Dragi prieteni, începând cu această săptămână, Alecsandra Drăgoi, o tânără şi talentată artistă fotograf, a acceptat invitaţia mea de a expune o parte din fotografiile sale, sub forma unor colecţii tematice, care să permită vizionarea unor expoziţii fotografice online, bilunare pentru cititorii acestui site. Frumuseţea şi sensibilitatea capturilor fotografice realizate de Sandra, precum şi dorinţa de autoperfecţionare şi capacitatea de muncă pe care le admir de câţiva ani la această tânără, mă fac să fiu convins de faptul că suntem martorii începutului unei cariere admirabile. Expoziţia va fi prezentă pe pagina ,,Fotografiile Sandrei” şi sunt convins că sunteţi la fel de curioşi ca şi mine cu privire la fotografiile ce vor fi prezentate. Pentru cei ce vor să afle mai multe despre Sandra îi invit să îi viziteze blogul la adresa: http://sandraraluca.blogspot.com.

A devenit evident pentru toată lumea, că soarta clubului din Dealul Copoului a fost pecetluită de managementul aiuristic şi de incompetenţa dublată de inconsecvenţa factorilor de conducere din club. Pomeneam mai sus despre ,,factorii de conducere”, dintr-un copilăresc simţ de respect faţă de organigrama acestui club, deoarece realitatea este cunoscută tuturor ieşenilor şi nu numai. Domnul primar s-a frăsuit cu jucăria proprie, până a reuşit să o strice!
Păstrând proporţiile, soarta echipei din Copou aduce destul de bine cu cea a României, în care un surogat de dictator, înconjurat de o liotă de pupincurişti, reuşeşte zi de zi să-şi depăşească recordul prostiei, de-abia a atins ieri, într-o uriaşă operă de distrugere a celor mai elementare structuri necesare funcţionării unui organism normal.
Că acest organism este un stat, o echipă de fotbal sau o companie privată, reacţia lui este similară, în cazul înlocuiri regulilor şi procedurilor necesare unei funcţionări normale, cu domnia arbitrariului, a hachiţelor jupânului şi a bunului plac al ,,maneliştilor” manageriali. Toate acestea duc la griparea profundă a funcţionării şi la dispariţia posibilităţii realizării celor mai elementare performanţe în activitatea proprie.
Privită din exterior, această echipă de fotbal seamănă cu o struţo-cămilă, prea grasă pentru a alerga şi fără vreo cocoaşă pentru a căra vreo povară. Dihania mânâncă mult, bea vârtos, aleargă greu, nu aduce nici un folos nimănui, cu excepţia proprietarului care taie bilete la bâlci hoardei de gură-cască ce se hlizeşte ca la circ.
Această echipă are pe hârtie ca proprietar o firmă numită Mobilis, gen căpuşă la bugetul de stat, care vinde ouă de cloşcă la cocoş, al cărui manager presupunem că încă nu a aflat că are în gestiune ditamai brandul de oraş. Banii vin de la bugetul public prin măgăria de fundaţie care cică ajută sportul ieşean, dar care nu cred că a aflat de existenţa vreunui alt sport în afară de fotbal, iar jupânul echipei este Nea Gigi, primarul care azi afirmă că fără el clubul s-ar duce în liga a 4-a şi mâine îi cere lui Mobilis să îşi asume retrogradarea.
Acum vreo cinci ani, un investitor din Oradea a vrut să cumpere clubul şi a sosit la negocieri plin de entuziasm şi cu chimirul burduşit. Acestuia, nea primarul i-a cerut să plătească datoriile de atunci ale clubului, care se ridicau la circa două milioane de dolari şi apoi să asigure bugetul pe anul în curs. Omul, ducând mâna la portofel, a întrebat când poate să citească contractul de concesiune al bazei sportive şi când îi parvin contractele jucătorilor, pentru a-i lua în gestiune.
Răspunsul a fost edificator: ,, -Păi, staţi oleacă, viniţi matali cu părăluţele, demonstraţi că sunteţi alături de club, intraţi în ,, familia noastră” apoi cu timpul o să ne cunoaştem mai bini.
-Şi cu banii daţi cum rămâne, dvs dacă a-ţi avea două milioane de dolari, i-aţi da aşa … fără nici o garanţie?
-Da, ce domne, crezi că dacă dai două milioane de firfirici acum o să ai tu ultimul cuvânt? Doar asta e echipa mea. Întotdeauna o să am ultimul cuvânt!”
A stat omul, s-a gândit oleacă şi la auditul care-i spunea că la Iaşi la 7-8 000 de spectatori corespund în scripte 3-400 de bilete şi s-a decis. A plecat la Bucureşti şi s-a apucat de imobiliare.
De curând, un alt jupân din Moldova a făcut o ofertă de 10 milioane de iepuroi şi a primit aproximativ acelaşi răspuns: ,, -Da, cum nu, cu plăşiere, dar să ştiţi că tot eu trebe să am ultimul cuvânt!”. Omul şi-a făcut cruce şi a plecat în Europa League cu alţii.
Acum să nu credeţi că doar paraîndărăturile la contractele jucătorilor şi negreala din ,, fenomen” a sădit o asemenea dragoste de culorile alb albastre, primarele e şi el om, are şi el o onoare, un prinţip, o datorie şi un destin!
Dară nu strică la casa omului nici ,,trupele auxiliare”, izvorâte din galerie şi efectul lor de
,, activişti”, atunci când e nevoie de mobilizare la vremi de restrişte. Pentru aceştia există ban public din plin pe la Regiile subordonate.
Şi nu în ultimul rând, există plăcerea de a te burica pe la televiziunile sportive, cu somităţi de-alde Mititelu ( citat din opera cheliosului cu ochelari:-Doar n-oi fi vreun prost de moldovean!), Iancu cel negru de Timişoara, MM-eu sau intelectualul Borcea.
O vorbă din înţelepciunea cârciumii mioritice spune aşa: E posibilităţi care se poate şi posibilităţi care nu se poate…! Viaţa şi opera distinsului Primar de Bahlui ne-au confirmat înţelepciunea milenarului popor de gânditori, cu fruntea rezemată pe faianţa de deasupra pisoarului: Bugetar de-o viaţă, bogat şi proprietar de echipă de fotbal! Halal nenicule, să trăieşti şi la mai mare!
Povestea acum câţiva ani domnul Primar într-un interviu la o gazetă de prin târg, cum a jucat el în tinereţe fotbal la Sportul Studenţesc şi alături de Mircea Sandu, Chihaia şi alţii, a devenit o glorie în plină ascensiune în Regie. Din păcate, într-o bună zi, semn că norocul şi cartea nu merg niciodată ţinându-se de mână, bătrânul Mac Popescu, jupânul din Regie, l-a chemat la el şi i-a spus: -Gigi dragă, pe partea unde joci tu, am unul tânăr care promite, îl cheamă Hagi, nu pot să te ţin pe tine, mă presează Federaţia să-l folosesc pe el. Mai bine ţine-te de carte!
Şi uite-aşa, din păcate s-a închis calea spre gloria fotbalistică a junelui viitor primar, retezată de un jucător ce era cu nouă ani mai tânăr, dar în compensaţie s-a deschis calea marelui om politic!
Că speranţa moare ultima şi că prima iubire nu se uită o dovedesc faptul că, deşi a trecut atâta vreme, electorul de Bahlui tot mai pune botul la o fentă, nişte craci, un gol turcesc sau o foarfecă pe lateral!

Cândva , nu demult, în România era bine. Economia duduia, salariile creşteau, pensiile se umflau şi ca printr-o minune, nu era oare România Grădina Maicii Domnului?, un metru de glie azi de luai, mîine cu de zece ori mai mult dădeai.
Poporul îl iubea pe Preşedinte. Venise la putere după un fost comunist, de care se săturase lumea. Cam scandalagiu şi tare în clanţă, dar de… spunea lucrurilor pe nume! Pe lângă toate mumiile politice din opoziţie, ne cadorisise Dumnezeu cu un bărbat drept, puternic, curajos şi care ştia bine ce dorinţe avem noi, Poporul! A luptat la început singur cu toată lumea, apoi pe măsură ce poporul a început să îl adore, a început cu ajutorul lui să-l biruiască pe Padişahul şpăgos şi arogant.
Primii subjugaţi de farmecul său grobian, cu apucături de mahalagiu şi râs de mitocan, au fost ca de obicei intelectualii! Cam mârlan omul, recunoşteau şi ei, dar puritatea principiilor şi vânjoşenia cu care intra în luptă cu mincinoşii, cu hoţii, corupţii şi foştii comunişti meritau sprijinul lor. Apoi, Poporul a făcut un ,,coup de foudre” devastator şi l-a propulsat în cea mai mare funcţie din Stat, aceea de Preşedinte.
Alături de el, în acelaşi partid, apăruse şi crescuse un politician de tip nou. Nu mare de stat, dar cu verbul la el, mereu la dispoziţia presei şi care venind la primărie, după ruşinea primarilor din România, a dat speranţă unui oraş. Plin de solicitudine, mereu în luptă cu necinstea, micul politician a preluat de la Preşedinte partidul care devenise stindardul luptei anticorupţie.
Cam de prin 2006, unii dintre cei mai entuziaşti votanţi ai celor doi au început să fie roşi de viermele îndoielii. Preşedintele părea că devenise cam chior, începuse să vadă numai ceea ce îi convenea. Ceea ce înjurase ani de zile a dispărut brusc din sfera percepţiei lui. În dulcele stil mioritic, îndată ce a ajuns la putere, apostolul anticorupţiei s-a pus pe căpătuit: şi-a făcut o fată notar şi pe cealaltă europarlamentar, şi-a tras casă prin repartiţie proprie, rudele din jur au devenit investitori imobiliari, pupilele pe toace au primit miliarde de euro pe care să le smântânească, iar pupincuriştii personali au primit funcţii înalte.
În paralel, micul politician, devenit prim ministru, s-a transformat în timp record într-un căţeluş plasat la luneta Loganului prezidenţial, care aprobă entuziast şi tâmp orice răzgândire sau aberaţie prezidenţială. Rolul de prim ministru, în actuala accepţiune prezidenţială, nu are nici o legătura cu administrarea statului şi cu conducerea executivă, minipriministrul are doar rolul unui butuc searbăd şi lucios, pe care Chiorul crapă ţestele duşmanilor politici. El există doar pentru a executa şi a sluji!
Gargara tâmpă şi agresivă cu care ne asaltează, precum şi experienţa publică a incompetenţei lor în administrarea treburilor publice creează premisele unei disperări ce pare să cuprindă această generaţie. Poate singura satisfacţie, minoră şi meschină ce-i drept, ar fi că această lighioană politică, cuprinsă de nebunia neputinţei, s-a apucat să îşi sfâşie proprii suporteri, pe voturile cărora s-a proţăpit la cârma treburilor acum nici şase luni.
Aşa că, pentru prostia unor compatrioţi, va mai trebui să îi suportăm pe Chiorul şi Butucul, aceşti doi încurcă-lume, care vor rămâne în memoria colectivă românească alături de miticele personaje sacul şi peticul, ciuma şi setea sau buba rea şi inundaţia. Aceasta fiind una din tarele democraţiei, sunt convins că dl. Lăzăroiu, ca mare specialist în comunicare şi descifrarea dorinţelor ascunse ale poporului, are dreptate când spune că: ,, numai Preşedintele ne poate conduce prin deşert”.
Singura diferenţă între Băsescu şi Moise ar fi că acesta din urmă şi-a condus poporul afară din deşert, pe când Băsescul şi-a dus poporul în deşertul sărăciei şi nu-s convins că nu o să dispară hoţeşte pe după vreo dună, lăsându-l de izbelişte!