Sincer să fiu, mă aşteptam ca vedeta principală a acestui guvern să fie Elena Udrea. Aceasta din urmă, alimentată din plin de sute de milioane de euroi, promitea să ne asedieze mediatic, în fruntea unor ministere de imagine, în executarea planului de preluare a frâielor guvernului.
Această determinare inexorabilă a preşedintelui, în ceea ce priveşte promovarea urmaşului său politic, a îmbrăcat deja pentru politicienii pedelişti mantia unei fatalităţi. Pentru toţi observatorii fenomenului politic din România, că au puterea să o recunoască sau nu, semnalele sunt evidente. Traiectoria ascensiunii Elenei Udrea a fost dată de călărirea în permanenţă a valului propulsat de succesul puterii personale a lui Traian Băsescu.
Pornind ca şi consilier municipal lansat de Primarul General, doamna Udrea a schimbat rapid poziţionarea greşită şi a trecut urgent în marea familie pedelistă, pentru a putea lua în gestiune Administraţia Prezidenţială. Scoasă din dispozitiv de tupeul încă nematurizat la aceea vreme al lui Băsescu, căci astăzi implicarea soţiorului Cocoş în orice potlogărie nu ar mai conta, distinsa blondă a urcat ca o rachetă Pershing în stratosfera Olimpului pedelist.
Secretar general al partidului în mai puţin de doi ani, ministru în toate guvernările, beneficiind de bugete absolut aiuritoare prin generozitatea lor, expunerea mediatică excesivă şi rolul asumat de purtător de cuvânt prezidenţial au făcut ca doamna Udrea să ne anunţe în premieră toate subiectele de dezbatere şi scandalurile politice, ce ne vin de la Cotroceni. Acest rol de mare preoteasă a Zeului Suprem a convins întreaga suflare politică din pedeleu sau de aiurea, cine va urmaşa de pe tron, în ciuda prestaţiei feciorelnice, devoalate din când în când de ochiade nestăpânite, ce nu pot fi camuflate de jocul de picioare al genelor fluturate la derută.
Scenariul băsescian de impunere a noii generaţii de zei, în ordinea numerelor de pe tricou, Elena blondă, Elena mică şi … mai vedem noi cine ne câştigă încrederea, a primit o lovitură descumpănitoare, sub forma unei bombe lipicioase, de la cineva de la care nimeni nu se aştepta la nimic! De la …Boc!
Boc a trecut de la stadiul de marionetă politică, la cea de bombă lipicioasă de care nu poţi scăpa! Arma fără recul a politicii băsesciene, cea care a executat la foc automat toate poruncile stăpânului, indiferent de victime şi fără şovăială, nu mai poate fi aruncată la coş de către trăgător înainte de a-şi pierde urma pe scări, aşa cum am văzut în atâtea thrillere pasionante. Atât de tare s-a contopit cu braţul, încât arma nu mai poate fi aruncată din mână. Şi asta pentru că Boc, prin prestaţia sa, personifică şi dă sens, îmbrăcând în carne şi oase, esenţa imaterială a decalogului lacheului perfect:
1. Eu sunt Stăpânul tău. Venerează-mă şi cinsteşte-mă cu ochii umezi, ca un câine credincios.
2. Să nu te pună dracu’ să aduni pentru tine sau cu mine. Să aduni pentru mine!
3. Să nu îmi iei numele în deşert! Ziua când o vei face şi mă vei vinde altuia, ca Becali şi Căşuneanu vei păţi!
4. Cinsteşte darul meu, adună cu spor şi nu uita că totul, dar absolut totul, Mie îmi datorezi.
5. Să nu lupţi decât cu duşmanii mei, şi să-i iubeşti pe duşmanii tăi, dacă Mie mi-s dragi sau folositori!
6. Să nu preacurveşti fără ştirea şi îngăduinţa mea!
7. Să nu furi fără să-ţi pot face dosar! Să furi în taină e ca şi cum mi-ai înşela încrederea, Videanule!
8. Să taci cu râvnă când eu vorbesc, iară când vorbeşti, cu vorbele mele să o faci!
9. Să nu pofteşti ceea ce eu i-am dat altuia!
10. Să nu pofteşti la femeia mea, la boii mei cu coarne, la măgarii mei cu urechile lungi şi în general la nimic din ceea ce e al meu!
Printr-un groaznic accident, de prea mult sluj, Boc a introdus în percepţia publică şi a 11-a poruncă, care deşi nu îi aparţine lui Băsescu, pare scoasă din decalog:
11. Când eu te chem la Palat să spăl pe jos cu tine, tu şi cu ai tăi să veniţi târâş, ştergând praful de pe jos cu gulerele cămăşilor Hugo Boss. Ieşi în faţa ziariştilor şi glăsuieşte cu demnitate, că tu te afli unde spune Constituţia şi meriţi tot ceea ce ţi se întâmplă!
O să fie sinistru să o vedem pe Udrea cum o să-l desprindă pe Băsescu cu dalta şi ciocanul din îmbrăţişarea lipicioasă a lui Boc! Te pomeneşti că din ăst lucru manual, rămâne Împăratul fără haine!

Când unui pseudo-dictator mioritic i se gată funia de la par, mentalul nostru colectiv îl cadoriseşte cu viziunea lui Împuşcatu’ decolând în mare grabă de pe clădirea CC-ului. Pentru Moldova, posibilităţile, se ştie, sunt mai reduse decât în capitală, astfel încât obiectul debarcării poate varia în funcţie de judeţ şi de posibilităţile municipale.
Cu toţii mai ţinem minte cum, în cazul paşalei de Bacău, grohăitorul primar Sechelariu, locul elicopterului a fost luat de duba jandarmeriei. Ca într-un pasionant thriller hollywoodian, aceasta l-a extras pe celebrul fiu al patroanei de autobuze municipale, din primăria luată cu asalt de cetăţeni, oleacă murat de flegme şi cu barba nepieptănată, vibrându-i încă de la şuturile în posterior dăruite cu generozitate de votanţii indignaţi. Totuşi, a reuşit să se evacueze în perfectă stare de sănătate, fapt ce i-a permis să contracteze două infarcturi strategice, în momentele de arest ulterior.
Ne apropiem în pas alergător de o asemănătoare finalitate şi în cazul dl-ui Nichita, căruia, de la o vreme, se pare că îi merge din ce în ce mai prost, sau după cum spun bătrânii de prin urbea Dorohoiului, se ţine ghinionul de el ca scaiul de blana berbecului.
Dosarele de la Pallas şi de aiurea sunt cam gata şi aşteaptă doar verdele portocaliilor, pentru a se iţi în televiziuni şi a face rating la sfârşit de săptămână.
Proiectele europene ce privesc Iaşul mai repauzează oleacă, că doar în vreme de criză, cine are nervi de cheltuit banii gratis de la Europa. Banii ăştia au o grămadă de dezavantaje: Nu pot fi luaţi pe ce vrea muşchiul beneficiarului şi se dau doar dacă faci un proiect serios. Păi, şi atunci care-i şmecheria să munceşti pentru bani care nu sunt ai tăi? Şi pe deasupra, mai şi stau nenorociţii ăia de la fonduri cu ochii pe bani ca pe butelie, de au ajuns săracii funcţionari să le fie frică să organizeze paraîndărături, indiferent de comisionul promis.
Uite acuşi vin şi alegerile de la PSD-ul judeţean, şi tristeţea a cuprins gaşca de la Palatul Roznovanu. Blestemul lui Solcanu loveşte peste ani! Adăscăliţei – cu pripon de la Simirad şi sprijin aeropurtat de la Ponta şi Năstase, care colac peste pupăză şi-au mai anunţat şi venirea la Iaşi cu ocazia alegerilor – se pare că vrea să-l lase pe liderul zonal doar cu funcţia de vicepreşedinte la nivel naţional. Iară pe funcţia asta, mare bază nu poţi să pui… Odată îşi aduce aminte Tetelu că fostul catindat a fost cam arogant la Consiliul Naţional şi organizează o şedinţă fulger, de rămâne săracul edil fără coledzi politici!
Şi când e să se aleagă praful şi pulberea … hop şi Poli Iaşi! Copilul de suflet al lui nea Gigi, singurul brand al Iaşului pentru care merită să te baţi din primărie, se duce cătinel, cătinel spre matineu. A plecat maestrul Grigoraş, a venit dom’ profesor Ţiţi, dar la cum şutează în beşică Bâlbă şi ai lui, pentru nocturna din Copou se prevede o binemeritată pauză începând din vară.
Dar, după cum se ştie, în vremuri de restrişte marile spirite se refugiază în activităţile ce le-au dat consistenţă. Unii în muncă, alţii în studiu şi în cercetare, alţii se dăruiesc trup şi suflet credinţei şi binefacerii celor din jur, iar cei slabi de înger, săracii de ei, alcoolului sau altor vicii.
Oare în aceste momente de restrişte pentru urbe şi chiar pentru domnia sa, spre ce reazem îşi ridică Primarele nostru privirea, în ce activitate se refugiază omul ce a fost ales de cetăţeni pentru a scoate oraşul la liman?
Pentru cei ce au curiozitatea să deschidă site-ul Primăriei din Iaşi, vor afla răspunsul la întrebările de mai sus, admirând o frumoasă promovare a Campionatului de Fotbal-Tenis organizat de Primărie, în colaborare cu fundaţia sportului ieşean, cea care ne culege nouă contribuabililor taxa de sport, cea fără de care nu poţi obţine nimic din Primărie ca cetăţean sau persoană juridică.
Astfel încât dragi ieşeni, între 16 Aprilie şi 2 Mai vă rugăm să nu deranjaţi activitatea celor din Primărie, deoarece în această perioadă edilul nostru şef va fi foarte ocupat. Dacă trece de calificări şi ajunge în turul 2, s-ar putea totuşi să-şi acorde o fereastră de două zile, astfel încât să poată participa la alegerile interne din organizaţia ieşeană a PSD-ului.
Aşa că problemele urbei şi ale cetăţenilor pot aştepta până după 2 Mai, că doar nu dau turcii!
Iar dacă v-aţi săturat de primarul vostru, dragi ieşeni, şi vreţi să îi chemaţi elicoperul, aveţi grijă când îl îmbarcaţi. Să nu care cumva să îi lăsaţi o minge de fotbal în carlingă, că ar fi în stare să aterizeze pe punctul cu var din stadionul Copoului, să dea lovitura de începere la cine ştie ce meci de fotbal, disputat pe banii noştri!

Se cunoaşte faptul că Dumnezeu are şi el slăbiciunile Sale, iar una dintre ele ar fi că obişnuieşte să ia acolo sus, lângă El, mai repede decât ar trebui, pe cei în a căror companie se simte şi El mai bine. Şi o mai face atunci când doreşte să aureoleze prin jertfă, pe cei care merită să primească mai mult de la posteritate, decât un anunţ mortuar într-o zi ternă.
Măreţul popor polonez a dat jertfe pe bandă rulantă şi a însângerat toate câmpurile de bătălie posibile, în ultimul secol având ca unic ţel refacerea statalităţii poloneze, nimicite de hrăpăreţii ei vecini. A renăscut ca pasărea Phoenix de mai multe ori în istoria sa, după ce conspiraţii criminale multinaţionale au şters de pe faţa pământului elitele sale politice şi militare.
A doua Republică Poloneză, cea care a redat graniţe poporului polonez după primul război mondial, şi-a pierdut floarea ofiţerilor şi intelectualilor la începutul celui de-al doilea război mondia,l într-o hecatombă de neimaginat la Katyn. Peste 22 000 de ofiţeri activi şi în rezervă, luaţi prizonieri de către Armata Roşie, au fost executaţi cu câte un glonţ în ceafă, de către comuniştii lui Stalin.
În următorii patru ani, sute de mii de polonezi, în proporţie covârşitoare din pătura educată şi şcolită, au fost lichidaţi de către armatele de ocupaţie rusă şi germană. Această similititudine de tratament a celor două regimuri criminale a avut un unic scop, acela al ştergerii de pe suprafaţa pământului a elitelor poloneze, pentru a putea asimila apoi resturile populaţiei, rămase fără conştiinţă naţională.
Totuşi, polonezii au rămas chiar şi după masacrele înspăimântătoare la care au fost supuşi, şi în ciuda regimului comunist, în prima linie a naţiunilor iubitoare de libertate, dârze şi niciodată dispuse a face concesii privitoare la mândria lor naţională.
Tragedia prin care trece astăzi Polonia nu întrece prin numărul victimelor pe cele suferite de prea multe ori în glorioasa ei istorie, dar prin simbolismul ei este absolut cutremurătoare şi poate fi socotită ca cea mai mare catastrofă din istoria statului polonez.
A pierde în acelaşi accident Preşedintele, Şeful Statului Major, Şefii Forţelor Armate Terestre ai Marinei şi Aviaţiei, Şeful Securităţii Naţionale, Guvernatorul Băncii Naţionale, Preşedintele Institutului Memoriei Naţionale ( CNSAS-ul lor), fostul Preşedinte al Poloniei în exil, 3 vicepreşedinţi ai Senatului, 6 membri ai Guvernului, 15 parlamentari, membrii Cancelariei Prezidenţiale, un episcop al Bisericii Catolice, precum şi urmaşi ai victimelor de acum 70 de ani, reprezintă o adevărată decapitare a statului polonez.
Stat care, spre deosebire de toate celelalte state europene, a demonstrat în vîrtejul crizei economice ce a răvăşit bătrânul continent în ultimii doi ani, că a fost singurul care a reuşit să o traverseze demn şi prin forţe proprii. Polonia a fost singurul stat ce a avut şi are creştere economică, nu s-a lăsat legat la remorca cămătarilor de la FMI, nu a şters cu bani de la buget hoţiile din sistemul bancar şi guvernamental, cum au făcut celelalte state europene.
Preşedintele Lech Kaczynski a uimit o Europă întreagă cu atitudinea sa dârză faţă de pretenţiile Rusiei şi Germaniei, spre deosebire de personaje binecunoscute de către noi românii, specialişti în stat capră în faţa ,, licuricilor” şi luptători cu corupţia din ograda altuia.
Oferindu-le compasiunea noastră şi exprimându-ne regretele faţă de pierderea suferită, suntem convinşi că nu trebuie să îi căinăm ca naţiune. Polonezii au demonstrat de-a lungul glorioasei lor istorii, că pot fi mereu mai mult decât ceea ce au fost, şi deţin secretul miraculos al selecţiei marilor bărbaţi de stat, ce pot duce flacăra din sufletul poporului polonez mai departe.
Avionul nostru prezidenţial poate zbura liniştit de acum încolo, încărcătura lui de mincinoşi, căpuşe ale banului public şi manelişti politici, nu va trezi niciodată vreo dorinţă din partea lui Dumnezeu să-i vadă prea repede şi pe toţi deodată. Ar fi prea mult chiar şi pentru Creator.
Sunt convins că o să-i lase pe toţi cei de mai sus să se stingă încet, în palatele lor burduşite de seifuri pline, în acordurile lui Guţă şi Salam, spre grabnica lor uitare din partea beizadelelor lor, prea ocupate să prindă un loc pe terasă la Bamboo.

Se împlinesc 41 de ani de când Foca Rodi Nicolaia, fosta soţie a tatălui meu, mi-a salvat viaţa. Au încercat ai mei de toate, dar mastoidita nu putea fi învinsă de către copilul de un an. Medicamente nu, operaţii cât cuprinde, diagnostice care se băteau cap în cap şi disperare nesfârşită.
M-au şi botezat repede, ca să nu mor necreştinat. Preotul a fost nervos pentru că l-au pus în faţa faptului împlinit. Avea de pregătit Paştele şi nu avea fereastră de ostoială. Bunică-mea, stâlp de biserică, şi lacrimile ei, sau poate ameninţarea cu corecţia fizică din partea naşului, l-au convins pe slujbaşul Domnului să-şi calce pe inimă şi să o facă. Repede, repede, că oricum moare şi să nu rămână nebotezat!
Foca Rodi Nicolaia, grecoaică frumoasă cu sângele împăraţilor Foccas pulsând în vinele-i măslinii, plecase de doi ani din ţară în America. Locul în care atunci şi acum, un medic bine pregătit şi ambiţios a dus-o şi o duce mai bine decât aici. Indiferent de regimul ce o exista în ţărişoara asta, ironic poreclită, Grădina Maicii Domnului.
Putea să nu răspundă scrisorilor mamei mele, care în disperare de cauză, a aşteptat un ajutor imposibil din partea ,, fostei”, şi i-a scris pentru copilul ei operat de trei ori, fără nici un rezultat. Dar a răspuns îndată şi după nici o săptămână Crucea Roşie a adus medicamentele necesare pentru ca micul bolnav să se pună pe picioare. S-a mai pierdut o zi cu verificarea provenienţei medicamentelor şi a motivelor pentru care un pachet poate fi adus cu DHL în Bucureştiul acelor vremuri cu asemenea viteză, dar până la urmă a fost suficient.
Cât de multă dragoste poate exista într-o femeie pentru un bărbat şi cât de multă pace interioară, pentru a putea face ceea ce a făcut Nicolaia. Să vorbeşti o singură dată în viaţă cu cea care se bucură de ceea ce şi-a dorit şi ea, dacă nu ceda în faţa orgoliului şi a chemărilor lui Circe de peste mări. A salvat copilul fostului soţ şi apoi ani de zile de la acea dată, a trimis câte un cadou.
Într-un an, o cutie de ciocolată ce avea drept capac pentru prelinele cu nuci un disc mic de celuloid, cu viteza de 45 de rotaţii pe minut, cu Oda Bucuriei. Într-altul, nişte jucării şi nişte dulciuri, apoi un ghiozdan.
De 35 de ani nu mai ştiu nimic de ea. A dispărut.
S-o fi căsătorit şi vindecă oamenii sub alt nume, o fi plecat în alte zări. O fi murit?… Cine ştie?
Pentru unii, Învierea înseamnă miel, mâncat şi băut. Pentru alţii, prilej de beţie şi preumblare turistică. Pentru mulţi dintre slujitorii Domnului, e zi de recoltă băneasca şi domnie peste prostime.
Pentru cei mici, e vacanţă şi pentru cei mari oboseală. Cine mai ştie de ce sărbătorim Învierea?
Demult, am învăţat să evit ca de Sărbători să mai deschid televizorul sau vreun ziar. Dacă faci totuşi greşeala şi încerci, poţi crede că în zilele acestea, lumea ar trebui să înnebunească brusc şi să se isterizeze nătâng, pentru a se potrivi relatărilor ipocrite, ce ne vin prin canalele de media.
Eu unul prefer ca în fiecare an să mă gândesc la Foca Rodi Nicolaia. Ca bun creştin, am fost învăţat să cred că după moarte ne aşteaptă Învierea. Ca om trecut prin multe şi sătul de ticăloşiile semenilor, mă cam îndoiesc că Cineva ar putea fi atât de milostiv.
De aceea, de Paşti prefer să mă gândesc la faptul că acum 41 de ani, Cineva m-a reînviat pe mine! Am învăţat să cred că El îşi face lucrarea în felurite moduri şi poate lua diverse chipuri, putând să îl cinsteşti şi să te bucuri de El prin oamenii din jurul tău.
Aşadar, acum o şi mărturisesc! Până voi ajunge să trec pragul de dincolo, eu o s-o caut aici pe pământ pe Foca Rodi Nicolaia ca să îi mulţumesc! Dacă am s-o găsesc, am să îndeplinesc o datorie de suflet, dacă nu, am să rămân cu ce am făptuit eu în viaţă pentru alţii.
Poate mă va căuta şi pe mine cineva, cândva…