În urmă cu puţin timp am primit o veste care m-a bucurat în mod deosebit. Îmi face mare plăcere s-o împărtăşesc tuturor celor care, asemenea mie, sunt încântaţi să asculte muzică de operă. Dl. Alexandru Emanoil autorul volumelor enciclopedice  Lebăda de la Busseto –Verdi, Verismul, Belcanto, Opera romantică franceză a pregătit pentru tipar a doua ediţie a Verismul-ui. Domnia sa a luat acestă decizie pe de o parte datorită tirajului iniţial insuficient (cartea s-a epuizat imediat), iar pe de altă parte pentru a elimina únele imperfecţiuni de tipărire; şi, de asemenea, pentru a completa conţinutul cu creaţia a doi celebri compozitori,  Amilcare Ponchielli şi Arrigo Boito (ale căror lucrări un se încadrează chiar în curentul muzical respectiv, dar ar fi fost regretabil să nu se sublinieze contribuţia lor uriaşă la dezvoltarea acestui gen muzical). În noul volum va fi şi o pagină cuprinzând câteva gânduri despre scrierile amintite, despre însemnătatea şi unicitatea lor în peisajul cultural românesc, dar şi dincolo de hotarele ţării.

Redau mai jos această pagină, împreună cu o scrisoare a marelui tenor Cornel Stavru adresată autorului.

GÂNDURI…

“Cea mai mare fericire, după aceea

de a iubi e să-ţi mărturiseşti iubirea”

Octavian  PALLER

Pasiunea pentru muzică a făcut ca inginerul Alexandru Emanoil „ un simplu fan al Teatrului Liric“ cum se autointitulează, să-şi mărturisească iubirea pentru operă scoţând la iveală patru volume, adevărate enciclopedii, cu pagini încărcate de numeroase şi preţioase informaţii, rod al unui mare efort de documentare, a unei temeinice cercetări în prezentarea analitică a spectacolelor de operă, volume ce vin  să compenseze această actualitate prea grăbită, prea concretă, din ce în ce mai haotică şi agresivă; autorul sperând, desigur (şi, consider, reuşind ) să îmbogăţească spiritual cele mai diverse categorii socio-profesionale şi de vârstă,răspunzând nevoilor şi cerinţelor consumatorilor de cultură muzicală.

Recomand aceste cărţi cu cea mai mare căldură atât studenţilor mei de la Universitatea de Muzică din Bucureşti, cât şi tuturor iubitorilor de operă.

Cristina COTESCU

Regizor artistic la

Opera Naţională din Bucureşti

Profesor asociat la

Universitatea de Muzică din Bucureşti

Volumele Lebăda de la Busseto apărut în 2006, Verismul editat în 2007, Belcanto din 2008, precum şi Opera romantică franceză tipărit în 2009, sunt lucrări de o importanţă excepţională şi cu siguranţă reprezintă o contribuţie unică în istoria muzicografiei universale. Decenii de audiţii, răsfoitul a zeci şi zeci de librete, comparatul a sute de audiţii celebre ale diverselor opere, o titanică muncă de documentare, precum şi o patimă arzătoare pentru operă, ce i-a fost dăruită de destin – i-au permis autorului să creeze o fantastică enciclopedie a acestui gen muzical, odinioară atât de popular, iar astăzi, din păcate, căzut în desuetudine.

De ce aceste cărţi sunt scrise de un inginer şi nu de un critic sau istoric muzical? Încercaţi să vă amintiţi de numele vreunui muzicolog sau formator de opinie muzicală şi culturală de la Iosif Sava încoace…Dacă nu puteţi, nu este nici o problemă! Nimeni nu îi cunoaşte! Ei se cunosc doar între ei! Poate aşa se explică şi platitudinea mocirloasă, precum şi călâia superioritate tremuriciosă cu care au fost întâmpinate aceste lucrări de popularizare a unui minunat gen muzical, de către comunitatea muzicologilor români.

Adrian CHRISTESCU

Îndrăgostit de operă

Dl. Alexandru Emanoil – inginer reputat, deşi în adolescenţă se pregătea pentru profesia de pianist îşi asumă cu pilduitoare modestie condiţia de a nu-şi permite să emită judecăţile de valoare ale unui muzicolog. Dar Domnia sa a fost şi rămâne un pătimaş iubitor al muzicii de operă, un profund cunoscător al genului, un extrem de bine informat în domeniu. Astfel că îmbinând pasiunea cu rigoarea, desfăşurând o muncă uriaşă  a selecţionat şi ordonat pe parcursul a sute şi sute de pagini o cantitate imensă de informaţii apărute în volumele  Lebăda de la Busseto, Verismul, Belcanto, Opera romantică franceză. Veritabile enciclopedii, inedite, care se adresează atât publicului larg de melomani, cât şi  –  de ce nu? – specialiştilor, cărţile conţinând o multitudine de date puţin sau deloc cunoscute, amănunte şi completări temeinic documentate. Ca admirator fervent al valorilor Teatrului Liric am citit multe lucrări de gen, am consultat bibliografii şi am convingerea că în forma aceasta volumele menţionate reprezintă o unicitate nu numai la noi, dar şi pe plan mondial.

Tot respectul şi toate gândurile mele bune pentru autorul acestor valoroase scrieri.

Romeo POPESCU

Cândva tenor în corul

Teatrului Naţional de Operetă

De foarte mulţi ani

colaborator statornic al emisiunilor

de  operă de la Radio România

Până pe la 13 ani, atras iremediabil de muzică, studiind sistematic şi intensiv pianul alături de….. Dan Grigore şi Krimhilda Cristescu, şi-a dorit să devină

”măcar“ un important interpret. Părinţii şi copilul şi-au dat seama însă la timp că pentru implinirea acestui vis – dorinţa, entuziasmul şi tenacitatea sunt totuşi insuficiente dacă talentul nu reprezintă o garanţie. Aşa că elevul Alexandru Emanoil a „… a închis pentru totdeauna capacul pianului, pentru a nu-l mai deschide niciodată „ şi şi-a îndreptat eforturile către domeniul ştiinţelor exacte, în care va excela într-adevăr. Se spune însă că prima dragoste nu se uită , astfel că pasiunea pentru muzică nu l-a părăsit nici o clipă, i-a insoţit statornic anii liceului şi ai facultăţii, iar mai târziu pe cei ai maturităţii sau ai senectuţii, acest „violon d’Ingres” cristalizându-se în patima pentru operă. De-a lungul anilor, numele inginerului meloman a dobândit o rezonanţă aparte în diferitele emisiuni radiofonice specifice, fercventele sale intervenţii demonstrându-i cuprinzătoarea cultură muzicală şi profunzimea judecăţilor de valoare. Cu o răbdare ieşită din comun, cu discernământ evident şi mai ales cu multă, multă dragoste pentru arta lirică, Alexandru Emanoil a strâns într-un timp îndelungat o documentaţie impresionantă, pe care, ajuns la vârsta pensionării, a decis să o valorifice în tomurile Lebăda de la Busseto –Verdi, Verismul, Belcanto, Opera romantică franceză.

E cert, prin anvergura şi exigenţa alcătuirii, prin inspirata ţinută literară, şi nu în ultimul rând prin plăcutul aspect grafic – aceste scrieri  se impun între cele mai elocvente contribuţii româneşti menite să înfăţişeze exhaustiv orizontul istoriei muzicii şi al spectacolului de operă.

Claudiu CHRISTESCU

Secretar literar (fost)

al Teatrului National din Bucureşti

Împătimit al muzicii de operă

Dragă Domnule Alexandru Emanoil

Mă bucur din toată  inima pentru iniţiativa dumneavoastră de a publica ediţia a doua a lucrării Verismul (din ciclul Opera italiană în capodopere).  Intr-adevăr, un plus de acurateţe a conţinutului impunea ameliorarea unor imperfecţiuni apărute în tipărirea primei ediţii. Şi, de asemenea, am aflat că tirajul celei dintâi apariţii s-a epuizat extrem de repede. Oricum, alături de celelalte trei volume – Verdi, Belcanto şi Opera romantică franceză – Verismul reprezintă o contribuţie preţioasă, semnificativă pentru înţelegerea fenomenului muzical operistic în profunzimea lui, într-o literatură de specialitate nu tocmai bogată.

De-a lungul unei cariere de 30 de ani am cântat în ţară şi în afara ei zeci şi zeci de spectacole cu superbele creaţii ale belcantoului Trubadurul sau Bal mascat şi mărturisesc, fără falsă modestie, am trăit satisfacţia multor succese relevante (inclusiv în Italia); totodată însă am interpretat cu aceeiaşi bucurie a împlinirii artistice şi rolurile consacrate tenorului din capodoperele veriste Paiaţe, Cavaleria rusticană, Tosca sau Andrea Chenier. Astfel că ştiu bine rigorile esenţiale de construcţie şi interpretative pe care le impun aceste din urmă lucrări: şi în privinţa ţesăturii vocale, şi a plusului de emoţie dramatică ce trebuie exprimată, dar şi pentru redarea adevărului de viaţă în plenitudinea lui; totul printr-un tumult orchestral adesea de natură simfonică în care sopranei, tenorului sau baritonului nu îi este deloc uşor să se afirme. Ei bine, dumneavoastră reuşiţi în volumul amintit să arătaţi extrem de clar deosebirea dintre o concepţie muzicală şi alta, dintre o modalitate de interpretare şi alta.

Încă o dată sunt alături de dumneavoastră şi sper în succesul pe deplin meritat al acestei cărţi.

Cornel STAVRU

Tenor

la Opera Naţională din Bucureşti

Recitindu-mi ultimul articol postat pe acest blog, trebuie să recunosc cu sinceritate că sunt un jalnic analist politic. Deși urmăresc de atâția ani prestațiile politice ale diverșilor politicieni din această țară, am rămas și eu, ca și atâția alții, cu gura căscată la declarațiile președintelui Băsescu.

Mai mult ca niciodata, trebuie să admirăm înțelepciunea populară care spune că atunci când Dumnezeu vrea să piardă un om, mai întâi îi ia mințile. De oricât de multă prostie și suficiență îl poți bănui pe numitul Băsescu, parcă această ultimă declarație, în care se ia la trântă cu istoria, conține totuși germenii unei decuplări de la realitate. Senzația pe care o capeți, urmărind prestația din ultimul timp a acestui individ ajuns printr-o nefericită greșeală a istoriei în fruntea acestui stat, este că metoda de lucru a administrației prezidențiale a devenit pusul rahatului pe ventilator.

Îndârjirea de a se lua la harță cu toată lumea și de a sfida bunul simț prin tot felul de imbecilități afirmate de la înălțimea scaunului prezidențial a devenit de domeniul patologicului. Bădărănia arhicunoscută a acestui personaj a reușit să scape din corsetul funcției publice și să se reverse mustind asupra întregii țări punându-și, după cum era de așteptat, până și pe ultimii săi fani care mai posedă o urmă de bun simț, într-o postură imposibilă.

Sunt curios care ar putea fi justificările unui Cărtărescu, Patapievici, Mihăeș sau T.R.U, cunoscuți fani ai ,, reformatorului de la Cotroceni”, la adresa declarațiilor acestuia despre Regele Mihai. Afirmația prin care Mareșalul Antonescu este făcut ,, prim-ministru” iar răspunzător de Holocaust este făcut Regele Mihai, care era șef al statului, ne face să îl bănuim pe actualul președinte nu doar de lipsa unor elementare cunoștințe de istorie, ci și de o anume proiecție în trecut a convingerii sale că funcția de prim-ministru în această țară este aceea de vechil al șefului de stat.

Dacă până mai ieri de’alde Voinescu, Pora și Preda încă mai făceau chip cioplit la orice bazaconie de-a șefului, astăzi parcă și aceștia se văd nevoiți să se delimiteze jenați de mitocanul prezidențial. Mitocan, care interpelat la Bruxelles pe seama acestor declarații, a ținut ostentativ să se lămurească faptul că nu a fost înțeles greșit; ,,Tocmai la Bruxelles v-ați gândit că nu puteți dormi de clarificări?”. Adică un fel de; ,, Ce tot vă f.. grija, măi băieți!”.

Spre marea lui uimire, Băsescu mai este azi apărat în public doar de personaje ca Udrea și Sergiu Nicolaescu. Dacă la prințesa tupeului din Pleșcoi nu ne-ar mira nici dacă ar râma și prin hazna după mentorul ei, la conu’ Sergiu vedem cum lipsa reflectoarelor încurajează frustrarea senilă ce îl macină pe ,, cel mai mare regizor din istorie”, asta după propriile lui spuse.

Mai răsare de pe aiurea și un Dragoș Aligică care se căinează fals și pudibond: ,, Vezi Doamne! Ce mare șmecherie s-a întâmplat? Ce se oripilează dom’le ăștia doar pentru atâta lucru!”.

Toți acești imbecili, de la cel cu gura spartă și până la lătrăii lui, nu reușesc să înțeleagă de ce s-a scandalizat lumea în halul acesta, când ei asta fac de dimineața până seara. Ce este atât de special în cazul acesta?

O să le fac un serviciu și o să le vând un pont! Pentru faptul că mitocanul din dealul Cotroceniului trage o flegmă pe un bătrân care nu l-a deranjat niciodată și nu a emis vreo părere, bună sau rea, la adresa Instituției care îl succede, nu mă așteptam ca cei șapte ani de acasă sau vreo urmă de bun simț și respect să îl oprească.

Problema care a apărut acum și pentru care o să plătească, cu vârf și îndesat, la următoarele alegeri PDL-ul domnului Băsescu, este că acum nu i-a enervat pe răpănoșii care merg la vot pentru o găleată portocalie sau un ajutor social aruncat pe fereastră, ci pe cei mulți, care demult nu mai sunt interesați de păruielile din politica românească.

Acestora, cetățenilor care nu mai vin demult la vot din respect față de valorile lor, atenția le-a fost atrasă de flegma urduroasă pe care un bețiv a trimis-o pe fața unui simbol al României. Un simbol compus din măreția jertfei de sine, bunul simț ca armură și demnitate în fața vicisitudinilor ce au lovit această țară. De aceea, mitocănia asta nu a fost ca celelalte, cotidiene și numeroase, în care se păruie niște indivizi similari.

Sau ca să fim pe înțelesul lui Nuți și Chioru:

-Ai grijă, bă mitocane! Nu borî în biserică, că nu ești la tine acasă, în sufrageria cu balerine de porțelan și ,,Răpirea din serai” adusă de la Stambul în cală!

Încă din timpul domniei padișahului Adrian Năstase, s-a dovedit că singurul politician care dă ora exactă în România, propunând teme de discuție pentru viața politico-socială, este președintele Băsescu. Deși este la fel de impotent în a guverna și la fel de grijuliu de a se înconjura numai de pupincuriști, ca și restul de politicieni români, spre deosebire de aceștia din urmă, președintele are idei și o bună strategie electorală.

Întorcându-se la popor sau durându-l în cot de el, în funcție de interesul său de moment, Băsescu și-a făcut un nume de glorie în a afirma astăzi ceva și a se contrazice mâine, eventual cu o lacrimă în colțul ochiului. Trădarea partenerilor și colegilor, fățărnicia și lipsa sa de loialitate față de orice crez politic mărturist la un moment dat, în loc să îl izoleze, cum ar fi fost normal într-o societate decentă, a creeat noi standarde politice. Admirat și invidiat chiar și de dușmanii săi, care se întrec în a-i imita discursul grobian, agresivitatea și grosolănia în crescendo, președintele schimbă temele de discuție din societatea românească cu o îndemânare de prestidigitator.

După focurile de artificii și lopețile de cazma date peste țeasta celor care mai cârtesc în front, necesare pentru impunerea în fruntea PDL-ului a sclavului sortit să țină așternutul cald până la întoarcerea stăpânului, președintele a început de curând o nouă manevră de învăluire prin care și-a luat adversarii prin surprindere.

A început cu tema schimbării Constituției pe motiv de parlament unicameral și scoaterea prezumției de avere licită. Orice om de bun simț poate vedea că ambele sunt două prostii fără margini, însă pentru amărăștenii aduși la sapă de lemn taman de gașca prezidențială sunt numai bune de promovat într-o campanie electorală ce se profilează în curând. Cât despre posibilitatea de a trece prin Parlamentul actual o asemenea modificare a Constituției, nu există nici o șansă, dar asta o știe foarte bine și președintele!

A doua temă lansată de Jupân Maximo a fost cea cu reorganizarea teritorială. E drept că spre deosebire de primele pare mai logică, dar din punct de vedere a șanselor de trecere prin Parlament, rezultatul se anunță încă de pe acum un mare zero. E drept că asta nu împiedică tot felul de papagali de pe la televiziunile de gherilă să-și dea cu părerea de dimineața până seara, răcindu-și gura cu tot felul de aiureli.

Un lucru ciudat se întâmplă însă, în timp ce jupănul dă teme la toți fraierii din opoziție!

O discretă campanie de retușare a imagini Casei Regale de România a început să adie dinspre Cotroceni prin portavocile TVR1, B1TV, Dilema, Evenimentul Zilei, precum și alți formatori de opinie cu normă de la buget. În tot acest timp, dinspre Casa Regală tot felul de coincidențe mici și binevenite vin în întâmpinare, cum ar fi: renunțarea la legătura cu familia de Hohenzollern, modificarea regulii care nu permitea prințesei Margareta să-i succedeze tatălui său, precum și o sumedenie de evenimente, lansări de carte și varii prilejuri de a sta pe sticlă la diverse jurnale.

Dacă l-aș bănui pe Traian Băsescu de geniu politic, aș putea face niște supoziții, care dacă ar fi analizate cu atenție, ar putea să întoarcă situația politică cu 180 de grade.

Să presupunem că mâine, domnul președinte ar ieși cu un mesaj prin care ar propune populației un referendum cu privire la forma de guvernământ, deplângând cu lacrimi amare nedreptatea, reală dealtfel, prin care ocupantul din 1946 a schimbat prin forță conducătorul de drept al României de atunci, pe Alteța Sa Regală Mihai I de România. Statura politico-umană a Regelui Mihai, pusă în oglindă cu personaje de genul Ponta, Antonescu, Geoană sau Vanghelie, ar finaliza de la sine efectul loviturii de măciucă, care va paraliza fauna politică a României.

Antonescu ar fi tras pe dreapta urgent (să nu uităm că acesta a recunoscut în nenumărate rânduri că este monarhist) iar PNL-ul ca fibră internă este oricum partidul în care sunt încadrați aproape toți monarhiștii care încă mai prestează în politică. Deci dacă șeful PNL-ului se va opune, accesta va dispărea urgent sub valul creat în interiorul partidului.

PDL-ul, știm cu toții că nu contează deloc în astfel de situații, așa că îi vom vedea urgent pe Boc, Anastase, Udrea sau Sulfina perorând pe marginea beneficiilor unei monarhii constituționale. Cât despre Voinescu, Baconski sau T.R.U., nici măcar n-ar trebui să se prefacă, pentru că din acest moment intelectualii lui Băsescu se vor strânge urgent sub flamura Restaurației, care va deveni sub presiunea lor entuziastă un proiect politic de mare viitor.

Minoritățile, altele decât maghiare, vor spune da, iar UDMR-ul va fi cooptat prin renunțarea la noua organizare teritorială, care oricum nu contează la nimic.

PSD-ul va umbla năuc vreme de o săptămână și se va poziționa evident împotrivă, dar asta nu înainte ca Ponta, Dragnea sau te miri cine, să facă o groază de gafe amendate de curentul de opinie care va scoate România din amorțeală.

Băsescu se va retrage de la Președinție cu un an mai repede, dar în plină glorie! Evident că va fi numit Prim Ministru al unei largi coaliții, asta ca urmare a câștigării alegerilor de către coaliția PDL-PNL, cât și a negocierilor cu Casa Regală.

Sprijinul extern pentru această măsură va fi evident și nu am fi mirați dacă regina Angliei sau o liotă de premieri occidentali vor lua cu asalt agenda românilor de dinainte de alegeri, arătându-și fățiș sprijinul pentru această curajoasa rectificare de destin a românilor.

Toate acestea s-ar putea întâmpla dacă Băsescu ar avea sânge în instalație, lucru pe care îl știm cu toții că îl are, și dacă ar fi un geniu politic care ar sesiza că aceasta ar fi singura variantă prin care ar mai putea rămâne la putere cel puțin încă două mandate, lucru benefic pentru confortul financiar și penal al celor care îl înconjoară.

Nu vor trece multe zile și ne vom convinge dacă jucătorul de ruletă știe și bridge.

Pentru cei ce nu sunt familiarizați cu anumite rase de câini, le putem prezenta definiția standard cu care aceste simpatice patrupede sunt cunoscute în lumea iubitorilor de animale:

Pudelii sunt o rasă de câini de mărime mijlocie, cu părul lung, lățos și creț, ușor de dresat, folosiți în general la vânatul păsărilor acvatice. Coafat sau tuns potrivit imaginației stăpânului sau a posibilităților lui financiare, pudelul este îndeobște un cățel caraghios, ținut în lesă, care calcă pe urmele stăpânului și este util persoanelor singuratice cu frustrări de socializare, cărora le place să dispună discreționar de soarta unor ființe, de preferință aparținând unor rase inferioare.

Această jucăușă rasă de patrupede are un corespondent în politica românească și anume sub forma speciei denumite Politicianul-pudel cu rădăcini dalmațiene. Dalmațianul este un câine cu părul scurt și acoperit de numeroase pete negre, sensibil la frig și frică, cam uituc și cam prostănac, dar cu un nesfârșit apetit de a îndeplini porunca stăpânului.

Combinația acestor două pedigree-uri canine în gena politicianului-pudel dau un portret îndeobște cunoscut în viața politică dâmbovițeană. Indiferent de sexul și zona geografică de proveniență, de pregătirea din dotare sau lipsa oricărei pregătiri intelectuale, politicianul-pudel prezintă un set de caracteristici extrem de bine definite, care diferențiază această specie de restul hominizilor ce populează fenomenul politic din țara românească.

Politicianul-pudel poartă în memoria lui și a celor care depun un minim de efort de reamintire a trecutului, o serie de pete mari, negre și cam penale uneori, care au apărut în perioada de cățelăreală, în care acesta își făcea un loc în lume, mușcând, mârâind sau gudurându-se.

O țeapă la o bancă sau la un partener de afaceri, un soț cam interlop, un tată cam securist care a lansat-o prin ordin, un plagiat sau o delapidare suavă de la bugetul statului, un frumos buchet de șpăgi, primit în perioada în care trebuia să păzească borcanul de miere al bugetului de stat sau pur și simplu o dileală medie cauzată de o dorință maladivă de putere sau de o agoniseală rapidă și fără muncă. Toate aceste pete negre la dosar sunt nelipsite din scara cromozomială a ADN-ului unui politician-pudel. Petele negre nu sunt numai piesă de bază în dosarul de promovare și răsplată, ci reprezintă și un factor extrem de important în recunoașterea reciprocă în buluceala din jurul Stăpânului. Petele nu sunt numai semn de recunoaștere reciprocă, ele sunt blazon de apartenență, uniformă a unui club de elită și steag, sub care mărșăluiesc, în pas masonic, zugravii ce preamăresc perfecțiunea întruchipată de Stăpân.

Politicianul-pudel este bălos și dă din coadă instantaneu la auzul vocii stăpânului. Prezența acestuia îl face pe pudel să se ridice grațios în două labe, cu celelalte două cerșind atenția sau la o rostogolire rapidă pe spate punând burta la bătaie pentru un mângâiat prietenos.

El merge pe urmele Stăpânului în lesă, supus recunoscător pentru ciozvârta din fiecare zi. Singurul sentiment permis în această haită este invidia pentru ceilalți pudeli, mai apropiați de Stăpân, care cu permisiunea lui bineînțeles, aleargă în fața stăpânului, lătrând fericiți și anunțând traseul acestuia.

Politicianul-pudel este agresiv la comandă și dispus la semnalul Stăpânului să sară la beregată. Fie și la cea a celui din propria haită. Este evident că dacă pudelul din față va fi devorat, se va creea un loc liber care, dacă meritele vor fi notate de Stăpân, va putea fi ocupat de următorul. În definitiv, toți știu că mai aproape de Stăpân, ciolanul este mai zemos!

Deși fac parte din aceeași rasă, pudelii politici nu seamănă unii cu alții! Dar elementul fundamental care îi leagă este că, toți ca unul, jertfesc pe altarul Stăpânului calitățile lor pentru care au fost selecționați. Unii știu să scoată banii din piatră seacă, alții latră și sar la beregată la comandă, unii sunt buni de prosteală, alții se gudură și ridică codița, spre plăcerea Stăpânului, pe când alții se lasă chinuiți și bătuți când Stăpânul se plictisește.

Cu toții, dacă îi privești de aproape, par de-a dreptul caraghioși cu blănița lor albă, cu ciuful din jurul cozii și urechile decupate de cârlionții crețulii, ca de oaie.

Seara însă, când Stăpânul obosit de atâta coțăială și amețit de licorile energizante, în refluxul cărora se bălăcește politica românească, pleacă la culcare cu vreun membru al haitei, care să-l păzească în somn de el însuși, în bătătura curții se schimbă peisajul.

Sub raza lunii pline și a crâmpeielor de lumină ce vin dinspre focul unde se pregătește hrana, în locul pudelilor poți vedea o haită de hiene și șacali cu boturi sângerânde și îmbăloșate de salivă pofticioasă, viermuind în întuneric și mârâind unul la altul cu ochii roșii.