Dacă ne-am forţa un pic imaginaţia, România ar putea fi închipuită, conform Constituţiei actuale, ca o motocicletă cu ataş încălecată vânjos de Guvern, ce accelerează prelung pe drumul prăfuit al dezvoltării, neuitând din când în când la hopuri sau curbe mai violente, să privească respectuos şi cu ochii umezi către Preşedinţie, cea care joacă rolul demoazelei fardate, scoase la plimbare în dreapta motociclistului.

Cel puţin până acum, cam aşa se petreceau lucrurile, indiferent de personajele care s-au perindat la conducerea acestor instituţii.

De la începutul acestui an însă, după stingerea vacarmului de după alegeri şi împărţirea portofoliilor, s-a produs o modificare radicală în peisajul forţelor ce guvernează ţara aceasta.

Astăzi mass media, ce îndeobşte joacă rolul mătuşii care pierde vremea pe băncuţa din faţa curţii şi comentează suratelor sale aflate cu treabă după gard ce mai e nou pe uliţă, vede uimită, stând ca proasta cu mâna la gură, o mare năzdrăvănie trecând prin faţa porţii.

Motocicleta românească îi apare de după colţ cu motorul ambalat la maximum, lăsând coloană de fum înnecăcios după dânsa, părâind din toate şuruburile. Spre bucuria cumetrei mass media, excitată de noutate, la ghidoane stă preşedintele râzând sardonic cu meşa-i fluturând în vânt şi peruca bunăcuviinţei zburată de vânt de pe ţeastă. În dreapta lui, din ataş se iţeşte un căpşor de fătucă buzată cu chica împodobită de sigla Parlamentului European, iar în urma lor în capătul uliţei, ridicându-se cu ciolanele învineţite din colb,Guvernul aruncat peste bord.

Atât ne-a mai rămas în ţara asta!

Nu ştiu dacă aţi sesizat, dar am reuşit să avem un semiconflict diplomatic cu Ungaria, fără ca cineva să-l întrebe pe ministrul Diaconescu ce părere are despre această situaţie. Nu cred că îl putem imagina pe un personaj fin şi civilizat cum este actualul ministru al externelor, susţinând public o reacţie grosolană potrivită mai degrabă apucăturilor unui Lukaşenko şi nu unui stat civilizat, membru al Uniunii Europene. Dar asta e! Când ai nevoie de voturile amicului Vadim nu te poţi comporta decât aşa.

Cu toţi ştim că FMI-ul stă de vorbă cu Guvernul din politeţe, pentru că adevăratele negocieri se poartă la Cotroceni cu cel care acum trei luni facea mişto de ei.

 Pentru cei care nu cunosc activitatea acestei instituţii, trebuie să aflaţi că din prisma experienţei intervenţiilor sale în ţările cu probleme financiare, FMI-ul a dat întotdeauna cam aceleaşi rezultate. Dacă am asemui statele ce au probleme cu un bolnav care are o infecţie la mână sau la un picior, activitatea FMI-ului ar putea părea cea a unui felcer care îţi amputează membrul pe o grămadă de bani, apoi te pune să-ţi plăteşti datoria către el prestând o muncă susţinută fără să ţină cont de faptul că handicapul tău a fost provocat chiar de el. De aceea, întotdeauna când un stat îşi revine cât de cât şi prinde culoare în obraji, primul lucru pe care îl face este să îi dea un şut în cur FMI-ului şi slugilor sale de genul Standard & Poor‘s, care îţi dau calificative în funcţie de comisioanele pe care le primesc de la cei ce plasează banii.

Într-o ţară normală, cei care conduc ministerele şi instituţiile răspunzătoare de economie sunt specialişti sau tehnicieni ce îşi pregătesc un plan de minimum trei sau cinci ani. Aceştia, prin deciziile pe care le iau, orchestrează prin codul fiscal, legi economice, finanţări şi stimuli financiari o partitură coerentă de dezvoltare ce are obiective clare şi precise.

Uitându-ne în ograda noastră vedem cum economia este tratată ca a cincea roată la căruţă, un accesoriu care dă bine, în permanenta criză de la Cotroceni jalonată de diverse alegeri sau varii scandaluri.

În urmă cu câteva luni, preşedintele Băsescu inventa apa de chiuvetă şi pornea invadând televiziunile şi restul mass-mediei cu declaraţii şi îndemnuri către popor să cumpere produse româneşti pentru a ajuta economia autohtonă. Dădea el însuşi un frumos exemplu, promiţând că va folosi la Administraţia Prezidenţială numai Dacii în augustele-i deplasări prin ţară.

Evident că a uitat de promisiune după nici două săptămâni, dar la noi românii abureala fiind metodă de lucru, nu a mai catadicsit nimeni să se obosească şi să-i reamintească preşedintelui, demersul fiind inutil.

Deşi am încercat, nu am reuşit niciodată să înţeleg de ce acestui popor îi lipseşte până şi cea mai vagă urmă de patriotism în cumpărăturile pe care le face. Nu numai că 20-30 de bani diferenţă sunt absolut suficienţi pentru a alege cu voioşie produsul mai ieftin, dar la acelaşi preţ cu siguranţă produsul fabricat în altă ţară va fi preferat celui născut pe plaiurile mioritice. Nimeni nu îşi pune întrebarea cum de un produs din aceeaşi gamă fabricat în Polonia, Portugalia sau chiar Chile, cu tot cu preţul de transport, poate costa mai ieftin decât unul din Bucureşti, Tecuci sau Baia Mare. Preţul pare a fi singurul zeu la care se închină consumatorul nostru.

Veţi spune că e normal, pentru că suntem săraci, nu avem bani, e criză, şi aşa mai departe. Dar surpriză, dragii consumatori, toate cercetările şi raportările de piaţă ne urcă pe un frumos loc doi ca mărime a pieţei de consum din Europa de Est. E de notorietate faptul că piaţa produselor de lux a spart toate recordurile în România. Ceasuri de aur cu diamante, şalupe, Bentley-uri şi Maybach-uri, bijuterii sau scutece cu cristale Swarovski, nici o excentricitate revoltător de scumpă nu intimidează frenezia cheltuirii banului.

Ne permitem să tragem o concluzie tristă: Românul cumpără mult şi prost, sau scump şi fiţos!

Conceptul corelaţiei între preţ şi calitate pare să fie complet necunoscut şi chiar desuet. Cu toţii am participat la nunţi în care organizatorii şi-au lăudat propria chibzuinţă de a cumpăra 100 de butelii cu vin la un litru şi jumătate, mult mai ieftin decât ar fi costat 80 de sticle cu vin de soi la 0,75 litri. Bineînţeles că rapiditatea îmbătării comesenilor cu tot circul aferent acestora, precum şi cumplitele dureri de cap de a doua zi nu pot să pună în umbră economia celor 50 de lei izbândită cu o seară înainte.

Cu toţii avem cunoscuţi ce ne-au chemat să le admirăm maşinile de teren Toyota Land Cruiser sau VW Touareg, iar apoi au dat de băut în vastele lor apartamente de 45 de metri patraţi, de la etajul cinci al blocului răzuit pe exterior şi cu casa scării plină de coji de bomboane agricole.
Se pare că nu suntem dispuşi să acceptăm din perspectiva de clienţi faptul că un produs care incumbă un efort, o muncă calificată, o investiţie, şi un profit, necesită plata unui preţ corect.

Doar gândul că cineva ar putea să facă un profit de pe urma noastră ne enervează şi ne strică ziua. De ce oare nu ar putea respectivul, când este vorba de noi, să vândă mai ieftin, dacă se poate fără profit sau chiar sub preţul de cost!
Bineînţeles că această optică nu funcţionează când noi suntem prestatorii de sevicii, fiind subînţeles faptul că fiecare dintre noi, fiind o fiinţă unică în acest Univers, avem dreptul la o abordare mai specială.
Din păcate, aceste obiceiuri consumiste se întâlnesc ,, fericit” cu politica marilor reţele de hipermarketuri, discounteri, supermarketuri sau cash & carry.

Aceştia ne tratează exact cum merităm! Ne vând produse proaste, de calitate mizerabilă, profund nesănătoase, ce nu respectă în majoritatea cazurilor legislaţia sanitar – veterinară, ne tratează ca pe nişte vite în staul, iar dacă vom reclama vreodată ceva organelor abilitate, cunoaştem cu toţii dinainte rezultatul.

Suntem cu toţii patrioţi până în vârful unghiilor, dar dacă vedem pe raft un caşcaval natural produs la Botoşani, la preţul de şase lei, vom opta urgent pentru unul grecesc, obţinut din laptele vacilor ce nu au văzut niciodată, nici măcar în poze, fânul, dar care costă trei lei şi cincizeci de bani.

Ne-am scos şi tura asta cu preţul! Vedeţi ce inseamnă globalizarea ofertei?
Ai întotdeauna şansa să faci o bună afacere!

Substantivul feminin ,,Criză” este, cu siguranţă, cel mai folosit cuvânt din limba română în ultimul an. A fost rostit în toate felurile, pornind de la isteria spumoasă a prompteriţelor, trecând prin formularea preţioasă a analiştilor de aiurea, culminând cu gravitatea tâmpă a politicienilor şi sfârşind cu silabisirea lui încurcată şi oarecum misterioasă pentru omul de rand.

Poate ar fi mai corect ca înainte de a cădea într-o disperare tragică şi a emite previziuni alarmiste, să încercăm cu propriile noastre forţe şi cu o judecată simplă, gospodărească, ce ne caracterizează în micile noastre activităţi economice de zi cu zi, să ne-o explicăm.
Cum simte românul criza pe pielea lui şi ce informaţii primeşte despre ea?

În primul, al doilea şi al treilea rand, criza poate fi simţită la noi prin disparitia creditului, atât la persoane fizice, cât şi la cele juridice.

Lipsa creditării a dus automat la prăbuşirea pieţei imobiliare, a vânzărilor de bunuri de folosinţă indelungată (maşini,televizoare, frigidere, etc) şi a consumismului iraţional. Ceea ce, dacă stăm să ne gândim bine, nici nu e foarte rău! Vă aduceţi cumva aminte, stimaţi cititori, ce cumpărături făceaţi în anii 97 – 98 când, vorba aia, în România nu era criză dar nici creditare?
Vi se părea normal să vă cumpăraţi trei maşini la o familie de trei persoane, să aveţi televizor până şi la toaletă, să daţi pe un apartament de duzină munca de pe o viaţă şi pe un metru pătrat de pământ într-o hazna gen Pipera 2000 de euro?
Dacă vi se părea normal, atunci aveţi ce regreta, eu unul nu! Un duş rece ajută întotdeauna la o mai corectă repoziţionare cu picioarele pe pământ.

Este o lecţie aproape biblică asupra diferenţei dintre muncă şi speculaţie, dintre străduinţa zilnică de a-ţi face meseria şi şmecherie, dintre puterea de a lupta a celor ce stau pe propriile picioare şi hienele ce se adapă prin contracte mânărite de la diverse bugete.
Nu vi se pare ciudat cum suntem asaltaţi de peste tot din mass media cu veşti îngrozitoare despre criză şi pierderi colosale ale instituţiilor financiare? În mica noastră ţărişoară se pare însă că băncilor le merge al dracului de bine. ING-ul, Erste, Raiffeisen, Bancpost-ul şi celelalte bănci din România raportează creşteri de profituri record, ce ajung aproape de 100%!
Ce să mai înţeleagă nea Ion din paradoxul prin care taxele şi impozitele lui merg la stat, stat ce bagă apoi banii în bănci fără dobândă sub forma ajutorului de stat, pentru ca apoi banca să îl împrumute pe nea Ion cu 13% la euro?
Cine îl va ajuta pe nea Ion cînd mica lui afacere, la care munceşte din greu şi meşteşugăreşte din 95 toamna cu soţia, nora şi feciorul, confecţionând te miri ce, nu o să mai aibă căutare la export pentru că e criză? Cumva ratele de la bancă au să-i fie amânate, sau reeşalonate pe dobânzi mai mici?
Cu siguranţă că nu! Însuşi preşedintele Băsescu mai deunăzi se răţoia la pulime să-şi plătească ratele că de nu o să găsească statul forme de constrângere pentru pricinaşi. Asta după ce a petrecut la mare ştaif o după amiază la Institutul Bancar Român cu preşedinţii de bănci.

Nea Ion trebuie să ştie că în faţa crizei, este doar el cu familia, ca întotdeauna când năpasta, boala sau furăciunea a dat ochii cu omul, de-a lungul istoriei.

Nea Ion trebuie să ştie că statul nu o să îl ajute defel şi din simplul motiv că habar nu are pe ce lume trăieşte! De-a lungul vremii, în România statul şi politicienii s-au decuplat de la viaţa reală, iar astăzi procesul s-a acelerat periculos de mult. Prin comparaţie cu Guvernul de astăzi, cele anterioare, Tăriceanu şi Năstase, sunt adevărate culmi de profesionalism şi eficienţă.

În faţa asaltului mediatic isteric, nătâng şi oligofren, singura soluţie pare a fi aceea pe care o practicau bunicii şi străbunicii noştri, care ne-au şi spus-o dealtfel, dar am uitat-o că e mult de atunci şi eram şi mici.

Aceea că în viaţă contează doar câteva lucruri simple: Familia, Meseria şi Cultura!