013, pierzătorul nu va avea atâta cur câte cizme vor dori să îl dezmierde. Și pentru că perspectiva nu e câtuși de puțin îmbietoare, n-ar fi rău ca domnul Helvig să mai dea câte o târcoala prin trustul din Băneasa. Nu de alta, dar la câte-o cafea cu Gâdea și Dana Grecu, s-ar putea să învețe locația toaletei, casieriei, a platoului de filmare și al remizei unde se dau senviciuri aduse de la benzinăria de după colț.

Că după cum se arată semnele, va cam trebui să facă pe ghidul pentru domnul Antonescu, în activitatea domniei sale de viitor lider al Conservatorilor.

Pentru  cei care apreciaza un pamflet minunat recomand cititorilor sa parcurga ultimul editorial al lui Mircea Dinescu: “Un crin vestejit pe catafalcul aliantei moarte”