Pe zi ce trece, devine tot mai evident că responsabilitatea guvernării acestei ţării apasă din ce în ce mai greu pe umerii portarilor de la Guvern şi de la Palatul Parlamentului. Persoanele ce compun trupa de măscărici şi abramburice de sub comanda minipriministrului nostru au intrat demult în efervescenţa alegerilor prezidenţiale, iar sub cupola Parlamentului aleşii neamului, cu excepţia celor care nu sforăie cu burţile revărsate prin fotoliile pluşate, se suduie şi se miştocăresc pe la microfoane, ca o gaşcă de copii retardaţi, bucuroşi nevoie mare că îi bagă cineva în seamă.
În răstimp, Boc, la îndemnurile zbierate din dealul Cotroceniului, şi-a tras privire de războinic, pantofi cu toc şi s-a sumeţit la criză, luând-o cu mânuţele de gât. Dacă în ultima vreme s-a tot mărit deficitul bugetar, datoria externă, numărul de bugetari şi salariile lor, ce s-o fi gândit micuţul de el? Tot ce se măreşte… e de bine! Aşa că ne-a anunţat cu mândrie în cuget şi simţire că de la anul se vor mări taxele locale cu 20%. Aşteptăm cu emoţie TVA-ul, impozitul pe profit şi CAS-ul, că doar aşa ştie doamna doctor FMI să vindece economiile bolnave. O lungă istorie de operaţii reuşite, dar cu pacienţii decedaţi, nu reuşeşte să schimbe deloc medicaţia şi tratamentul aplicate amărăştenilor de această moaşă deghizată în cioclu.
Impulsionaţi de exemplul şefului lor, miniştrii fac fiecare ce ştiu mai bine şi la ce se pricep mai mult.
De exemplu, ministrul Internelor caută autobuze de închiriat pentru alegerile din noiembrie şi nu găseşte. Sperăm ca Vanghelie şi Mitrea să-i dea cheia de la garajele PSD-ului, ca să nu rămână alegătorul fără mijloace de transport în exerciţiul funcţiunii.
Abramburica de la Educaţie se luptă pentru legea ei şi dă-i soro şi te luptă, iar după ce câştigă bătălia, pe drumul ce duce spre Monitorul Oficial, se pierde o parte din lege. Câteva foi, nu multe, alea care se referă la statutul profesorilor universitari!
Doamna Udrea răvăşeşte oile pe la Bran, cu liota de reporteri în suită, ca de obicei. Pesemne caută berbecul care să însămânţeze turismul, deoarece acesta din urmă s-a cam dezumflat cu 30% de când e palpat de mâinile experte ale blondei de la Cotroceni. Soarta se dovedeşte crudă cu ministreasa purtătoare de jupon! Oricâtă reclamă plăteşte la Eurosport şi aiurea, mitocanul de turist român, căpos cum e, preferă turcii, grecii şi bulgarii, în loc să dea năvală la cearceafurile murdare şi ciorba răcită cu flegmă a operatorului de turism autohton.
Ministrul Niţă, păstorul IMM-urilor ( cele care au devenit sub actuala guvernare Intreprinderi Mici şi Muribunde), creşte salariile şi primele funcţionarilor din propriul minister, cel care ar trebui să ajute întreprinzătorii români, cocoşaţi de taxe şi impozite. De altfel utilitatea acestui minister poate fi comparată cu efectul unei frecţii cu spirt galenic asupra ţepei de fontă ce străjuie Senatul pe post de accesoriu arhitectonic.
Domnul Berceanu s-o fi plictisit de atâtea autostrăzi construite, de s-a apucat deunăzi să jupoaie şi să reasfalteze şoseaua Bacău-Iaşi, singura care arăta bine şi după zece ani de la reparaţie. Pesemne, ori domnul Umbrărescu are nevoie de nişte mărunţiş să-şi ducă consoarta la un film, ori campania de realegere a preşedintelui se dovedeşte mai scumpă decât estimările iniţiale.
De ministrul Sârbu nu are rost să pomenim, ultima oară a fost văzut la o vânătoare de mistreţi, aceştia fiind pesemne principalii dăunători ai sistemelor de irigaţii din subordine, acestea din urmă înjumătăţindu-se în ultimii cinci ani.
Cât despre celălalt domn Sârbu, cel al Muncii şi Solidarităţii Sociale, ajunge doar să-l priveşti, ca să-ţi dai seama de ce în România, să teoretizezi pe seama conceptelor de mai sus este ca şi când ai vorbi de funie în casa spânzuratului.
Ca de obicei, speranţa românului rămâne în Vodă! Realegerea titanului din Basarabi, prevestită de impotenţa contracandidaţilor, va relansa guvernarea în stilul caracteristic românesc. Va schimba miniştrii dovediţi incompetenţi, aceasta fiind vestea bună.Vestea rea ar fi că la ce rezervor de cadre oferă scena politică românească, îi va cam schimba între ei, ca pe ciorapi!
Singura ameninţare reală, ce pluteşte în aer, este că rotaţia ciorapilor lui Băsescu nu produce decât efecte olfactive în politica şi economia românească, mai ales după ce guvernul a fost dovedit că poartă, pe motiv de criză, ciorapi de plastic.

Îl vedem zilnic la televizor şi niciodată printre noi.
El nu se deplasează pe jos sau cu maşina proprie, el este transportat în convoi cu antemergători poliţişti şi postmergători de la televiziuni. El nu se plimbă singur, ci numai cu reporterii după el. Se supără uneori pe ei, îi înjură, se răsteşte câteodată mitocăneşte, dar îi cheamă mereu şi la o adică poate fi şi generos. Îşi petrece o bună parte din zi în faţa camerelor de luat vederi şi observi progresele consilierilor lui de media după cum a învăţat să se uite în camera de filmat. Vorbeşte preţios şi încruntat despre treaba lui sau vesel şi pontos la o agapă. Are toane dese şi îşi terorizează subordonaţii. Când crede că e cazul şi dă bine, are accese de furie şi crize de autoritate. Dacă zîmbeşte enigmatic şi a asimilat trucul cu frazele de deschidere şi apoi repliere pe cele câteva teme pe care le-a repetat, poate da şi impresia de competenţă. Nu are sex şi nici naţionalitate, nu are dubii, ci doar certitudini. Iar cea mai mare dintre ele, o adevărată cheie de boltă, este că succesul se obţine ştergându-şi obrazul de flegma şefului în timp ce-i pupă inelul şi jucându-i în picioare pe cei mai slabi ca el.
El poate avea multe înfăţişări şi este pretutindenar, adică imposibil de ocolit dacă deschizi televizorul, poate fi slujbaş la stat sau patron, dar întotdeauna va fi modelul de succes care se poartă azi în România.
El este unde este pentru că a făcut, face şi va face compromisuri şi va înghiţi mizerii pe care un om normal nu le va suporta niciodată. Capacitatea de a înghiţi rahat cu lopata ţine loc de competenţă şi de aceea a devenit criteriu de valoare în evaluarea ,,profesionalismului” său.
El poate fi un antrenor de fotbal care în urma unui telefon primit la două noaptea se năpusteşte la palatul viitorului stăpân, gudurându-se la picioarele lui. Nu poate aştepta până dimineaţa pentru a purta o negociere, el ţine să se repeadă la ciozvârta aruncată în miez de noapte, de frică să nu se răzgândească nebunul. E momentul lui! Şi pentru asta e dispus să-i ţină hangul milionarului cretin şi să arunce cu rahat în predecesor, deşi ştie că în curând va avea aceeaşi soartă.
El poate fi şefa unei asociaţii profesionale de turism, care după ce este făcută albie de porci prin presă de ministrul turismului, la primul târg de profil face un ,,laudatio” de o greţoşenie înfiorătoare pentru ministreasa cu pricina.
El poate fi şi un ministru al culturii, ajuns în post având ca merite posesia unui nume celebru şi capacitatea stoică de a râde cu gura deschisă, chiar dacă e plină cu mezelicuri, la poantele şefului de partid. Acum, pus în funcţie, nu va rata nici o tăiere de panglică fără a-şi umple de bale şefii şi fără a se face de baftă într-un mod în care originea şi pregătirea sa nu o anunţau.
El poate fi şef de judeţ, fost ministru care îşi aşteaptă stăpânul, făcând puzzle-uri cu oi şi ciobani pe coamă de deal. El doreşte să dea o limbă stăpânului venit pe calea aerului, înainte ca acesta să aterizeze, câştigând astfel o importantă etapă în campionatul de pupat în cur, aflat în desfăşurare în partid.
El poate fi un fost tirist actualmente asfaltangiu, cu maşini de un milion de euro la scara, dar care îşi duce şpaga la minister tot în sacoşe de plastic, cu banii înveliţi în hârtie de ziar. Lung cât o zi de post şi mare cât ursul de la grădina zoologică, asfaltangiul face cocoaşă în poziţia ghiocelului când îi vin jupânii, înalţi de-i ajung până la burdihan, în vizită de lucru electorală.
El poate fi şef de poliţie sau de procurori, grabnic la arestări după un telefon primit în miez de noapte, aceasta fiind o specie necesară în orice guvernare. Cu cât mai multe probleme la dosar, cu atât mai lesne de asmuţit pe inamici.
El poate fi redactor de televiziune pe post de întrebător preferat al intervievatului, pune întrebări din genunchi, privind de jos în sus ca la o icoană şi cu ochii umezi de respect pentru acesta şi familia lui.
El poate fi orice şi poate veni de oriunde, cei ca el se recunosc între ei, se sprijină dacă e nevoie şi aşteaptă răbdători în movila de balegă mestecată zilnic. La capătul drumului aşteaptă premiul cel mare. Cândva, pentru că timpul lucrează şi pentru lichele, va veni momentul în care vor fi jupâni, vor fi nişte oameni de succes.
Îi vom vedea zilnic la televizor şi niciodată printre noi.

Concertul în do major de oale sparte în famiglie, acompaniat de corul de sudălmi scuipate în barbă în dulşiele grai moldovienesc, ce a debutat în ultimele săptămâni pe malurile Bahluiului, se constituie într-un Requiem politic pentru prezidenţiabilul Geoană.
Este adevărat că însăşi alegerea acestuia, pentru cursa ce duce la Cotroceni, a debutat sub nişte auspicii defavorabile. Numai învălmăşeala de cuţite în spate şi sărituri la beregată practicate în haită sau individual compus, în funcţie de lovele, au făcut posibilă domnia lui Geoană în şerpăria de pe Modrogan. Hrebenciuc, altădată geambaş priceput şi doctor în machiaverlîcuri, a mizat pe un cal costeliv şi păgubos, care prin trapul său fudul şi caraghios a făcut din cuvântul “ridicol” un sinonim pentru orice activitate politică pesedistă.
Românii, popor băşcălios, acceptă multe de la conducătorii săi. Curvăsăreala, hoţia, beţia sau fanatismul pot fi luate, la o adică, drept calităţi pe dulcele plai mioritic. Demagogia în unele momente poate fi chiar şi simpatică pe malurile Dâmboviţei, unde este analizată numai prestaţia, niciodată miezul vorbelor. Stă electorul român la o ţuică în faţa televizorului şi se hlizeşte privind la discursul politicianului: – Io-te al dracu’, ce papagal are…le zice bine jupânu’!
Prostia, frustrările de orice fel şi lipsa de umor sunt însă handicapuri electorale greu de biruit în ţara noastră tristă şi plină de umor, cu atât mai mult cu cât porecla de Prostănac s-a lipit de el ca timbrul de hârtie.
În mersul său în echilibru pe funie deasupra bălţii de crocodili, prezidenţiabilul crescut în Primăverii şi-a tras gardă pretoriană pe măsură-i. Nume ca Vanghelie, Nica sau Nechita, şuierate printre dinţi în ritmuri de manea punctată de lovituri de palme pe coapse, aduc mai degrabă a descântec de trădare decât a listă de prieteni. Nica a fost cândva pupilul de suflet al Bombonelului şi la vreme de restrişte pentru acesta, l-a tradat senin şi cu un zîmbet nevinovat de coiot de pe malurile Dunării a urcat în barca duşmanilor. Nichita şi-a trecut în CV, ca specializare cu doctorat, lovitura de cuţit în spatele binefăcătorilor săi, vezi capitolele Solcanu sau Simirad, deci dl.Geoană dacă va răci la marea vânzoleală din Noiembrie va avea pe cineva apropiat în dosu-i, ca să-i curme suferinţa. Cât despre loialitatea lui ,,Primaru’ care este”, s-a dovedit în timp că aceasta gravitează undeva între focul din dosul casei şi ringul de dans cu belciuge în nas.
În răstimp, PDL-ul, cu a sa canci doctrina şi nema ideologie, seamănă tot mai mult a haită de piraţi cu loialitatea taxată pe oră, grabnică culegătoare de trădători răsplătiţi în leasing, dar pricepută din cale afară la manevre de învăluire şi asalt sălbatic la vintrele duşmanului.
Parohia dată de Geoană în grija lui Nechita a fost hăcuită în nici două săptămâni de raidurile pedeliştilor, iar electoratul din nordul Moldovei a fost împrăştiat în direcţia lui Zeus, singurele pierderi ale pedeliştilor fiind cele de cunoştinţă în urma pupăturilor băloase primite de la căpeteniile pesediste luate prizoniere, Conţac şi Simirad.
În urma primelor bătălii purtate pe plaiuri moldave şi ştiind că ne aşteaptă un lung război, pentru a ne dovedi imparţiali trebuie să facem o cuvenită rectificare şi o binemeritată precizare. Când ne-am referit la faptul că dl.Cârlan reprezintă o statuie vie a eşecului, ne-am referit la calităţile lui electorale şi politice, nu şi la cele de luptător prin smârcurile politice, gladiator uns cu toate alifiile, ce a demonstrat prin punerea şeii pe cele 14 gloabe peneliste, porecliţi primari, minunate calităţi de Pristanda.
Şi pentru ca săptămâna să se încheie cu un mic desert pentru pedeliştii din târgul de pe Bahlui, vineri şi-a anunţat plecarea la pedeleu dna.deputat Cristina Dobre. Acest gest moral se datorează faptului că în lupta dintre conştiinţa domniei sale, ce îi spune că nu a meritat să fie deputat, alegerile fiind câştigate în colegiul dumneaei de pedeleu şi propriul ei interes, a survenit un înţelept armistiţiu.
Şi dacă în Moldova bătălia pentru Prostănac a cam fost pierdută, situaţia s-a cam cacarisit şi în restul ţării. La Cluj, autobuzul cu pesediştii ce au mai rămas în organizaţie se pare că va fi deturnat în curând în sala de nunţi a pedeleului, unde după felicitările, masa şi dansul cuvenit, va veni Crăciunul. La Bucureşti, în dosul lui Oprescu se poziţionează fantomele străbunilor pesedişti Iliescu, Cozmâncă, Tărăcilă, Solcanu & co, iar dacă Geoană mai speră ceva de la Dobrogea va afla în curând că Il Padrino Mazăre nu stă de vorbă cu looserii.
Aşa că, din păcate pentru Prostănac, actualele sondaje, ce îl dau la 30%, vor putea constitui singura amintire frumoasă cu care va rămâne după alegerile din 22 Noiembrie şi tristul moment al confruntării cu propriul partid. Cunoscându-i spiritul pragmatic şi prevăzător, dintr-un spirit milostiv şi omenesc, îl sfătuim să ţină pe aproape un geamantan cu haine groase, căci în ultima vreme la zborurile transatlantice, criza a dus la economii serioase de carburant ce au afectat temperatura de la bord.

A devenit o axiomă faptul că în Romania nu poţi începe un drum nou, fără să guşti din plin amărăciunea şi stricnina eşecului total. Pentru a putea exista un nou început în această ţară, trebuie ca dezastrul să fie total, iar vechiul sistem să plesnească din toate încheieturile, ducând la groapa de gunoi obiceiurile, apucăturile şi perceptele după care  s-a lucrat înainte.

Avem în faţă, pentru demonstrarea acestei teorii, exemplul fotbalului românesc în general şi al echipei naţionale în particular, pentru a înţelege de ce trebuie mai întâi ca noi să ne ducem dracului, ca să existe o speranţă de mai bine pe mai târziu.

Ani de-a rândul, în campionatul românesc de fotbal, au existat nişte reguli şi legi paralele cu cele enunţate oficial, competiţia derulându-se pe bază de şpăgi, reciprocităţi, trocuri cu meciuri trucate la schimb cu bani negri, arbitraje schimonosite şi penibile, cultivarea unor grupuri de cretini şi neadaptaţi sociali, aşa-zisele galerii, ca factor de presiune în derularea acestui fenomen. În acest campionat, jocul propriu-zis al echipei şi valoarea individualităţilor nu mai avea nici o importanţă, din moment ce oameni ca Borcea, Copos, Pădureanu, Dragomir, Ştefan zis Pinalty şi evident clanul Becali cu toţi verii şi nepoţii făceau regulile. De zeci de ani, soarta trofeelor era hotărâtă prin adevărate ,,balete tematice” şi spectacole de ,,teatru profesionist”, regizate de câtre vedete media de teapa celor pomeniţi mai sus. Cu sprijinul evident al televizunilor comerciale şi prin prestaţia isteric-cretinoidă a comentatorilor sportivi, având ca vărf de lance reporteriţe şi ,,prompteriţe”, evident decerebrate şi analfabete, noi modele sociale s-au creat în conştiinţa socială românească. Frumuseţea milenară a activităţii sportive, prin care individul practică şi admiră însuşiri morale cum ar fi ambiţia, dorinţa de autodepăşire, fair play-ul, prietenia, altruismul, generozitatea şi spiritul de luptă, a fost înlocuită.

Astăzi un copil nu intră pe un teren de fotbal pentru că este motivat de tot ceea ce am enumerat mai sus, ci pentru a ajunge cu orice preţ, cât mai rapid şi fără nici un scrupul, la modelul inoculat de mass-media românească. Acela al fotbalistului plin de bani, care aruncă cu sute de euro în cluburi sau discoteci după curve şi manelişti, al celui care defilează prin faţa reporteriţelor, cu balele curgând, în limuzine cât un vapor, războinicul analfabet celebrat de patroni dansînd din buric şi ovaţionat de către gloate de brute guturale şi violente.

Această transfigurare a unui sport frumos, realizată cu ,, ajutorul” mass-mediei sportive şi a societăţii noastre tolerante, la infracţionalitatea agresivă, a dus la două rezultate. Primul şi cel mai trist, a fost că oamenii serioşi şi civilizaţi, care reprezintă majoritatea în această ţară, oricât ar încerca să ne convingă de contrariu televiziunile comerciale, s-au îndepărtat de acest sport şi astfel calitatea umană a ,, oamenilor din fotbal” s-a localizat în zona demisolului. Al doilea rezultat a fost că pe plan internaţional echipele româneşti de club, precum echipa naţională, nu au mai contat absolut deloc cu excepţia unor rezultate întâmplătoare. Şi asta pentru că fotbalul mondial, oricât este de ,,industrializat” poartă în ADN-ul său sămânţa corectitudinii, a performanţei şi a frumosului fără de care nu ar putea fi exploatat şi vândut. În această lume, Borcea, Becali, Iancu & Co nu au ce căuta cu ,,strategiile” şi bălăcăreala lor, ei sunt băgaţi în seamă doar dacă prezintă nişte echipe competitive.

După cum am văzut, în sezonul trecut, echipele româneşti de club au ieşit in corpore din primul tur, contraperformanţă nemaiîntâlnită, iar excepţia Clujului din Liga Campionilor a confirmat că echipele româneşti sunt acolo ciuca bătăilor.

Cât despre echipa naţională, ce să mai vorbim? Piţurcă şi al lui clan de interlopi a nivelat cu buldozerul aroganţei şi incompetenţei orice posibilitate de performanţă şi  ne-am făcut de râs în faţa unor echipe cu arii de selecţie cât al unui sector din Bucureşti.

Iată că ,,excentricităţile” unor şcolii de fotbal private, precum şi eforturile nebăgate în seamă la nivel de juniori, combinate cu arestările şpăgarilor din arbitraj, au dus la schimbări benefice în acest an. Toate acestea, combinate cu ascensiunea unei generaţii de antrenori tineri şi de bun simţ, ce au început să fie lăsaţi în pace de patronii constrânşi de obţinerea unor rezultate absolut necesare pentru acoperirea investitiilor, au dus la schimbarea climatului în fotbalul românesc.

Chiar dacă nu avem cel mai tare campionat, vorba lui Mitică, avem unul de calitate medie, onest şi cu mecanismele funcţionale care permit afirmarea unor tinere talente, fapt care a permis obţinerea unor rezultate. Nu sunt extraordinare, dar sunt bunicele, dătătoare de speranţă şi au marea calitate de a fi adevărate.

Iar după meciul cu Franţa de sâmbătă, la capitolul echipă naţională este evident că am început un alt capitol. Nu suntem noi buricul Europei, dar avem satisfacţia să avem o echipă muncitoare, talentată şi condusă de un gentleman ce a inoculat un spirit de echipă minunat.