Pocnete îngrozitoare, explozii în serie, alarme declanşate urlând tânguitor, copii plângând treziţi din somn, bătrâni speriaţi şi şocaţi, câini turbaţi de frică şi oameni buimaci, trezindu-se îngroziţi. Cam aşa arăta Copoul miercuri la miezul nopţii.
Ar fi interesant de ştiut care a fost motivul pentru care această finală de Cupă a României a fost programată la Iaşi:
Poate pentru că Nichita avea un vis erotic ascuns şi îşi imagina acum vreun an cum înmânează el cupa echipei câştigătoare, poate chiar lui Bâlbă & Co.
Poate pentru că era momentul ca tabela electronică să poposească în sfârşit la un preţ dublu în stadionul vechi şi obosit.
Poate pentru că la F.R.F. şi la Primăria din Iaşi nu au ajuns normativele europene referitoare la organizarea de spectacole în zonele rezidenţiale.
Sau poate pentru că ieşeanului îi era tare dor de hoardele de mârlani în şlapi, cu tricouri mulate pe burtă şi acoperite de coji de seminţe, care să se pişe în văzul lumii pe bulevardul Copou.
Sunt convins că toate motivele de mai sus s-ar încadra cu brio în panoplia gesturilor care l-ar emoţiona pe finul degustător de evenimente pe bani publici. Dacă pentru un primar ca Johannis, apogeul mandatului său a fost ,,2007 – Sibiul Capitala Europeană a Culturii”, pentru un primar ca Nichita, apogeul mandatului său va rămâne finala Cupei României la fotbal Iaşi – 2010. Cam asta e diferenţa dintre cei doi primari şi cam aici au ajuns să se compare motivele de mândrie pentru locuitorii celor două oraşe.
Tot aşa-zisul spectacol de aseară, care s-a disputat pe un gazon desfundat şi mocirlos, a purtat pecetea prezenţei păguboase a groparului echipei Poli Iaşi. Domnul primar s-a iţit peste tot, precum curca pe lemne cotcodăcind voioasă.
S-a hăhăit voios cu dl.Porumboiu, asigurându-se prin aceasta transferul unei doze suficiente din ghinionul legendar de care se bucură apropiaţii lui. Efectul ,,binecuvântării” s-a observat apoi funcţionând fără greş pentru echipa din Vaslui, care a jucat mai bine, dar din păcate, a pierdut.
Imediat după sfârşitul meciului a dat fuguţa pe gazon ca să îl vadă lumea printre oficialii federaţiei, băgându-se în seamă şi pupând jucători pe care trebuia să îi rotească, ţinându-i de cot ca să le afle numele scris pe tricou.
Şi cum se întreba Pampon al lui Nenea Iancu odinioară ,, Ce căuta neamţul în Bulgaria?”, tot aşa ne-am întrebat şi noi, poporenii, ce căuta primarul cu cupa în braţe pe lângă fotbaliştii de la Cluj. Dacă acesta a fost preţul pentru ca festivitatea să se desfăşoare la Iaşi, ar fi interesant de verificat în cazul acesta, cine a decontat cheltuielile cu tonele de artificii care s-au bubuit în crucea nopţii pe cerul Iaşului.
Prea lungul mandat la Primărie al acestui jalnic fotbalist ratat este o insultă la adresa inteligenţei ieşenilor. Şi dacă tot suntem luaţi de proşti, ne putem permite luxul de a avea doar certitudini.
Prima ar fi că prezenţa acestui domn în Primărie nu cauzează doar un lung şir de catastrofe urbanistico-financiare pentru oraş. Spectrul eşecului care înconjoară orice proiect al acestui primar este la fel de eficient şi în domeniul sportului.
Iar a doua certitudine ar fi că, indiferent de nerealizările păstorite de managerul de oraş căruia Fiscul îi va vinde autobuzele la licitaţie, spre marele entuziasm al cetăţenilor de vârsta a treia, sănătatea financiară a lui şi a acoliţilor din galeria lui Poli, stipendiaţi de Rajac, nu va avea de suferit.
Iar a treia şi ultima ar fi că, după orgia fonică de azi noapte pentru locuitorii din Copou, vine şi o veste bună. Aceea că, începând de astăzi, cel puţin un an şi vreo patru luni de acum încolo, o să fie linişte! Şi asta pentru că la orele când se vor disputa meciurile în Iaşi, contribuabilul va fi plecat la serviciu, pentru a avea de unde plăti taxele necesare pentru ca Poli să promoveze din nou!

O caracteristică a femeilor, care l-au însoţit de-a lungul vieţii publice pe Divinul Macho din Dealul Cotroceniului, a fost ascultarea smerită, adoraţia în privire şi o atitudine galeş-umilă în prezenţa Augustului. În absenţa lui, însă, Boagiu, Ritzi, Anastase sau Elenele suferă o transformare malefică, devenind arogante, agresive, cu debit verbal strident şi în crescendo, adevărate Harpii ce folosesc în dezbaterile cu duşmanii de clasă, ca un ultim argument, citate din gândirea Zeului pe post de Qoud Erat Demonstrandum.
Mereu în luptă între ele pentru favorurile Jupânului, ultimii ani au consfinţit încoronarea ca femelă alfa, pe Elena Udrea şi ca prim-Delfin, pe mezina cu ,, succesuri”. A fi o femeie cu calităţile mai sus pomenite este necesar şi suficient pentru a te bucura de încrederea Preşedintelui şi a primi pe mână bani, putere şi onoruri.
Totuşi, scanând împrejurimile faunei ce însoţeşte Preşedintele Jucător şi aplicând matricea ,, femeii lui Băsescu”, o să avem surprinderea să constatăm, că alături de muzele mai sus pomenite, precum şi de altele în curs de afirmare, prin găurile complicate ale sitei se întrupează un personaj mignion, lubrefiat şi cu ochii mereu umezi. Deşi nu este femeie politică, mini prim ministrul trece lejer prin matriţa adoratoarelor, compensând lipsa atributelor fiziologice feminine, destinate împlinirii feromonilor, cu o disponibilitate nemaiîntâlnită de a sta capra.
Printre divele cu pieptul decoltat şi tremurând, micul Boc nu face opinie separată în ceea ce priveşte incompetenţa amuzantă şi delirul verbal cu care ne-au obişnuit ,,femeile lui Băsescu”. Ba mai mult, capacitatea nesfârşită de a se târâ la picioarele stăpânului, măcănind plin de fanatism citate dintr-o scriptură pătată cu Jack Daniels, din care se adapă când ridică fruntea să pupe mâna ce îl hrăneşte, au deşteptat în vânjosul Bărbat un sentiment jucăuş pentru această curtezană masochistă.
În definitiv, îşi spune uneori marinarul stătut cu lunile pe ocean, ce contează sexul când doi oameni se iubesc!
Mai ales că femeia aceasta, în lipsa lui a dereticat harnică prin cămara partidului, cocoşând avioanele în timp ce punea în practică poruncile primite de la Stăpân, plecat acu şase ani hăt… departe în larg, să reformeze statul prin cârciumile asfaltatorilor.
În ultima vreme însă, o pată de nor tot mai căcănie acoperă relaţia celor doi iar Vânjosul s-a cam enervat şi a ajuns la capătul răbdării! Ghinionul loveşte năprasnic, chiar şi pe cei curajoşi!
Nu apucă Amantul Poporului să-şi slobozească porunca din Dealul Cotroceniului, că mica amoreză din Piaţa Victoriei o şi preia în dinţi şi o pune în aplicare, întocmai şi pe loc, precum o căţeluşă bine dresată, ce aduce cercul la picioare. Şi totuşi, iese prost orice poruncă i-ar da!
Spuneţi şi dumneavoastră?! Cât să te mai chinui cu un executant atât de păgubos? Câtă răbdare poate să aibă un lider care vede cum orice idee genială de-a lui se năruie la contactul cu realitatea, indiferent de cât de bine este executată.
Deşi, după cum şoptesc cucuvelele de la Cotroceni, lăsate în post de Ghinion Iliescu, veselul ,, Emiluţ”, cu care era dezmierdată vampa din Răchiţele, s-a transformat în ultima vreme în destul de puţin protocolarul ,, băi p..lă”. Naţiunea întreagă, în frunte cu dna. Pora, speră ca povestea de dragoste să meargă mai departe. Keep walking, băieţi!
Totuşi puterea Bărbatului, cât cincizeci de bărbaţi vânjoşi, şi iubirea necondiţionată a Femeii Lui dau acestei relaţii noi perspective, ţinând cont de nesfârşitele experienţe în a promova idei trăznite şi păguboase, în a le înmormânta discret pe marginea şanţului şi de a o lua din nou de la capăt!
De aceea, pot pune pariu cu oricine, cum că Boc are viitor în politică. Cel puţin atâta timp cât atracţia poporului către Matelot va mai avea efecte pe tabela de vot. Şi ca să înţelegeţi mai bine de ce cred că Boc este mereu o variantă proaspătă în politica dâmboviţeană, aş vrea să-mi ilustrez această prognoză cu un vechi banc marinăresc:
,, Se spune că demult, într-o margine de ocean, în urma unui naufragiu, o femeie ajunge să se salveze pe o insulă aproape pustie, cu excepţia celor cincizeci de bărbaţi care o locuiau.
După treizeci de zile, ruşinată de ceea ce este nevoită să facă cu cei cincizeci de bărbaţi, femeia decide să se sinucidă.
După alte treizeci de zile, bărbaţii ruşinaţi de ceea ce făceau cu femeia, decid să o îngroape.
Dar, după alte treizeci de zile, bărbaţii ruşinaţi de ceea ce făceau între ei, decid să dezgroape femeia!”. Iată, deci că pentru Boc întotdeauna va exista o şansă!

Asistăm astăzi, în România, la prima măsură cu adevărat liberală a regimului de dreapta, instaurat la sfârşitul anului 2004. Regimul de dreapta, ajuns la putere pe faldurile austerităţii, promovate mai mult de nevoie decât de voie de guvernarea social democrată, s-a comportat într-o perioadă economică de mare prosperitate şi acumulare cu o iresponsabilitate populistă, ce a atras simpatia majorităţii populaţiei cu mentalitate de asistaţi sociali.
Dacă la începutul acestui mileniu, diferenţa majoră de salarizare în favoarea economiei private alunga crema angajaţilor capabili de la stat către privat, după şase ani de guvernare de dreapta, am ajuns ca până şi salariul minim pe economie la stat să fie mai mare decât la privat, aceasta fiind o contribuţie absolut originală la teoria economică mondială.
Paradoxul acestei măsuri, corecte în felul ei, este că aceasta nu a fost luată datorită unei bruşte iluminări în concepţia de guvernare a coaliţiei, care este superbă dar lipseşte cu desăvârşire, ci este singura măsură posibilă pe termen scurt, pentru a nu intra în incapacitate de plată. O mărire a taxelor s-ar fi simţit în bugetul de stat cel mai devreme peste trei luni, pe când tăiatul salariilor şi al pensiilor aduce economii de luna viitoare.
Noutatea absolută pe eşicherul social politic românesc o constituie însă titularul responsabilităţii acestei măsuri groaznic de nepopulare. Talentul principal în politică al lui Băsescu a fost întotdeauna dat de abilitatea cu care a aruncat povara eşecurilor pe fraierii din coaliţie, păstrând pentru el şi partidul său meritele oricărei realizări. Această vrăjeală de luat ochii, dusă la perfecţiune de actualul preşedinte, a dus treptat la acumularea puterii, care a devenit deplină începând cu prezidenţialele de la sfârşitul anului trecut.
Dar cum ghinionul este o componentă importantă în soarta şi devenirea mioritică, victoria totală a lui Băsescu a venit cam târziu, sau mai bine zis s-a copt în cel mai prost moment posibil.
Astăzi, din păcate pentru Băsescu & Co. se produce luarea valului în piept şi nu prea mai e loc de întors. A cam venit momentul în care pedeliştii vor simţi din plin în gură gustul sărat al apei de mare indignare, indiferent de câte ţinte false se vor indica de la Cotroceni, sau cu ce poveşti se vor paraşuta în presă zvonerii de serviciu.
În momentele de acest gen, se cunosc liderii politici şi iată că încă o dată, viaţa ne demonstrează că Băsescu este singurul tezaur politic al PDL-ului! Prestaţia tuturor celorlalţi aşa zişi lideri ai partidului de guvernământ, în frunte cu Boc, Blaga, Berceanu sau alţii, a dovedit încă o dată, dacă mai era nevoie, în ce deşert de praf politic colcăie nulităţile ce sunt agăţate în fruntea acestui partid.
Într-o societate normală, acum ar fi momentul începerii prăbuşirii capitalului politic al unei formaţiuni ce ia măsuri dureroase pentru contribuabili, dar absolut necesare pentru viitorul ţării. Pe acest gen de sacrificiu se sculptează scara pe care partidele de opoziţie ar începe să urce în sondaje, pentru a prelua puterea la următoarele alegeri.
Fiecare mare partid din Europa a avut de-a lungul timpului ghinionul să se afle la putere în momente de cumpănă în istoria ţării lor, momente când au trebuit să ia măsuri extrem de nepopulare pentru salvgardarea intereselor superioare ale naţiunii. Liberalii sau ţărăniştii din Regatul României în perioada interbelică, democraţii sau republicanii din America, socialiştii sau democrat creştinii din Europa postbelică, toţi au plătit preţul amar al unor decizii care i-au făcut să piardă pe termen scurt, obţinând în schimb pentru viitor recunoştinţa economiei proprii.
Ceea ce va fi extrem de greu de aplicat în România este că aceste măsuri crâncene nu au efect decât dacă întreaga conducere politică a partidului subscrie la aceste măsuri şi le aplică cu determinarea necesară obţinerii rezultatelor dorite. Când vedem prestaţia absolut cocalarească a unui Boc, Videanu sau Berceanu, ne dăm seama că deşi jupânul absolut al României s-ar putea să aibă dorinţa de salvare a economiei, mai ales acum de când nu îl mai paşte vreun risc electoral, s-ar putea ca măsurile necesare să se piardă pe drum, subtilizate de fauna soioasă din partidul de guvernământ.
Pentru asigurarea succesului ar mai fi nevoie de încă o condiţie necesară, dar nu suficientă. Aceea a existenţei unei opoziţii mature şi pregătite să înfigă spada în taurul crizei, frăgezit de puterea anterioară. În cazul de faţă, puţine speranţe!
PSD-ul pare sleit de lipsa furtului, şi în lipsă de lideri serioşi au ajuns să organizeze de-alde Nichita sau Vanghelie manifestaţii de 1 Mai cu surdo-muţi şi sindicalişti plătiţi cu ora. Partidul pare intrat în vrie de la trecerea pe linie moartă a lui Iliescu şi intrat în colaps în urma domniei păguboase a Contelui Prostiei.
PNL-ul pare cel mai bine situat din cei trei mari, cu un lider veritabil, bătăios şi cu verbul la el, care deocamdată, deşi vechi în politică, nu are pecetea de golănie şi nu este uns de matrapazlâcurile celorlalţi. Singurul defect al acestui partid este lipsa de deschidere la bază, în favoarea sângelui proaspăt ce ar trebui să înlocuiască activiştii actuali, ce au tot atâta legătură cu perceptele liberale cum are Boc cu baschetul sau EBA cu cititul.
Această decizie de protejare a economiei private, luată în aceste zile, ar putea reprezenta pentru viitorul României luminiţa de la capătul tunelului. Dar dacă ea a fost făcută la derută, în stilul arhicunoscut dâmboviţean, pentru a pune apoi şaua tot pe cei care trag, s-ar putea ca luminiţa de la capătul tunelului să fie trenul ce vine la întâlnirea cu electorul român, rezemat de şine, într-o partidă de barbut cu vreun matroz de aiurea.

De 1 Mai, România privită din satelit seamănă cu un vulcan imens, ce tuşeşte fum prin toate crăpăturile. Urmărită de sus, de la altitudinea ochiului ceresc, această erupţie a Eyjafjallajokull-ului mioritic seamănă cu o umbrelă cenuşie de fum iute, ce acoperă greu încercata noastră ţărişoară.
Pornită dis-de-dimineaţă în ambiţioasa ei ascensiune, pătura de fum a grătarelor ia o binemeritată altitudine, atingând apogeul în seara aceleiaşi zile, iar aceasta se întâmplă an de an, numai datorită eroicului efort al bărbaţilor şi femeilor,ce asudă din greu în jurul cărbunilor pătaţi cu grăsime. Plutind maiestos în noapte, pătura de fum coboară din înălţimi în dimineaţa lui 2 Mai, bucurându-se de somnul prelungit al fochiştilor ambetaţi. Pilota deasă şi cenuşie, în drumul ei spre sol, umple de mâzgă, mirosind a mici şi fleici, hublourile aeronavelor, geamurile şi parbrizele locuitorilor.
Dacă nu ştiaţi, de câţiva ani încoace, Agenţia Europeană de Siguranţă a Aviaţiei recomandă reţinere tuturor companiilor aeriene în a survolva spaţiul aerian al ţării noastre, în primele zile de Mai. Şi aceasta se întâmplă din următoarele două motive:
Primul ar fi că întreaga vizibilitate necesară unei bune circulaţii aeriene dispare în aceste două zile, iar AESA ţine cu încăpăţânare la prestigiul ei; iar al doilea motiv ar fi că în urma survolului prin acest nor de grăsime, costurile cu spălarea avioanelor au lovit crunt în bugetele de criză europene.
În fiecare an, în umbra norului de mititei, la adăpost de buna cuviinţă şi în intimitatea pomenilor orânduite prin bonuri ce poartă ştampile de partid, în România se petrec lucruri ciudate.
Anul acesta, de 1 Mai, pe lângă faptul că sărbătorim Ziua Muncii, fiind binecunoscut faptul că la noi nu simbolul este important ci prilejul este binevenit, vom mai sărbători şi naşterea unui nou partid.
Moment important în viaţa unei naţii, naşterea unui nou partid este precedată îndeobşte de apariţia unui nou filon politic necesar poporului, dar neexploatat cum se cuvine de actualii politicieni. După cum se spunea în darwinism, Funcţia creează Organul!
Dar pentru că în România nu discutăm de darwinism, ci de băsescianism, Severus dixit, în cazul de faţă, Organul amuşină Funcţia!
Prin ,, bube, mucegaiuri şi noroi”, specialiştii în lins pe unde altădată au flegmat dau năvală din toate smârcurile bălţii politice, plini de entuziasm şi cu buziţa tremurând de nerăbdare să-şi depună pupătura de slugă pe caraba celui care le face loc la ţâţa banului public. Astăzi caraba e a lui Găbiţă Oprea, supranumit Mareşalul Chiloţilor sau … Chilotul Mareşalului, nu mai reţinem exact, datorită solemnităţii momentului.
Sub steagul păros al şmenarului cu vipuşcă, se aliniază toată plevuşca fomiştilor din politica românească: generali făcuţi la apelul bocancilor, apevişti pensionari cu buletin de Butimanu, antrenori microcefali, hoţi dovediţi sau în curs de afirmare, diplomaţi ferchezuiţi pe dinafară şi goi pe dinlăuntru, semidocţi sindicalişti cu mătreaţă pe proiect şi tot felul de rechinaşi, scoşi de la butoanele liberale sau pesediste. Un fapt ciudat la prima vedere, dar explicabil la a doua, ar fi că în rândul întemeietorilor acestui partid, nu întâlnim nici un pedelist. Explicaţia rezidă cu siguranţă din faptul că doctrina acestui partid, precum şi calitatea oamenilor ce îl compun, este cu totul şi cu totul deosebită, în raport cu golanii şi mafioţii care nu sunt la putere.
Donaţia politicienilor ieşeni la acest grup de maidanezi politici este după cum ne aşteptam, consistentă şi edificatoare. Personalităţi debordante, spirite universaliste, cum ar fi Valerian Sălăvăstru, a cărui competenţă în a cere 1000 de euro împrumut simpatizanţilor liberali este binecunoscută, Ioana Timofte, fostă muză a pesedeului ieşean, Luminiţa Iordache, în calitate de fost om de încredere al d-lui Nichita, sau doctorul Ciuhodaru, care dovedeşte o crâncenă ambiţie în a se ocupa de orice în afară de ceea ce este competent, alcătuiesc careul de aşi pe care se va baza UNPR-ul în dulcele târg al Ieşilor.
Această listă de personalităţi ne creionează oferta politică alternativă a ,, Uniunii Naţionale pentru Progresul României”, ofertă girată de la Cotroceni în vederea întăririi puterii guvernamentale ce va avea loc în toamnă, după schimbarea lui Boc cu Udrea.
Însă pentru românii ocupaţi în aceste zile cu a îngurgita micul şi berica muncitorească, surpriza nu constă în scamatoria politică, deja proverbială a preşedintelui, de a ne propune ceva ce nu există.
Originală ni se pare doar ideea de a sărbători naşterea unui partid, despre care ştim cu siguranţă încă de pe acum data decesului său, care va veni inexorabil cu aproximativ trei luni înainte de următoarele alegeri parlamentare, printr-o fuziune cu pedeleul. Fuziune ce va fi realizată cu siguranţă, în interesul poporului român!